joi, septembrie 27, 2007
marți, septembrie 25, 2007
luni, septembrie 24, 2007
sâmbătă, septembrie 15, 2007
guiness(united pub)
dimineaţă. peste miriştea de la episcopie aburi ca trupul unei femei după o baie fierbinte. o gaiţă a scăpat nuca din cioc pocnetul ei pe asfalt a trezit viaţa.
azi e o toamnă cum îmi place mie. cald nu sufocant o căldură bătrînească îmi vine să mă descalţ să merg desculţ aiurea pe pămîntul ăsta care aduce tot mai mult cu un cirotic.
privesc mersul oamenilor îmi place să mă hrănesc cu graba lor îţi dă impresia că toţi au ceva ceva important de făcut. unii merg săltat ca nişte cai la paradă alţii merg cu grijă să nu se spargă. intru în rînd cu ei îmi flutur mîinile pe lîngă corp mîinile mele sunt vîsle eu sunt canotor. în lipsa ta particip la probe de simplu uneori mai cîştig alteori e loc de mai bine. dacă ai fi cu mine probabil am cuceri titlul olimpic.
am făcut piaţa. am cumpărat pătrunjel de la vitalie. vitalie are parkinson dă legătura cu zece mii cînd apucă banii mîinile lui tremură ca pereţii unei case de chirpici.
ţi se rupe inima el nu vorbeşte bărbia lui face totul. bărbia lui fixează preţul bărbia lui mulţumeşte. oare unde stă şi ce face cînd ajunge acasă.
uneori iubesc aşa de mult oamenii încît mă dor maxilarele o zi întreagă.
tu ce faci. ce-ai mai citit bun. poate împrumuţi nişte bani să ne vedem avem multe de povestit.
eu tot cu meşterii prin casă. ei vorbesc o limbă de rigips uneori mi-ar plăcea să pot face de toate să dau cu trafaletul să pun glafuri tu să mă priveşti să-ţi spui în gînd mamă ce umeri laţi şi ce mîini groase.
maică-mea face planuri. deasupra patului o să pună un tablou de-a lu frate-miu deasupra televizorului un răstignit. cînd face efort pîlpîie ca o lumînare se sprijină de pereţi pereţii o sprijină acum le-am înţeles rostul. noi niciodată n-am fost copiii ei şi ea niciodată mama noastră. nu-i greu să pui pereţilor ochi şi urechi apoi să-ţi închipui că te înţeleg şi că nu te vor face de rîs prin vecini.
beau bere neagră iubesc oamenii ca un prost şi-mi place să te trag de păr cînd facem dragoste. cam atît pot spune eu pe ziua de astăzi.
azi e o toamnă cum îmi place mie. cald nu sufocant o căldură bătrînească îmi vine să mă descalţ să merg desculţ aiurea pe pămîntul ăsta care aduce tot mai mult cu un cirotic.
privesc mersul oamenilor îmi place să mă hrănesc cu graba lor îţi dă impresia că toţi au ceva ceva important de făcut. unii merg săltat ca nişte cai la paradă alţii merg cu grijă să nu se spargă. intru în rînd cu ei îmi flutur mîinile pe lîngă corp mîinile mele sunt vîsle eu sunt canotor. în lipsa ta particip la probe de simplu uneori mai cîştig alteori e loc de mai bine. dacă ai fi cu mine probabil am cuceri titlul olimpic.
am făcut piaţa. am cumpărat pătrunjel de la vitalie. vitalie are parkinson dă legătura cu zece mii cînd apucă banii mîinile lui tremură ca pereţii unei case de chirpici.
ţi se rupe inima el nu vorbeşte bărbia lui face totul. bărbia lui fixează preţul bărbia lui mulţumeşte. oare unde stă şi ce face cînd ajunge acasă.
uneori iubesc aşa de mult oamenii încît mă dor maxilarele o zi întreagă.
tu ce faci. ce-ai mai citit bun. poate împrumuţi nişte bani să ne vedem avem multe de povestit.
eu tot cu meşterii prin casă. ei vorbesc o limbă de rigips uneori mi-ar plăcea să pot face de toate să dau cu trafaletul să pun glafuri tu să mă priveşti să-ţi spui în gînd mamă ce umeri laţi şi ce mîini groase.
maică-mea face planuri. deasupra patului o să pună un tablou de-a lu frate-miu deasupra televizorului un răstignit. cînd face efort pîlpîie ca o lumînare se sprijină de pereţi pereţii o sprijină acum le-am înţeles rostul. noi niciodată n-am fost copiii ei şi ea niciodată mama noastră. nu-i greu să pui pereţilor ochi şi urechi apoi să-ţi închipui că te înţeleg şi că nu te vor face de rîs prin vecini.
beau bere neagră iubesc oamenii ca un prost şi-mi place să te trag de păr cînd facem dragoste. cam atît pot spune eu pe ziua de astăzi.
vineri, septembrie 14, 2007
arca lui emil
într-o noapte mi s-a arătat dumnezeu în vis
mi-a spus de mîine voi face oamenii să tacă
tu ia ce ai mai scump plus ceva animale suie-te într-un om
şi aşteaptă un semn de la mine
cînd apa a ajuns în scara blocului am luat-o pe mama pe deea pe frate-miu încă vreo trei
ceva animale de rasă
pe negruţa am lăsat-o să moară mi-a mulţumit
în altă lume va avea picioare puternice şi mulţi pui
ne-am suit toţi în mine am bătut uşa în cuie
şi-am început să plutim
singura boală de care am suferit a fost aşteptarea
boala asta îţi macină oasele te lasă să vezi cum lucrează
îţi macină oasele apoi te împrăştie ca atunci cînd crapă un sac de glet
ioana visează
dimineaţa se scaldă în bazinul olimpic
apa e bărbatul ei preferat ar putea avea orice bărbat
dar apa ştie s-o mîngîie cînd îşi desface coapsele
apa e blîndă
apa nu pleacă prin europa cu toate fufele
de pe margine maya zîmbeşte
mami uite apa mă ţine în braţe
între timp mama ia pastile cu pumnul ea spune că nu trăim noi învîrtim fusuri pe care lîna se transformă în zile o privesc pe furiş nu ştiu ce vrea
nu ştiu cît vrea să trăiască pînă vom fi noi împliniţi
ori pînă vede pămîntul
cînd ia pastile face ca un animal de rasă
cînd bea bitter se strîmbă ca un iepure pe care-l atingi pe bot
cînd ia gentamicină e ca o broască fără oxigen
frate-miu povesteşte cum e în dublin cum e cu berea guiness
şi cum e să conduci pe partea dreaptă
zîmbesc îmi tot repet va veni ziua lui va veni ziua noastră
cînd vom ajunge celebri
deea învaţă şi-a lăsat părul lung prin el copiii se vor juca de-a v-aţi ascunselea
bărbaţii roiesc în jurul ei ea trage de timp mă aşteaptă
le spune că ţese cînd va termina ţesătura va alege pe unul
ce ţese ziua destramă noaptea
eu dorm din ce în ce mai prost
de fiecare dată visez o moarte de fiecare dată altfel
ies pe balcon aştept semnul
nicio piatră sub mine
mi-a spus de mîine voi face oamenii să tacă
tu ia ce ai mai scump plus ceva animale suie-te într-un om
şi aşteaptă un semn de la mine
cînd apa a ajuns în scara blocului am luat-o pe mama pe deea pe frate-miu încă vreo trei
ceva animale de rasă
pe negruţa am lăsat-o să moară mi-a mulţumit
în altă lume va avea picioare puternice şi mulţi pui
ne-am suit toţi în mine am bătut uşa în cuie
şi-am început să plutim
singura boală de care am suferit a fost aşteptarea
