polder 1 🙃🙃🙃

 

uneori te simți atât de singur încât

toate organele se adună în jurul inimii

ca like-urile la un reel cu un shar pei 

care latră în somn

totul se-ntâmplă de-a-ndoaselea

luna răsare dimineața și încălzește înțepător 

soarele iese noaptea sfrijit și disforic 

oamenii se sprijină de sicrie ca de niște premergătoare

fac primii pași dumnezeu îi filmează 

roșu de emoție până-n vârful urechilor

morții sunt coborâți în uter bocitoarele îi îmbracă

în lichid amniotic

tu fredonezi 

alouette, gentille alouette

je te plumerai la tête

te gândești cum să faci absurdul mai suportabil:

ți-ai vinde drepturile de autor numai să simți o strângere prietenească de mână

te-ai înrola pe un submarin clasa typhoon

ca să primești mailuri de la străini care te felicită pentru curaj

nu numai mailuri de la discovery think tank 

în care ești întrebat ce părere ai de noul sezon 

al căutătorilor de aur din marea bering

ai organiza nu o zi

ci o viață a porților deschise

ți-ai tăia sternul cu un ferăstrău de oase

cum taie primarii cu foarfeci supradimensionați panglici la inaugurări de autostradă 

i-ai pofti pe toți înăuntru 

la demonstrații de judo moonwalk allelluia de mozart și alte lucruri pe care te pricepi cel mai bine să le faci pe jumătate

vrei să arăți tuturor că nu ești cămila 

care a plecat după coarne 

și s-a întors fără urechi

sunt zile în care totul mustește de oameni

tu stai și-i privești cu jind cu invidie cu stupoare 

te consolezi dacă tot ce-i firesc ar conta

peștele n-ar mai fierbe în apă 

ești atât de singur încât 

trupul își ia tălpășița din tine

ca un adolescent care știe că a făcut ceva rău

în lipsa lui îți dai umbra jos 

și te apuci sa cari înapoi 

lumina în soare

grafemică

 grafem 5

(uitarea-i făcută din însingurări 

netrăite la timpul lor)

am învățat să-mi duc demn stângăciile 

de la ronnie james dio 

când un gnom de grădină i-a zdrobit 

degetul mic

nu s-a gândit la durere 

ci dacă va putea să mai facă 

semnul coarnelor în turnee 

 

și pentru că nimeni nu-mi duce 

numele mai departe 

îmi doresc pe ascuns 

ca după numele meu

să fie numită o boală nouă

sau o cometă 

alegere grea 

pentru că nu știu care din ele 

apare mai des pe buzele tuturor 

grafem 4

(dacă veșnicia ar fi o insulă pustie 

pe cine ai lua cu tine?)

îngerul meu păzitor 

avea toane 

și cam uita drumul spre umăr 

cu chiu cu vai l-am convins 

a făcut un CT

o doctoriță drăguță l-a luat cu ușorul 

i-a spus că are binswanger

dar în fază incipientă 

tratament nu există 

dar poate încetini boala 

cu dietă și exerciții 

ca să amâne uitarea 

și-a impus o rutină 

în fiecare dimineață cu ceață 

ia o sticlă goală de lapte 

și o țigară 

apoi dispare în vălătucii de abur 

se-ntoarce după zece minute 

și-mi dă sticla plină cu fum

poftim niște ceață îmi spune 

să ții minte cine am fost măcar tu 

dacă se-ntâmplă să nu mai știu 

cine sunt

eu mă minunez și mă-ntreb

cu mințile rătăcite 

ce-am făcut bun ca să merit 

cel mai gregar înger din lume

grafem 3 

(dacă 1, 25 de secunde sunt de ajuns ca lumina 

să străbată distanța dintre pământ și lună 

cât îi va lua sufletului să ajungă 

din lumea asta în lumea de dincolo?)

pe vremuri în crâșme 

stătea scris: 

nu servim pe datorie 

și oameni de oameni

când le dai se bucură 

când le ceri se supără 

de aia când se dă vreo spargere

cea mai mare grijă a unui crâșmar 

e să nu dispară caietul cu datorii

ce s-ar întâmpla dacă 

s-ar da o spargere-n cer

și s-ar fura condicuța 

cu născuții pe datorie?

