breaking point

 

nu există abstinență

doar inerție

prețul lucidității

e castrarea voinței 

la fel ca în dependență

nu știi să spui nu

deși toți terapeuții din lume

îți spun că ăsta e primul pas

spre vindecare.

vindecarea nu există

e doar o formă de socializare.

oamenii cer tot de la tine 

li se pare prețul normal 

pentru încrederea investită

ori penitență

la rândul tău faci pe plac tuturor

nu poți spune nu

vrei să repari dintr-o dată

toate greșelile

să ai mintea ocupată 

tot timpul

și vine un singur moment

un breaking point când

adevărul te lovește în moalele capului

mai ceva ca o fractură de peroneu

după o beție vârtoasă:

în ochii lor nu ești decât același bolnav

aceeași brânză bună-n burduf de câine

admirația lor nu e decât o formă febrilă

de a profeți căderea 

de a-și hrăni omenescul 

de a nu face degeaba

umbră pământului dacă vor spune 

am avut dreptate era previzibil

în ochii tăi

nu ești decât o bovină

însămânțată artificial

stai pe marginea patului

și te întrebi cum e ok

să simți mâna care-ți intră în anus

ori să te anesteziezi bine

să te trezești buimac

și s-o iei de la capăt

fără să mai conteze că 

ești gestant cu o moarte

screenshot 3

 

se-ntâmplă o zi

când stai ca pe ace

ai vrea să iei bormașina

să-ți faci o gaură-n cap

să te uiți înăuntru să vezi

de unde atâta neliniște

apoi să scobești cu un pai

ca după cosași

ori altă momeală vie

să dai totul afară

astfel golit

să râzi prostește

să zâmbești tuturor

toți să te dea curioși

din mână în mână

de parcă ar asculta

vântul 

printr-o scoică exotică 

orice numai 

să nu retrăiești

nehotărârea care te scoate din minți

când trebuie să alegi

între frica necontrolată de dependență

încă o dependență care ar șterge

urmele tale

ca ultima fărâmă de coca

prizată pe frigider

în timp ce mai speri

că e doar făină 

și pofta nebună de-a uita tot

să nu retrăiești

singurătatea năucă a unui salon

în care strângi sub pernă

imaginar

până îți intră în carne 

un briceag elvețian

tresari când tresare bărbatul

adus în delirium tremens

încerci să te liniștești

e doar un vierme gândac auriu

care se plimbă prin baie

sau poate dă în floare

valeriana 

 

screenshot 2

 

o dimineață în care

te uiți lung în oglindă

mimezi emoții de parcă

ai identifica molari

într-o groapă comună

gelul de ras îți gâdilă nările

te întrebi idiot

cine a fost primul om

care-a inventat bărbieritul

ce-a fost în capul lui

ce mecanism psihologic

a stat la bază 

îți închipui un homo sapiens

care se oglindește în apă

și-și taie barba

cu un brici din obsidian

oare cum l-au privit ceilalți

ca pe un progresist

sau ca pe un paria

în cameră căldura te-nvăluie

ca sideful un bob de nisip

retrăiești un moment de tandrețe

la nesfârșit

un copil nou venit în clasă

se-ntoarce cu spatele 

nu are curaj 

o caramică strecurată în palmă

deschide brațele larg și spune

iubește

tu stai încurcat nu-nțelegi

vrea doar să-l strângi 

la piept cu putere

așa cum făcea tatăl 

înainte să plece în cer

se lipește de tine

îi simți oscioarele 

ca niște căluți de mare

pe o plantă acvatică

acum sărută

așa cum făcea tatăl 

înainte să fie numit înger șef

un sărut pe obraz 

unul pe frunte

acum eu

nu se dă dus din brațele tale 

cu mâinile răstignite în gol

și tot ce-ți trece prin cap

e teologia lui Augustin

altfel nu putea să cuprindă Cristosul

lumea întreagă

decât să moară

cu brațele larg 

desfăcute 

captură de ecran

 