boala asta îţi macină oasele te lasă să vezi cum lucrează
îţi macină oasele apoi te împrăştie ca atunci cînd crapă un sac de glet
ioana visează
dimineaţa se scaldă în bazinul olimpic
apa e bărbatul ei preferat ar putea avea orice bărbat
dar apa ştie s-o mîngîie cînd îşi desface coapsele
apa e blîndă
apa nu pleacă prin europa cu toate fufele
de pe margine maya zîmbeşte
mami uite apa mă ţine în braţe
între timp mama ia pastile cu pumnul ea spune că nu trăim noi învîrtim fusuri pe care lîna se transformă în zile o privesc pe furiş nu ştiu ce vrea
nu ştiu cît vrea să trăiască pînă vom fi noi împliniţi
ori pînă vede pămîntul
cînd ia pastile face ca un animal de rasă
cînd bea bitter se strîmbă ca un iepure pe care-l atingi pe bot
cînd ia gentamicină e ca o broască fără oxigen
frate-miu povesteşte cum e în dublin cum e cu berea guiness
şi cum e să conduci pe partea dreaptă
zîmbesc îmi tot repet va veni ziua lui va veni ziua noastră
cînd vom ajunge celebri
deea învaţă şi-a lăsat părul lung prin el copiii se vor juca de-a v-aţi ascunselea
bărbaţii roiesc în jurul ei ea trage de timp mă aşteaptă
le spune că ţese cînd va termina ţesătura va alege pe unul
ce ţese ziua destramă noaptea
eu dorm din ce în ce mai prost
de fiecare dată visez o moarte de fiecare dată altfel
ies pe balcon aştept semnul
nicio piatră sub mine
duminică, septembrie 09, 2007
primul cîntec de dragoste
foto: Gabriela Lupu
mă trezesc dimineaţa cu soarele pe saltea
îmi lipesc faţa boţită de umerii lui faţa nerasă transformată într-un ogor cu trifoi
(zîmbesc îmi frec mîinile de bucrie iubito pe faţa mea vei găsi azi doar trifoi norocos)
îmi trec picioarele peste picioarele lui pe jumătate adormit bună dimineaţa iubito
astăzi e rîndul tău să fierbi apa de ceai
soarele îmi arde una peste scăfîrlie îmi spune nu sunt femeie şi tu
nu eşti de-ajuns de bărbat pentru mine
marţea şi joia lucrezi ca să avem ce pune pe masă
în fiecare vineri pictez chipul tău pe asfalt pe balcon pe oglinda din baie
doar aşa nu te schimbi
doar aşa trăieşti veşnic
din cînd în cînd sculptez statuiete de piatră mici statuiete de piatră
nu ştiu încă la ce folosesc ele sunt prietenii noştri
ieşim seara cu ei la o bere împrumutăm bani sau plîngem pe umărul lor
tu ştii că noi dormim doar jumătate de noapte
jumătatea aceea lipsită de importanţă jumătatea aceea cînd între noi
se lasă o ceaţă mai grea decît orice tăcere atunci somnul cade la momentul potrivit
şi nu e nevoie să vorbim cu jumătate de gură
ori să stăm treji pînă cînd unul din noi adoarme
în altă jumătate de noapte ne e totul permis
facem dragoste pe unde-apucăm ne măsurăm degetele de la mîini şi de la picioare
ne scotocim buzunarele şi punem în comun tot ce-avem
ne închipuim că zburăm pe o o coadă de mătură pînă la lună
dar visul nostru preferat e să facem dragoste într-un măr
doamna moarte vine acasă lihnită muşcă din măr în miez vede
doi viermişori adormiţi îi scoate cu unghia îi aruncă apoi
adoarme aşa nemîncată
nu-i o problemă dacă mai încurci cîteodată periuţa de dinţi
nu-i o problemă dacă porţi hainele mele să vezi cum îţi stă în mine
de fiecare dată îmi zici chapeau eu mă aşez cuminte pe pat
învăţ limba ta mie necunoscută cuvintele tale mie străine
învăţ ca un orb obiectele pînă la uşă
învăţ cum să te înţeleg pînă la ultimul por
trebuie să învăţ
într-o zi va veni dumnezeu mă va trage de păr şi-mi va spune
nu e frumos chiar nu e frumos să vorbeşti aşa cu o femeie
am să-i răspund mai lasă-mă doamne o zi pe pămîntul acesta
încă n-am învăţat să mă închin ei de cinci ori pe zi
o dată la răsărit
o dată la prînz
o dată-n chindii
şi de două ori seara
mă trezesc dimineaţa cu soarele pe saltea
îmi lipesc faţa boţită de umerii lui faţa nerasă transformată într-un ogor cu trifoi
(zîmbesc îmi frec mîinile de bucrie iubito pe faţa mea vei găsi azi doar trifoi norocos)
îmi trec picioarele peste picioarele lui pe jumătate adormit bună dimineaţa iubito
astăzi e rîndul tău să fierbi apa de ceai
soarele îmi arde una peste scăfîrlie îmi spune nu sunt femeie şi tu
nu eşti de-ajuns de bărbat pentru mine
marţea şi joia lucrezi ca să avem ce pune pe masă
în fiecare vineri pictez chipul tău pe asfalt pe balcon pe oglinda din baie
doar aşa nu te schimbi
doar aşa trăieşti veşnic
din cînd în cînd sculptez statuiete de piatră mici statuiete de piatră
nu ştiu încă la ce folosesc ele sunt prietenii noştri
ieşim seara cu ei la o bere împrumutăm bani sau plîngem pe umărul lor
tu ştii că noi dormim doar jumătate de noapte
jumătatea aceea lipsită de importanţă jumătatea aceea cînd între noi
se lasă o ceaţă mai grea decît orice tăcere atunci somnul cade la momentul potrivit
şi nu e nevoie să vorbim cu jumătate de gură
ori să stăm treji pînă cînd unul din noi adoarme
în altă jumătate de noapte ne e totul permis
facem dragoste pe unde-apucăm ne măsurăm degetele de la mîini şi de la picioare
ne scotocim buzunarele şi punem în comun tot ce-avem
ne închipuim că zburăm pe o o coadă de mătură pînă la lună
dar visul nostru preferat e să facem dragoste într-un măr
doamna moarte vine acasă lihnită muşcă din măr în miez vede
doi viermişori adormiţi îi scoate cu unghia îi aruncă apoi
adoarme aşa nemîncată
nu-i o problemă dacă mai încurci cîteodată periuţa de dinţi
nu-i o problemă dacă porţi hainele mele să vezi cum îţi stă în mine
de fiecare dată îmi zici chapeau eu mă aşez cuminte pe pat
învăţ limba ta mie necunoscută cuvintele tale mie străine
învăţ ca un orb obiectele pînă la uşă
învăţ cum să te înţeleg pînă la ultimul por
trebuie să învăţ
într-o zi va veni dumnezeu mă va trage de păr şi-mi va spune
nu e frumos chiar nu e frumos să vorbeşti aşa cu o femeie
am să-i răspund mai lasă-mă doamne o zi pe pămîntul acesta
încă n-am învăţat să mă închin ei de cinci ori pe zi
o dată la răsărit
o dată la prînz
o dată-n chindii
şi de două ori seara
vineri, septembrie 07, 2007
scrisoare din 1a
draga mea
e frig rău aici s-a făcut vreme de mînecă lungă de nopţi lungi şi de haite
nici acum nu-ţi ştiu adresa mi-ai spus doar că prin spatele blocului tău trece craioviţa
chiar aşa am vrut să scriu pe plic blocul prin spatele căruia trece craioviţa
cînd mai vii pe la mine să vezi camera mea cum arată acum
am scăpat de stropii ăia de calciu enervanţi şi albaştri
am dat-o toată cu alb am făcut-o mireasă îmi place să spun