grafem 2

(dacă între creier și inimă sunt 35 de centimetri

cât de departe-i aproapele?)

cred tot mai mult că 

ce ne deosebește pe noi 

oamenii 

de restul creației 

e că nimeni n-ar putea pentru semenii lui 

să însemne într-o zi totul iar în alta nimic 

de aia spunem 

că viața noastră-i un iad permanent 

dacă iadul înseamnă lipsa lui dumnezeu 

și dacă suflarea divină-i în fiece om

atunci ai trăi altfel lipsa aproapelui

dar nu nu nu

inventăm motivaționale tâmpite 

fă rai din ce ai

așa cum din sânge

nu poți face apă 

nu poți face rai 

din iadul pe care îl ai

cel mult poți merge prin el 

cu încăpățânarea lui Churchill 

dacă unul sau altul se-ntreabă 

de ce permite dumnezeu răul 

e pentru că toți uită prea repede 

binele 

sau cred că li se cuvine 

grafem 1

(dacă sufletul are 21 de grame 

atunci cât cântărește un urlet?)

o dată pe săptămână 

lipesc urechea de pernă și-ncerc 

să ascult bătăile inimii 

încerc să ghicesc ce vrea să spună 

ca atunci când eram copil 

și vorbeam cu ai mei

la telefoane din cutii de tablă 

legate-ntre ele cu ață 

de obicei roșie 

ca să fi

e mai limpede vorba 

tot ascult și-ncerc să pricep

dar e greu 

vorbitul de unul singur e o limbă 

care dispare odată cu tine

n.d e. 🙃🙃🙃

 

(asta-i cea mai mare frică a ta 

ca să te vindeci trebuie să vorbești despre ea până o să-și ia tălpășița și-o să intre în altul)

o dimineață nehotărâtă 

ca un autobuz londonez într-un sens giratoriu 

lumina încearcă să-și facă loc printre lucruri 

îți pare o ricșă decorativă la intrarea în tk max

pe marginea patului capul în mâini 

te întrebi cât durează o veșnicie 

un crist de fosfor ca un iepure alb

îți răspunde: uneori o secundă 

din așternut abia trezită 

starea de panică îți face în joacă 

cerculețe pe omoplați

te golește de sânge gândul 

că într-o zi se vor sfârși toate 

și n-o să mai simți 

nici măcar amorțeala din degete 

după ce bei prea multă cafea 

nici măcar propria respirație 

zgomotoasă și grea ca jurământul de cununie 

îți spui cu lehamite 

moartea e ca atunci când te așezi la un film

te fură somnul și te trezești iar pe ecran 

rulează mulțumirile de final

o clipă ți-e ciudă că ai ratat ceva important 

cei din jur te calmează n-ai pierdut mare lucru

omul e și cimitir și mormânt 

iar zilele lui un pumn de țărână 

pe care-l aruncă în grabă 

un dumnezeu melancolic

[***] 🙃🙃🙃

 uneori mi-e mai simplu să cred

că viața înseamnă mai mult 

în inima celui care vrea să trăiască 

decât în ochii celui care o vede 

cum curge 

întotdeauna mi-am zis 

că moartea are miros de ars 

ca atunci când ai prea multe electrice-n priză 

și dintr-o dată pocnesc siguranțele 

într-un fel are logică 

dacă sufletul nu-i decât o combustie 

iar viața durerea arsurii 

pe care-o îndură cei care

oferă lumină 

să fim serioși 

nimeni nu dăruiește la nesfârșit 

fără să aștepte la schimb 

ceva cât de mic

pe lumea asta ori cealaltă 

idioțenia rostogolită de mulți 

aia cum că e forma desăvârșită a dragostei 

să dăruiești fără să te aștepți la nimic 

a fost spusă de unul care 

n-a dat nimic cu adevărat niciodată 

și vrea creștinește să se justifice 

pentru alegeri greșite și oameni pierduți 

așa cum sfinții au destule schelete-n dulap 

și demonii au în desagă 

toiagul de serafim

ce ne face în schimb oameni pe noi

e disperarea cu care ne agățăm 

de orice ne face să ne vedem de viață 

în vreme ce îngropăm liniștiți și fără vreo remușcare

tot ce însemnăm cu adevărat 

ca niște îngrijitori din spitale 

care sufocă din milă 

pacienții cu perna 

fantezie cu mărunțiș de iarna trecută 🙃🙃🙃

 

oare cât va conta ce ai spus 

ce ai scris 

după ce vei trece de partea cealaltă a lumii

toropit ca o albină îmbuibată 

cu propria miere?