apropiații mai tineri

întreabă dacă am trecut

prin criza vârstei de mijloc

și cum a fost

vă spun adevărul

nu știu

toți anii ăștia n-am fost

nicio secundă treaz

poate mi-aș fi cumpărat

un motor de colecție

poate aș fi revenit

la piercing-ul din sfârcul stâng

făcut pe ascuns în liceul catolic

aș fi găsit o zi ploioasă

și-aș fi cântat cu bustul gol

quit playn' games with my heart

nu știu 

m-am trezit dintr-o dată

și nu-mi ies la numărătoare

așa că o iau de nebun

înapoi prin mine

ca atunci când pierzi un lucru esențial

și reconstitui pașii

poate ai un dram de noroc

și nu l-au găsit alții 

anastasimatar. glas 2

 

adevărul trece prin tot ce însemni

atropină printr-un miocard siderat:

viața e o formă de alcoolism

boală sau alegere conștientă

vine un timp când 

recunoaștem că avem o problemă

ne mințim că suntem puternici

deținem controlul 

cronometrăm cât stăm 

fără să respirăm

ca o demonstrație că ne putem opri

la timp și când vrem

dar ne trezim prea târziu

într-un sevraj pe care-l numim

stare permanentă de lipsă

măcar pentru o zi 

ai vrea să fii Mesia

ori un psihoterapeut de talie mondială 

să le spui tuturor că se înșală amarnic

de aia au fost izgoniți din Eden 

primii oameni:

vindecarea nu începe

cu a recunoaște că ai o problemă

(în cel mai de preț adânc al nostru

știm toți că avem o problemă)

primul pas dacă vrei să te vindeci

e să ceri ajutor 

halucinant abataj dar obligatoriu

să te lepezi de tine ori

să-ți smulgi pielea fâșii de pe oase

totuna

abia apoi 

redevii tu

din aproape-n aproape

anastasimatar. voce 1. stihoavnă

 

tristețe năucitoare ca arșița

ca nevoia de a-ți umezi permanent

cerul gurii

știi că în vindecare

cel mai ușor scapi de nevoia fizică

și rămâi cu luciditatea

pătrunzătoare și grea

ca un arbore de camfor

în punctul ăsta

ești față în față cu tine

calfă nepricepută care-și cioplește

propria cruce cu gândul

să termine mai repede 

trebuie făcut și lucrul ăsta

nu mai contează ce văd

alții în urmă

în fond toți o țin minte pe rosa park

nimeni pe colvin claudette

claudette era prea copil

și sarcina nedorită ar fi 

sufocat în fașă 

cauza unei rase

dar nu mai contează

adevărul e un lucru intim

erotic

spus pe întuneric

în restul timpului

pe lumină

împărțim o realitate comodă

fardată

ca un Netflix victorian

anastasimatar. voce 1. dogmatica:

 

dacă dependența și vindecarea

sunt sinonimii cognitive

atunci trăitul din inerție

ar trebui să răspundă la întrebarea

așa până când?

e oarecum bine că nu mai tremuri.

nu-ți mai joacă privirea.

e clară și fermă ca arginina.

nu-ți mai e frică de înălțimi.

apreciezi bine distanțele.

știi cât mai ai cât ai fost.

recunoști locurile unde-ai căzut.

oamenii care au râs

care te-au încercat cu piciorul

care-au chemat paramedicii

care-au chemat-o pe sfânta Monica 

și ți-au împletit o coroană de arminden.

nu mai vomiți aer și fiere

la ore fixe

când toate organele se fac în tine ghem

ca o mulțime căzută în adorație

în fața lui pio stigmatizatul.

trombocitele și-au revenit.

feritina la fel.

regulă naturală: câștigi pe o parte

pe alta pierzi.

nu mai poți dona sânge

hemoglobina e mică

nu se fixează bine fierul în organism

mai bea și tu niște vin roșu.

găsești mai ușor un pumn de samariu

decât echilibrul.

echilibrul între a da dracului tot

și a trăi mai departe cu capul sus

și picioarele-n iad.

să demonstrezi ce?

să demonstrezi cui?

dacă ai mai fi avut niște ani

poate ar fi ținut.

doar mintea ocupată în permanență

cu lucruri mici

ca niște mici inserții de sens.

cauți o sfântă din martirologiul roman

iar la descriere ca ocupație figurează

virgină.

găsești mai ușor un obiect autentic

de pe salyut 7

decât echilibrul.

echilibrul între rutină și ceva care pune

sângele în mișcare.

între vechii prieteni

care te strigă-n derâdere pocăitul

și prietenii noi care-ți urează empatic

abstinență senină.

și tu nu poți înțelege în ruptul capului

cum poate fi abstinența senină.

că doar nu-i cer.