că am dat cu făină de oase îţi dai seama probabil
cîţi oameni au intrat pe toţi pereţii aceia
deocamdată dorm pe saltea în bucătărie
picioarele se lovesc de dulap sună a gol a sicriu
noaptea aud zgomote stranii un ceas care ticăie o respiraţie în frigider
uneori îmi imaginez dacă aş muri subit cîţi oameni m-ar plînge
cîţi oameni m-ar plînge cu adevărat nu oamenii care se bat cu pumnul în piept
la colţ de stradă şi spun că m-au cunoscut şi-aveam tot viitorul înainte
au început să mă doară dinţii simt gingiile grele ca strugurii neculeşi de la ţară
mă doare şi spatele spinarea mea e spinare de bivol în care şi-a înfipt ghearele un leopard
despre mama ce să-ţi mai spun sunt mai aproape de ea
o aud oftînd prin pereţi a trecut pe gentamicină
dimineaţa şi seara o asistentă îi face injecţii
o aud ţipînd apoi îmi spune că n-a ştiut venele de la mîini sunt aşa dureroase
asistenta vorbeşte cam mult nu se dă dusă o înţeleg cînd eşti dependent de oameni
tăcerea dintre patru pereţi te întoarce pe toate feţele ca un storcător de fructe
negruţa şi-a rupt labele din faţă acum se sprijină doar pe alea din spate
zici că e cangur ţi se rupe inima dacă o vezi e cel mai trist lucru să nu ştii ce eşti
un cîine cangur sau un om între două lumi
draga mea dacă timpul ar trece mai repede
ţi-aş spune că lumea e o căpăţînă uriaşă de varză
şi că oamenii nu mai mor ei sunt nişte frunze cînd e vreo sărbătoare
dumnezeu face sarmale şi-i fierbe apoi îndeasă în ei umplutura
îi bagă-n cuptoare de lut şi ies nişte sarmale cum le făcea mama
cum să-ţi zic uite-aşa cît pumnul de mari draga mea
cît pumnul de mari
sâmbătă, iunie 09, 2007
vineri, iunie 01, 2007
pacte des loupes
pacte des loupes
jurnal pentru mowgli 1
depresie
o să vină o zi cînd n-o să mai pot atunci o să urlu o să plâng o să rag o să transform toate femeile în căţele bărbaţii în cârlige de măcelărie apoi o să mai urlu puţin
de mic am crescut singur dormeam singur mîncam singur vorbeam singur oamenii râdeau de mine vedeau buzele cum se mişcă spuneau uite la ăsta şi-a înghiţit limba eu spuneam lucruri importante n-aveau cum să ştie că lucrurile importante nu se spun în gura mare la ora de sport alergam când nu mai puteam simţeam inima cum bate în stern ca bătăile tatei în uşă când se întorcea beat acasă băteam şi eu cu pumnul în piept urlam mergi maşinărie stricată ca printr-o minune trăiam acelaşi lucru îl fac şi acum mă trezesc dimineaţa şi-ţi urlu-n timpane mergi maşinărie stricată nu-mi spune că n-ai să te întorci tu trebuie să te întorci acasă
pe-aici nimic nou într-o vreme stăteam la nea petrică tot îmi spunea că te place intrau bărbaţii ieşeau credeam că dacă plec eu pământul îşi pierde balanţa uneori aveam impresia că bărbaţii intră în mine ciocnesc un pahar apoi pleacă uneori când mă ridicam să mai iau o bere mă uitam înapoi şi mă vedeam la masă mă întrebam de ce n-am plecat până-ntr-o zi când am luat patru ţigări pe datorie de-atunci intru în scară pe furiş să nu mă vadă crede-mă nu am avut cu ce să plătesc e destul de nasol să mergi pe furiş ai senzaţia că eşti vinovat pentru tot ce se întâmplă în lume deşi eşti prea neînsemnat îţi vine să-ţi tai picioarele să nu mai facă zgomot paşii se aud pe holuri ca nişte clopote turnate în bronz
cannon A 520
nu mi-a fost frică de moarte nu mi-a fost frică de moarte nu mi-a fost frică de moarte uneori încerc să-mi aduc aminte cum a început totul care a fost primul mort pe care l-am privit în ochi poate copilul pe care l-a înghiţit pământul poate schizofrenicul care s-a aruncat de pe pod moartea nu m-a durut niciodată m-au durut mai mult amputaţiile moartea nu doare ci rănile e curios cum prin lentile moartea stă nemişcată şi-şi trage ţinuta de gală să ştie lumea că aşa arată noaptea mă învinovăţeam că nu am vărsat o lacrimă iar nu înţelegeam de ce când îmi luau aparatul plângeam uneori de plânsul altuia alteori că nu plâng până la urmă am renunţat nu mi-e frică de moarte mi-e frică să mor
stadionul
nu ţi-a venit să crezi ce ascund nişte plăci de beton răvăşirile de cele mai multe ori sunt încastrate în ziduri am intrat amândoi printr-o spărtură ţi-am spus că acolo e amazonul meu cu piranha şi arapaima auzeam iarba cum mişcă de parcă milioane de prunci loveau pântecul mamelor ne-am aşezat am vorbit puţin despre cum e posibil să nu te întorci despre cum îţi spui în fiecare zi că te întorci te-am prins de păr şi te-am desfăcut ca un gropar dezmorţind brazdele de ţărână mirosea a muşchi încordaţi şi a soc am intrat în tine te-am privit în ochi cu furie eram un corb care-ţi ciugulea din orbite apoi mai ţin minte că erai atât de caldă încât m-am crezut o maşinărie ciudată care sfredeleşte magma spre centrul pământului
puntea
erau momente în care ţi-aş fi găurit craniul doar ca să văd ce crezi despre locurile şi oamenii mei am coborât din autobuz în faţa celei mai înalte biserici pe care-o aveam ţi-am spus că trebuie să plătim ca să trecem puntea şi că cel care încasează banii e rupt de beat aşa şi era de-abia atunci ai început să crezi în mine nici eu nu mai ştiu ce voiam să-ţi arăt îmi imaginam trupul ca o parfumerie cu celule transformate în milioane de sticluţe păstrând momente preţ de o clipă m-am gândit oare cum ar fi să nu mirosim a parfum ci a senzaţii bătea vântul dozele de bere stăteau pe nisip puntea scârţâia la fiecare pas la început ţi-a fost frică apoi m-ai simţit în urma ta peste urmele noastre alte urme mai adânci şi poate mai rare m-ai înţeles de ce ţi-am spus că trebuie să trăim tot cu ochii închişi cu ochii deschişi apa era atât de aproape trebuie să trăim tot pentru toate există un timp un timp al trăirilor şi-un timp al poveştilor
încă o depresie
ai plecat noaptea normal plecările se petrec numai noaptea în gara normal de pustie ţi-am pus într-o sacoşă ce credeam că sunt bucăţi din mine raftul cu ultimile suflări un pix pe care era desenat nu ştiu ce sfânt o figurină de lemn fără o ureche apoi ai dispărut în pântecul trenului de ciudă am început să lovesc în uşa metalică balaurul ăsta avea unşpe ore să te digere complet