dacă e adevăr că tu nu ai suflet

ci ești sufletul 

atunci scrie-ți de parcă ți-ai fi 

cel mai fidel cititor 

de parcă ai aștepta cu inima-n dinți 

întoarcerea prințului caspian 

scrie-ți pe tot ce apuci 

piele moartă 

tendoane 

plămâni 

cerul gurii 

scrie-ți și-ascunde ce scrii 

cu simț de răspundere 

nu știi niciodată 

când o să-ți prindă bine

dincolo poate o să fii nevoit 

să intri în tine și-o să dai peste cine ai fost 

ca atunci când scoți haine de iarnă 

te cauți prin buzunare 

și dai peste mărunțișul de iarna trecută

durerea binelui fantomă 🙃🙃🙃

 

au strigat toți ca din gură de șarpe 

e totul putred 

mai rău nu se poate 

am întrebat curios 

care e răul și ce v-a făcut 

o voce prea slabă a spus 

răul suprem e să nu recunoști 

puținul bine pe care îl ai 

au strigat și mai tare

e totul putred 

mai rău nu se poate 

am încercat să le povestesc 

la terapia de grup psihologul ne întreba: 

care-i primul lucru pe care-l veți face

când vă veți întoarce în lume?

înflăcărați cei mai mulți 

se băteau cu pumnul în piept:

îmi voi găsi loc de muncă 

voi renunța la vechile obiceiuri

voi fi mai decis 

îmi voi schimba radical viața 

psihologul zâmbea: n-ați înțeles 

faceți o listă cu trei lucruri concrete 

pe care vi le-ați propus într-o zi 

cei mai mulți se opreau încurcați 

se gândeau o secundă apoi repetau:

îmi voi găsi loc de muncă 

îmi voi schimba radical viața 

voi fi cel care trebuie și nu altul 

n-a înțeles nimeni 

cu cât strălucește mai tare lumina 

cu atât mai mare e umbra  

cei mai mulți dintre înflăcărați 

au schimbat 

viața cu moartea și 

gura de aer cu ventilatul mecanic 

neschimbat a rămas 

doar punctul lor de vedere încleștat între dinți 

fără să aibă habar că în arhitectura supremă 

un punct de vedere e locul în care

se sfârșesc orizonturi

psalm în slowmotion 🙃🙃🙃

sunt zile în care fără să vrei 

te gândești că mai devreme sau mai târziu 

te vei strânge ca iarba cosită 

și nimeni nu va cunoaște 

locul în care ai stat 

atunci îți rătăcești mințile de durere 

că n-o să apuci să guști pastéis de Belém

că n-ai vizitat insulele Hebride 

că n-ai dansat liber ca Anthony Hopkins

după 39 de ani de sobrietate 

și fix în momentele astea 

ăl de sus te lecuiește de tot netrăitul 

îți arată în slowmotion hidoșenia lumii 

ce va să vină 

ca o voce în telefon care se tot întrerupe 

într-o arie fără acoperire 

atunci sufletul tău binecuvântează 

pe domnul și binefacerea lui

de a te naște în lumea care îți trebuie 

te apuci de trăit 

mai vârtos ca un pui de zăgan 

care-și împinge din cuib

fratele mai nevolnic 

o gură în minus 

o pâine în plus

DMZ 🙃🙃🙃🙃

câteva constatări lucide și mucalite 

m-am născut între ziua mondială a săracilor și Cristos regele universului 

adică nici așa nici așa 

ca să fiu consecvent pe linia asta sucită a vieții 

noaptea somnul meu e mai mult 

calificare la locul de muncă 

dorm când la marginea patului 

când la perete 

nu mă pot hotărî dacă sunt tâlharul din stânga 

sau tâlharul din dreapta 

presupun că într-o oarecare măsură 

asta depinde de cine doarme cu mine 

încă mai cred că întunericul e mai bogat 

ca lumina 

deși paznicul de la policlinică nu e de acord 

îmi spune tot timpul când mă duc să dau sânge 

aprinde lumina măcar pe lumea asta 

s-avem lumină că dincolo nu se știe

marile adevăruri doar noaptea le-am rostuit 

cum s-a întâmplat nu demult

într-o parcare pustie am dat peste un sprinter 

colantat de sus până jos cu chipul unui dj

un zgomot ciudat înăuntru 

lovea cineva cu picioarele ușa din spate

apoi un behăit din impuls am zis de oaie 

apoi m-am întrebat dacă-i capră 

am realizat că nu știu să fac diferența între 

behăitul de oaie și behăitul de capră 

logica m-a dus la concluzia că nu știu 

care e diferența dintre viață și moarte 

pentru că dacă există lumea cealaltă 

cei de acolo spun despre noi că suntem morți 

la fel de convinși cum credem noi că trăim 

președintele de asociație mă salută tot timpul 

să trăiți domn’ butnaru 

o vreme am cochetat cu ideea 

ba chiar mi-a plăcut să fiu domnul butnaru 

speram că în felul ăsta mă pot ascunde 

și mă pot vindeca de-o obsesie:

de fiecare dată când sunt rugat să dau 

mărturie necunoscuților 

despre cum mi-am schimbat viața 

o voce îmi urlă prin toată ființa 

rahat ai mâncat toată viața 

rahat mănânci și acum 

în mintea mea se derulează în loop

momentul în care fiul reporter documentează 

un material despre alcoolicii anonimi

într-un salon de psihiatrie dă peste tatăl

pierdut de vreo cinșpe ani

psihiatrul întreabă ei domnul pal 

cum v-am afectat viața alcoolul 

tatăl începe timid să vorbească 

iar fiul cu sângele fiert în obraji 

ca niște cuișoare în vin 

începe să urle rahat ai mâncat toată viața 

rahat mănânci și acum 

ei bine faza cu domnul butnaru nu ține

nu poți ieși din tine apoi să te-ntorci 

și să zici cum zicea Wilde mă scuzați

nu v-am recunoscut m-am schimbat mult 

trecutul e o specie puțin cunoscută și hemofagă

de moarte 

să mori e ca și cum ai pleca din orașul tău 

și n-ar mai ști nimeni nimic de tine

să pleci din orașul tău e ca și cum te-ai duce 

la petrecerea de majorat a lui Dumnezeu 

cu un cadou încropit din kirilă pe care l-ai primit de la teo dună și din care ai rupt pagina cu dedicația pentru tine

shevarim 🙃🙃🙃

 

în filmele americane 

când extremiști taie gâturi creștine 

de fiecare dată creștinii 

au timp să îngâne frânturi din psalmul 23

mai ales partea cu valea morții 

în care nu se tem de niciun rău 

pentru că domnul e păstorul care îi apără 

cu toiag și nuia

la fiecare secvență mă tot întreb 

oare poți alege cum să-ți apară dumnezeu 

după ce mori?

oare lor le apare îmbrăcat în păstor?

și dacă da

după cât timp?

după ce trec alea 30 de secunde 

în care savanții spun că devii conștient

de propria moartea?

sau imediat pentru că dumnezeu 

știe să numere doar până la 1

și n-ar avea sens așteptarea 

dacă după el nu mai apare nimeni?

oricum ar fi

eu cred că 

oamenilor le e frică de moarte 

pentru că le frică de Dumnezeu 

în ruptul capului nu vor să accepte 

că doar așa 

devii una cu el

rift 🙃🙃🙃

 

când vrem să fim singuri 

îi dăm lui dumnezeu nume 

iar el ca o umbră

descompusă și umedă 

amușină urmele 

trecerii noastre prin lume 

când dumnezeu vrea să fie singur 

ne trimite în oameni 

iar noi ca niște frunze

descompuse și umede 

ne tot lipim de tălpile lui

fără să știm ce să facem 

cu libertatea de a alege 

cum să ne întoarcem la el