în noaptea aceea eram ameţit am mai băut o bere apoi mi-am luat încă o doză să beau pe stradă în poarta episcopiei am început să înjur mi-am zis că oamenii sunt nişte bolnavi care nu pot să facă niciun lucru fără ajutor nici măcar să se pişe apoi mi-am luat inima-n dinţi şi m-am aruncat în întuneric de parcă m-aş fi aruncat de pe cea mai înaltă clădire şi nu mai ştiu există două soiuri de moarte eu am ales una nu moartea aia de care vorbeşte lumea că ar urma să se-ntâmple ci moartea care există deja moartea despre care nu poţi spune nimic pentru că îţi mănâncă limba voinţa şi tot ce mai ai pe dinăuntru
jurnal pentru mowgli 1
depresie
o să vină o zi cînd n-o să mai pot atunci o să urlu o să plâng o să rag o să transform toate femeile în căţele bărbaţii în cârlige de măcelărie apoi o să mai urlu puţin
de mic am crescut singur dormeam singur mîncam singur vorbeam singur oamenii râdeau de mine vedeau buzele cum se mişcă spuneau uite la ăsta şi-a înghiţit limba eu spuneam lucruri importante n-aveau cum să ştie că lucrurile importante nu se spun în gura mare la ora de sport alergam când nu mai puteam simţeam inima cum bate în stern ca bătăile tatei în uşă când se întorcea beat acasă băteam şi eu cu pumnul în piept urlam mergi maşinărie stricată ca printr-o minune trăiam acelaşi lucru îl fac şi acum mă trezesc dimineaţa şi-ţi urlu-n timpane mergi maşinărie stricată nu-mi spune că n-ai să te întorci tu trebuie să te întorci acasă
pe-aici nimic nou într-o vreme stăteam la nea petrică tot îmi spunea că te place intrau bărbaţii ieşeau credeam că dacă plec eu pământul îşi pierde balanţa uneori aveam impresia că bărbaţii intră în mine ciocnesc un pahar apoi pleacă uneori când mă ridicam să mai iau o bere mă uitam înapoi şi mă vedeam la masă mă întrebam de ce n-am plecat până-ntr-o zi când am luat patru ţigări pe datorie de-atunci intru în scară pe furiş să nu mă vadă crede-mă nu am avut cu ce să plătesc e destul de nasol să mergi pe furiş ai senzaţia că eşti vinovat pentru tot ce se întâmplă în lume deşi eşti prea neînsemnat îţi vine să-ţi tai picioarele să nu mai facă zgomot paşii se aud pe holuri ca nişte clopote turnate în bronz
cannon A 520
nu mi-a fost frică de moarte nu mi-a fost frică de moarte nu mi-a fost frică de moarte uneori încerc să-mi aduc aminte cum a început totul care a fost primul mort pe care l-am privit în ochi poate copilul pe care l-a înghiţit pământul poate schizofrenicul care s-a aruncat de pe pod moartea nu m-a durut niciodată m-au durut mai mult amputaţiile moartea nu doare ci rănile e curios cum prin lentile moartea stă nemişcată şi-şi trage ţinuta de gală să ştie lumea că aşa arată noaptea mă învinovăţeam că nu am vărsat o lacrimă iar nu înţelegeam de ce când îmi luau aparatul plângeam uneori de plânsul altuia alteori că nu plâng până la urmă am renunţat nu mi-e frică de moarte mi-e frică să mor
stadionul
nu ţi-a venit să crezi ce ascund nişte plăci de beton răvăşirile de cele mai multe ori sunt încastrate în ziduri am intrat amândoi printr-o spărtură ţi-am spus că acolo e amazonul meu cu piranha şi arapaima auzeam iarba cum mişcă de parcă milioane de prunci loveau pântecul mamelor ne-am aşezat am vorbit puţin despre cum e posibil să nu te întorci despre cum îţi spui în fiecare zi că te întorci te-am prins de păr şi te-am desfăcut ca un gropar dezmorţind brazdele de ţărână mirosea a muşchi încordaţi şi a soc am intrat în tine te-am privit în ochi cu furie eram un corb care-ţi ciugulea din orbite apoi mai ţin minte că erai atât de caldă încât m-am crezut o maşinărie ciudată care sfredeleşte magma spre centrul pământului
puntea
erau momente în care ţi-aş fi găurit craniul doar ca să văd ce crezi despre locurile şi oamenii mei am coborât din autobuz în faţa celei mai înalte biserici pe care-o aveam ţi-am spus că trebuie să plătim ca să trecem puntea şi că cel care încasează banii e rupt de beat aşa şi era de-abia atunci ai început să crezi în mine nici eu nu mai ştiu ce voiam să-ţi arăt îmi imaginam trupul ca o parfumerie cu celule transformate în milioane de sticluţe păstrând momente preţ de o clipă m-am gândit oare cum ar fi să nu mirosim a parfum ci a senzaţii bătea vântul dozele de bere stăteau pe nisip puntea scârţâia la fiecare pas la început ţi-a fost frică apoi m-ai simţit în urma ta peste urmele noastre alte urme mai adânci şi poate mai rare m-ai înţeles de ce ţi-am spus că trebuie să trăim tot cu ochii închişi cu ochii deschişi apa era atât de aproape trebuie să trăim tot pentru toate există un timp un timp al trăirilor şi-un timp al poveştilor
încă o depresie
ai plecat noaptea normal plecările se petrec numai noaptea în gara normal de pustie ţi-am pus într-o sacoşă ce credeam că sunt bucăţi din mine raftul cu ultimile suflări un pix pe care era desenat nu ştiu ce sfânt o figurină de lemn fără o ureche apoi ai dispărut în pântecul trenului de ciudă am început să lovesc în uşa metalică balaurul ăsta avea unşpe ore să te digere complet
în noaptea aceea eram ameţit am mai băut o bere apoi mi-am luat încă o doză să beau pe stradă în poarta episcopiei am început să înjur mi-am zis că oamenii sunt nişte bolnavi care nu pot să facă niciun lucru fără ajutor nici măcar să se pişe apoi mi-am luat inima-n dinţi şi m-am aruncat în întuneric de parcă m-aş fi aruncat de pe cea mai înaltă clădire şi nu mai ştiu există două soiuri de moarte eu am ales una nu moartea aia de care vorbeşte lumea că ar urma să se-ntâmple ci moartea care există deja moartea despre care nu poţi spune nimic pentru că îţi mănâncă limba voinţa şi tot ce mai ai pe dinăuntru
vineri, mai 25, 2007
sâmbătă, mai 12, 2007
joi, mai 10, 2007
joi, aprilie 19, 2007
marți, aprilie 17, 2007
luni, aprilie 16, 2007
duminică, martie 25, 2007
sâmbătă, martie 24, 2007
sâmbătă, martie 17, 2007
miercuri, februarie 28, 2007
luni, februarie 26, 2007
keltic legacy(wedding dance)
nu s-a întâmplat nimic dormi liniştită mai ai două ore de somn ştiu că ai auzit un foşnet
îmi pare rău am fost cam stupid nu ştiu ce mi-a venit să trec vârful degetelor peste umerii tăi mi-am închipuit că piela ta e vioară şi-am vrut să văd dacă e acordată n-am vrut să te trezesc dormi acum eu o să-mi ţin respiraţia şi-o să mă îmbrac pe hol o să plec după cum ţi-am spus nu ştiu când o să mă întorc nici tu nu ştii când te întorci e curios cum de ne ştim numai plecările le simţim ca un gol rece în pat dimineaţa şi toată plapuma peste unul din noi după ce o noapte întreagă am împărţit-o ca o cămaşă trasă la sorţi de soldatul cel mai destoinic
o să-mi ţin respiraţia şi-o să plec e mai bine să iau cu mine imaginea ta adormită decât să văd graba cu care te îmbraci pentru o nouă zi o nouă zi în care mă mulţumesc să te ştiu în siguranţă iar siguranţa asta să nu depindă de mine
dacă am iubit am iubit în vârful degetelor pentru că n-am vrut să mă fac de râs există lucruri pe care le pot face şi lucruri în faţa cărora stau neputincios lucrurile pe care le pot face sunt fireşti neputinţa e o ghilotină care separă trupurile n-am vrut să mă fac de râs lucrurile pe care nu le pot face mă despart de tine că o căpăţână rostogolindu-se departe de trup într-o piaţă plină de gură cască
dacă am iubit am spus-o cu vârful limbii n-am vrut să crezi că ceea ce spun eu e mai important decât ceea ce spui tu poate ar fi trebuit să spun cu voce tare că plec mă aşteaptă un drum lung sunt începător mi-ai spus de-atâtea ori că ar trebui să exersez cu prietenii călătoriile astea mai lungi mi-e puţin frică poate nu mă descurc de câte ori n-am visat că mă izbesc de un stâlp doar ca să-mi privesc trupul şi să văd cine mă plânge oricum sper să-mi iasă bine
au fost -15 grade azi-noapte tu dormeai mi-ar fi plăcut să ştiu ce visezi şi asta numai să mă priveşti suprinsă dimineaţa când îţi povestesc de parcă aş fi fost acolo oricum e mai bine că ai dormit vântul a bătut cu furie a smuls o bucată de tablă de la acoperişul balconului mi-am închipuit că a căzut peste o maşină aşa cum am văzut amândoi într-o seară la televizor fără să vreau am început să fac planuri de nuntă
în primul rând ar trebui să scap de trac ştii că sunt emotiv probabil m-aş îneca de emoţie în faţa altarului iar când ţi-aş da inelul m-ar apuca tremurul ca în sevraj atunci mi-aş aduce aminte câte nunţi am văzut amândoi cum râdeam de vocea prea groasă a mirelui de rochia miresei fără bun gust de rudele transpirate şi pe jumătate bete
am şi ales melodia care o să-mi deschidă nunta am să-i fac pe toţi să încremenească de emoţie o să mă înclin în faţa ta ca o cetate care se deschide după un asediu prelung o să-mi ţin respiraţia până la sfârşitul viorilor o să-ţi arăt că e posibil să respiri numai tu iar eu asă fiu mulţumit cu atât
nu s-a luminat încă eu nu respir încă habar n-am ce-o să se întâmple mi-e cam frică de drumul ăsta o scot eu la capăt cumva nu te mai trezesc pentru un fleac doar că te-am iubit în virful degetelor plec iau cu mine imaginea ta adormită ţi-am spus că femeile sunt frumoase doar dimineaţa aş fi vrut să văd cum eşti acordată dar dormi mai ai câteva ore soldatul meu destoinic ai nimerit la sorţi toată plapuma
îmi pare rău am fost cam stupid nu ştiu ce mi-a venit să trec vârful degetelor peste umerii tăi mi-am închipuit că piela ta e vioară şi-am vrut să văd dacă e acordată n-am vrut să te trezesc dormi acum eu o să-mi ţin respiraţia şi-o să mă îmbrac pe hol o să plec după cum ţi-am spus nu ştiu când o să mă întorc nici tu nu ştii când te întorci e curios cum de ne ştim numai plecările le simţim ca un gol rece în pat dimineaţa şi toată plapuma peste unul din noi după ce o noapte întreagă am împărţit-o ca o cămaşă trasă la sorţi de soldatul cel mai destoinic
o să-mi ţin respiraţia şi-o să plec e mai bine să iau cu mine imaginea ta adormită decât să văd graba cu care te îmbraci pentru o nouă zi o nouă zi în care mă mulţumesc să te ştiu în siguranţă iar siguranţa asta să nu depindă de mine
dacă am iubit am iubit în vârful degetelor pentru că n-am vrut să mă fac de râs există lucruri pe care le pot face şi lucruri în faţa cărora stau neputincios lucrurile pe care le pot face sunt fireşti neputinţa e o ghilotină care separă trupurile n-am vrut să mă fac de râs lucrurile pe care nu le pot face mă despart de tine că o căpăţână rostogolindu-se departe de trup într-o piaţă plină de gură cască
dacă am iubit am spus-o cu vârful limbii n-am vrut să crezi că ceea ce spun eu e mai important decât ceea ce spui tu poate ar fi trebuit să spun cu voce tare că plec mă aşteaptă un drum lung sunt începător mi-ai spus de-atâtea ori că ar trebui să exersez cu prietenii călătoriile astea mai lungi mi-e puţin frică poate nu mă descurc de câte ori n-am visat că mă izbesc de un stâlp doar ca să-mi privesc trupul şi să văd cine mă plânge oricum sper să-mi iasă bine
au fost -15 grade azi-noapte tu dormeai mi-ar fi plăcut să ştiu ce visezi şi asta numai să mă priveşti suprinsă dimineaţa când îţi povestesc de parcă aş fi fost acolo oricum e mai bine că ai dormit vântul a bătut cu furie a smuls o bucată de tablă de la acoperişul balconului mi-am închipuit că a căzut peste o maşină aşa cum am văzut amândoi într-o seară la televizor fără să vreau am început să fac planuri de nuntă
în primul rând ar trebui să scap de trac ştii că sunt emotiv probabil m-aş îneca de emoţie în faţa altarului iar când ţi-aş da inelul m-ar apuca tremurul ca în sevraj atunci mi-aş aduce aminte câte nunţi am văzut amândoi cum râdeam de vocea prea groasă a mirelui de rochia miresei fără bun gust de rudele transpirate şi pe jumătate bete
am şi ales melodia care o să-mi deschidă nunta am să-i fac pe toţi să încremenească de emoţie o să mă înclin în faţa ta ca o cetate care se deschide după un asediu prelung o să-mi ţin respiraţia până la sfârşitul viorilor o să-ţi arăt că e posibil să respiri numai tu iar eu asă fiu mulţumit cu atât
nu s-a luminat încă eu nu respir încă habar n-am ce-o să se întâmple mi-e cam frică de drumul ăsta o scot eu la capăt cumva nu te mai trezesc pentru un fleac doar că te-am iubit în virful degetelor plec iau cu mine imaginea ta adormită ţi-am spus că femeile sunt frumoase doar dimineaţa aş fi vrut să văd cum eşti acordată dar dormi mai ai câteva ore soldatul meu destoinic ai nimerit la sorţi toată plapuma
sâmbătă, februarie 24, 2007
crystal ship (first cup of sorrow)
ce e mai trist decât să spui hai să ne-o tragem ca şi cum ar fi ultima dată oricum e ultima dată dar să ne prefacem că va mai fi timp toate lucrurile se estompează urmează explozia supravieţuim cu regretul că pielea noastră n-a fost ignifugă
nu mă mai regăsesc în nimic
nici în lucrurile mărunte (despre care spuneam cu exaltarea celui ce a descoperit un lucru important că ne fac oameni) nici în hainele pe care le port nici în femeile care mă poartă
ştiu doar că m-am transformat stomacul are mai multe compartimente ficatul are fenofazele lui sângele a căpătat ritmul unui marfar ce plictiseşte pe toţi călătorii care aşteaptă să elibereze peronul
uneori dimineaţa mi se face foame de obicei nu-mi era foame probabil e un reflex când un simţ se pierde un altul se dezvoltă pentru a-i lua locul mă surprind ronţăind ori mestecând în gol un fel de compensa lipsa unor lucruri pe care le-am făcut cândva ca de exemplu să mergem pe stradă de mână acum cred că mi-ar fi ruşine să ne plimbăm de mână în văzul lumii mi-ar transpira palmele şi-aş da impresia că încerc să caut lucruri fireşti dar nici foamea de dimineaţă nu e firească cel puţin pentru mine obişnuit să mănânc o dată pe zi ca şi cum ar fi încă un lucru pe care nu vreau să-l fac dar e necesar să mă ţină aproape de oameni
am început să mă simt bine nebărbierit ştiu vreo câteva care mi-ar spune că n-am nicio şansă că aparenţele sunt mai importante decât aş vrea eu să cred e dreptul lor de a-mi spune că n-am nicio şansă e dreptul meu de a mă ascunde în felul ăsta a fi bărbat presupune să n-ai slăbiciuni mi-a fost mereu ciudă pe chipul meu de copil de ce să mint singurul mod în care mă mai pot face credibil e să-mi las barbă firele albe de păr îmi spun toţi că le-am moştenit de la tata
un singur lucru n-am învăţat cum să beau vodcă ieftină fără să mi se facă greaţă adevărul e că sunt momente în care mi se macină oasele de singurătate
tavanul pereţii varul tastatura cărţile devin insuportabile nu e nevoie să-mi spui toţi bărbaţii au scorbut neputinţa le macină oasele când ies din casă ameţesc brusc în intersecţii devin conştient în lipsa antrenamentului ieşirea din casă e o decompresie mult prea rapidă
de obicei stau singur la masă beau tacticos şi absent vocile altora mă liniştesc nu contează ce spun important e că sunt prezente şi că aud altceva în afară de ţiuitul metalic obişnuit mă aşez mai bine în scaun moleşeala cuprinde membrele încordate zâmbesc în momente de astea ai putea face orice cu mine ai putea să-mi dai orice formă azotul din sânge dispare dezinfectez toate spaţiile goale şi vaste din mine mă pregătesc pentru o nouă sutură
nici nu încerc să definesc ce-mi lipseşte ştiu doar că te simt ca o irizare continuă ca o presiune constantă
ca şi cum aş încerca să mai salvez de pe un hard vechi tot ce se mai poate salva prin faţa ochilor trec momente aparent fără vreo legătură o gară în care am băut amândoi vin fiert şi eram atât de tăcuţi încât ne agăţam de orice cuvânt ca de un piolet înfipt într-o creastă nişte trepte pe care le urcam tu mergând în faţă eu gândindu-mă că trebuie să mă ţin după tine pentru că ştii mai bine drumul ai mai fost acolo înaintea mea două clătite cu frişcă telefonul meu descărcat tu mofturoasă că n-o să te mai iubesc dacă te îngraşi două şosete desperecheate
şi vine o zi în care nu mă aştept în care sunt sigur pe mine sunt sigur că toate lucrurile sunt la locul lor în sertare încerc să-mi amintesc numele unui cocktail pe care l-ai băut şi ţi-a făcut limba albastră constat că am început să uit mă cuprinde panica toată ziua încerc să-mi aduc aminte lucrul ăsta mărunt îmi tot repet că e o prelungire din tine că odată ce am învăţat să uit într-o zi n-o să mai exist n-o să mai exişti mă opresc derutat ştiu exact ce mi-ai spune uitarea e un proces natural prin care dezinfectăm neputinţa
şi totuşi ce e mai trist decât să spui hai să ne-o tragem ca şi cum ar fi ultima dată oricum e ultima dată cu toate astea nu strică să ne prefacem că va mai fi timp vom supravieţui noi cumva să nu-ţi fie frică
nu mă mai regăsesc în nimic
nici în lucrurile mărunte (despre care spuneam cu exaltarea celui ce a descoperit un lucru important că ne fac oameni) nici în hainele pe care le port nici în femeile care mă poartă
ştiu doar că m-am transformat stomacul are mai multe compartimente ficatul are fenofazele lui sângele a căpătat ritmul unui marfar ce plictiseşte pe toţi călătorii care aşteaptă să elibereze peronul
uneori dimineaţa mi se face foame de obicei nu-mi era foame probabil e un reflex când un simţ se pierde un altul se dezvoltă pentru a-i lua locul mă surprind ronţăind ori mestecând în gol un fel de compensa lipsa unor lucruri pe care le-am făcut cândva ca de exemplu să mergem pe stradă de mână acum cred că mi-ar fi ruşine să ne plimbăm de mână în văzul lumii mi-ar transpira palmele şi-aş da impresia că încerc să caut lucruri fireşti dar nici foamea de dimineaţă nu e firească cel puţin pentru mine obişnuit să mănânc o dată pe zi ca şi cum ar fi încă un lucru pe care nu vreau să-l fac dar e necesar să mă ţină aproape de oameni
am început să mă simt bine nebărbierit ştiu vreo câteva care mi-ar spune că n-am nicio şansă că aparenţele sunt mai importante decât aş vrea eu să cred e dreptul lor de a-mi spune că n-am nicio şansă e dreptul meu de a mă ascunde în felul ăsta a fi bărbat presupune să n-ai slăbiciuni mi-a fost mereu ciudă pe chipul meu de copil de ce să mint singurul mod în care mă mai pot face credibil e să-mi las barbă firele albe de păr îmi spun toţi că le-am moştenit de la tata
un singur lucru n-am învăţat cum să beau vodcă ieftină fără să mi se facă greaţă adevărul e că sunt momente în care mi se macină oasele de singurătate
tavanul pereţii varul tastatura cărţile devin insuportabile nu e nevoie să-mi spui toţi bărbaţii au scorbut neputinţa le macină oasele când ies din casă ameţesc brusc în intersecţii devin conştient în lipsa antrenamentului ieşirea din casă e o decompresie mult prea rapidă
de obicei stau singur la masă beau tacticos şi absent vocile altora mă liniştesc nu contează ce spun important e că sunt prezente şi că aud altceva în afară de ţiuitul metalic obişnuit mă aşez mai bine în scaun moleşeala cuprinde membrele încordate zâmbesc în momente de astea ai putea face orice cu mine ai putea să-mi dai orice formă azotul din sânge dispare dezinfectez toate spaţiile goale şi vaste din mine mă pregătesc pentru o nouă sutură
nici nu încerc să definesc ce-mi lipseşte ştiu doar că te simt ca o irizare continuă ca o presiune constantă
ca şi cum aş încerca să mai salvez de pe un hard vechi tot ce se mai poate salva prin faţa ochilor trec momente aparent fără vreo legătură o gară în care am băut amândoi vin fiert şi eram atât de tăcuţi încât ne agăţam de orice cuvânt ca de un piolet înfipt într-o creastă nişte trepte pe care le urcam tu mergând în faţă eu gândindu-mă că trebuie să mă ţin după tine pentru că ştii mai bine drumul ai mai fost acolo înaintea mea două clătite cu frişcă telefonul meu descărcat tu mofturoasă că n-o să te mai iubesc dacă te îngraşi două şosete desperecheate
şi vine o zi în care nu mă aştept în care sunt sigur pe mine sunt sigur că toate lucrurile sunt la locul lor în sertare încerc să-mi amintesc numele unui cocktail pe care l-ai băut şi ţi-a făcut limba albastră constat că am început să uit mă cuprinde panica toată ziua încerc să-mi aduc aminte lucrul ăsta mărunt îmi tot repet că e o prelungire din tine că odată ce am învăţat să uit într-o zi n-o să mai exist n-o să mai exişti mă opresc derutat ştiu exact ce mi-ai spune uitarea e un proces natural prin care dezinfectăm neputinţa
şi totuşi ce e mai trist decât să spui hai să ne-o tragem ca şi cum ar fi ultima dată oricum e ultima dată cu toate astea nu strică să ne prefacem că va mai fi timp vom supravieţui noi cumva să nu-ţi fie frică
vineri, februarie 23, 2007
footprints in the snow
în oraşul meu a venit circul l-au aşezat la marginea râului aproape de apă vezi corturile plutind ca nişte corăbii încărcate cu mirodenii
l-au aşezat pe un petic de iarbă acolo jucam fotbal când eram copil l-au aşezat peste alţi copii care joacă fotbal ei nu se vor mai întoarce acasă
am ieşit pe balcon am ameţit brusc zăpada m-a lovit în piept ca o maşină izbindu-se de un stâlp şi ieşind în decor
puţin surprins puţin bucuros ningea cu fulgi mari ningea cu fulgi de vată sterilă mă rugam să nu se oprească în câteva ore ar fi acoperit toate hemoragiile
te-am sunat şi ţi-am spus că aici ninge tu erai într-o zi cu soare te pregăteai de şedinţă mi-era mai simplu să-mi închipui că mă pregăteam de ascensiunea finală pe un vârf important tu aşteptai cu sufletul la gură veşti de la mine
ţi-aş mai fi spus că o iubesc pe emilie simon tu ai fi dat a lehamite din cap nu era nimic nou iubesc orice lucru care începe cu litera e
apoi m-am pierdut undeva pe curmătura mângâiam doi saint-bernarzi într-o cabană cu fum înecăcios am curăţat geamurile cu un cârlig de rufe altceva n-aveam la îndemână m-am rugat iar să nu se oprească
seara am ieşit să-mi iau ţigări număram banii atent pentru moment eram în siguranţă îmi ajungeau pentru două zile mă rugam să nu se oprească şi nu s-a oprit zăpada cădea cu zgomot pe geaca de fâş nu credeam în nimeni am închis ochii zăpada nu mai era zăpadă era o bătrână ce dădea grăunţe la păsări
am scos limba am râs vălătuci de lumină şi fulgi sub neon dacă ar fi fost vreun moment perfect pentru un french kiss ăsta ar fi fost momentul perfect m-am ghemuit în geacă tu te pregăteai de şedinţă
rulotele fumegau linişte mi s-a făcut milă de circari un dromader pufnea prin zăpadă vedeam aburul respiraţiei şi zgomot de oameni iubiţi până se termină spectacolul
pe nişte lăzi vechi îngrijitorii jucau pocker copiii se încurcau prin fuste strălucitoare învăţau să citească învăţau să joace fotbal puţin trist m-am întrebat ce visează când adorm sub cupolă
probabil cei care merg pe sârmă visează căderi altfel trezirea n-ar mai fi pentru ei un moment fericit femeile se visează emilie simon copiii visează afişe cu numele lor silabisit de alţi copii care joacă fotbal
mi s-a făcut apoi dor să beau un expreso în gara de nord să facem planuri despre cum ne vom muta împreună să număr oamenii ca într-un joc de-a v-aţi ascunselea şi să te caut după ce am ajuns la o sută să-mi arunc ochii în întuneric un fel de sinucidere de pe westminster bridge pierderile ar fi mai uşoare dacă aş ajunge în locuri pe care nu le-am văzut niciodată
de-abia m-am stăpânit să nu urc în primul tren să stau pe culoar cu ochii în gol să-mi închipui cum arată oraşele ziua ori dacă oamenii au geacă de fâş mi-ar fi părut rău doar de circul de la marginea râului oamenii sunt făcuţi să se gândească la oameni la ei nu s-ar fi gândit nimeni
dromaderul scormonea prin zăpadă aburul respiraţiei şi zgomot de animale iubite până se termină spectacolul
într-o zi circul o să plece pe râu aşa cum fac toate corăbiile cu mirodenii
în urmă lui o să rămână un petic de iarbă bătătorit de copiii care nu s-au mai întors de la fotbal hrănind copii care visează afişe
prin geamul de la balcon nu se mai vede nimic nici măcar dimineaţa iau un cuţit curăţ zăpada
hemoragiile s-au oprit au mai rămas câteva firişoare de sânge deschise ca o prăvălie cu clopoţei ce anunţă senzaţii miroase a cafea şi a lemn
ne certăm şi ne împăcăm cine e emilie simon cine o iubeşte mai mult dacă ar fi fost vreun moment perfect pentru un french kiss aş fi numărat până la o sută apoi ne-am fi mutat împreună
l-au aşezat pe un petic de iarbă acolo jucam fotbal când eram copil l-au aşezat peste alţi copii care joacă fotbal ei nu se vor mai întoarce acasă
am ieşit pe balcon am ameţit brusc zăpada m-a lovit în piept ca o maşină izbindu-se de un stâlp şi ieşind în decor
puţin surprins puţin bucuros ningea cu fulgi mari ningea cu fulgi de vată sterilă mă rugam să nu se oprească în câteva ore ar fi acoperit toate hemoragiile
te-am sunat şi ţi-am spus că aici ninge tu erai într-o zi cu soare te pregăteai de şedinţă mi-era mai simplu să-mi închipui că mă pregăteam de ascensiunea finală pe un vârf important tu aşteptai cu sufletul la gură veşti de la mine
ţi-aş mai fi spus că o iubesc pe emilie simon tu ai fi dat a lehamite din cap nu era nimic nou iubesc orice lucru care începe cu litera e
apoi m-am pierdut undeva pe curmătura mângâiam doi saint-bernarzi într-o cabană cu fum înecăcios am curăţat geamurile cu un cârlig de rufe altceva n-aveam la îndemână m-am rugat iar să nu se oprească
seara am ieşit să-mi iau ţigări număram banii atent pentru moment eram în siguranţă îmi ajungeau pentru două zile mă rugam să nu se oprească şi nu s-a oprit zăpada cădea cu zgomot pe geaca de fâş nu credeam în nimeni am închis ochii zăpada nu mai era zăpadă era o bătrână ce dădea grăunţe la păsări
am scos limba am râs vălătuci de lumină şi fulgi sub neon dacă ar fi fost vreun moment perfect pentru un french kiss ăsta ar fi fost momentul perfect m-am ghemuit în geacă tu te pregăteai de şedinţă
rulotele fumegau linişte mi s-a făcut milă de circari un dromader pufnea prin zăpadă vedeam aburul respiraţiei şi zgomot de oameni iubiţi până se termină spectacolul
pe nişte lăzi vechi îngrijitorii jucau pocker copiii se încurcau prin fuste strălucitoare învăţau să citească învăţau să joace fotbal puţin trist m-am întrebat ce visează când adorm sub cupolă
probabil cei care merg pe sârmă visează căderi altfel trezirea n-ar mai fi pentru ei un moment fericit femeile se visează emilie simon copiii visează afişe cu numele lor silabisit de alţi copii care joacă fotbal
mi s-a făcut apoi dor să beau un expreso în gara de nord să facem planuri despre cum ne vom muta împreună să număr oamenii ca într-un joc de-a v-aţi ascunselea şi să te caut după ce am ajuns la o sută să-mi arunc ochii în întuneric un fel de sinucidere de pe westminster bridge pierderile ar fi mai uşoare dacă aş ajunge în locuri pe care nu le-am văzut niciodată
de-abia m-am stăpânit să nu urc în primul tren să stau pe culoar cu ochii în gol să-mi închipui cum arată oraşele ziua ori dacă oamenii au geacă de fâş mi-ar fi părut rău doar de circul de la marginea râului oamenii sunt făcuţi să se gândească la oameni la ei nu s-ar fi gândit nimeni
dromaderul scormonea prin zăpadă aburul respiraţiei şi zgomot de animale iubite până se termină spectacolul
într-o zi circul o să plece pe râu aşa cum fac toate corăbiile cu mirodenii
în urmă lui o să rămână un petic de iarbă bătătorit de copiii care nu s-au mai întors de la fotbal hrănind copii care visează afişe
prin geamul de la balcon nu se mai vede nimic nici măcar dimineaţa iau un cuţit curăţ zăpada
hemoragiile s-au oprit au mai rămas câteva firişoare de sânge deschise ca o prăvălie cu clopoţei ce anunţă senzaţii miroase a cafea şi a lemn
ne certăm şi ne împăcăm cine e emilie simon cine o iubeşte mai mult dacă ar fi fost vreun moment perfect pentru un french kiss aş fi numărat până la o sută apoi ne-am fi mutat împreună
miercuri, februarie 21, 2007
peruvian dream
ştiu că mi-e frică de moarte şi asta îmi face bine. mă face să trăiesc cu furie.
fiecare zi e o cădere în gol. ştii sunetul acela când cazi în picioare iar pelvisul îţi intră în stomac din cauza şocului. asta e doar trezirea.
primul gând. vreau să merg în peru să mestec frunze de coca. ştiu că mi-e frică de moarte ea creşte des acoperind toate cărările mâinile mele macete care taie necontenit rădăcinile într-o zi voi arăta lumii cum se moare în machu picchu.
deocamdată pielea îmi cade şi cancerul se extinde mâinile mele sunt cioturi cu bandaje albe şi bandaje verzi neputinţa mea supurează intru în şoc postamputaţie.
doar furia mai creşte în mine îi strecor apă în cioc în măruntaie creşte furia mea ca un fetus orb.
m-aş urca în tălpile mele şi-aş merge continuu până acolo unde ochii nu mai au ce să vadă pur şi simplu aş merge la întâmplare aş aduna locuri senzaţii ştiu că mi-e frică de moarte ea creşte când nu mai am ce să simt.
soare uscat ca un plămân fără aer mâinile mele cu bandaje albe şi bandaje verzi
al doilea gând. o tavernă în port. mănânc fructe de mare n-am mâncat niciodată fructe de mare. briza cade uşor peste feţele pământii peste circul din apropiere peste femeile ascultătoare. beau pentru feţele pământii şi pentru femeile ascultătoare. tu ai plecat cu pescarii de perle mi-ai scris ca o duci bine uneori eşti cam tristă. beau pentru tine şi pentru pescarii de perle uneori o duc bine alteori sunt cam trist.
fiecare zi e o cădere în gol. ştii sunetul acela când cazi în picioare iar pelvisul îţi intră în stomac din cauza şocului. asta e doar trezirea.
primul gând. vreau să merg în peru să mestec frunze de coca. ştiu că mi-e frică de moarte ea creşte des acoperind toate cărările mâinile mele macete care taie necontenit rădăcinile într-o zi voi arăta lumii cum se moare în machu picchu.
deocamdată pielea îmi cade şi cancerul se extinde mâinile mele sunt cioturi cu bandaje albe şi bandaje verzi neputinţa mea supurează intru în şoc postamputaţie.
doar furia mai creşte în mine îi strecor apă în cioc în măruntaie creşte furia mea ca un fetus orb.
m-aş urca în tălpile mele şi-aş merge continuu până acolo unde ochii nu mai au ce să vadă pur şi simplu aş merge la întâmplare aş aduna locuri senzaţii ştiu că mi-e frică de moarte ea creşte când nu mai am ce să simt.
soare uscat ca un plămân fără aer mâinile mele cu bandaje albe şi bandaje verzi
al doilea gând. o tavernă în port. mănânc fructe de mare n-am mâncat niciodată fructe de mare. briza cade uşor peste feţele pământii peste circul din apropiere peste femeile ascultătoare. beau pentru feţele pământii şi pentru femeile ascultătoare. tu ai plecat cu pescarii de perle mi-ai scris ca o duci bine uneori eşti cam tristă. beau pentru tine şi pentru pescarii de perle uneori o duc bine alteori sunt cam trist.
marți, februarie 20, 2007
mais si tu m'assasine
zilele când pleca la muncă mama le împărţea în două ca o pâine ruptă în bucăţi inegale. erau dimineţi în care de scârbă nu se uita la mine spunea doar din colţul gurii fir-ai tu al dracului de beţiv cînd ai să-ţi găseşti de muncă trântea uşa apoi auzeam paşii apăsaţi pe scara mirosind a şobolan şi urină. probabil îşi imagina că mă calcă în picioare aşa cum făcea demult într-o legătură de cauzalitate bizară: a fi călcat în picioare naşte nevoie de a călca în picioare. când venea acasă tăică-miu o călca în picioare de parcă se credea într-o lutărie cu oameni care trebuie călcaţi bine pentru a deveni chirpici de calitate. probabil de acolo i se trage nevoie reflexă de a călca la rândul ei pe altcineva în picioare. eu ascultam uşurat paşii pe scară mă bucuram că am crescut.
erau şi dimineţi în care vorbea blând atunci îmi juram că voi fi cineva până spre seară se alegea praful de toate vorbele mele.
într-o zi m-am angajat ca îngrijitor. nu era chiar ce visasem dar pielea mea se iritase iar sângele nu mai era sânge era un fel de muşuroi când mă dezbrăcam puteam să văd cum mişună prin carne furnici. nu erau din alea care pişcă doar că era destul de neplăcut să văd cum se umflă capilarele ai fi zis că sunt un organism gazdă pentru o creatură mai importantă.
m-am gândit că pentru moment ar trebui să mă mulţumesc şi cu postul de îngrijitor. cât era ziua de lungă trebuia să curăţ cuştile, să umplu castroanele cu apă şi să arunc hălci de carne. singurul animal mai violent era marele oraş brun omnivor. dacă nu erai atent din tine nu mai rămâneau decât nişte oase lucioase pe care ceilalţi oameni le-ar fi confundat cu resturile unei mese obişnuite.
prietenii mei s-au căsătorit de tineri. când s-au născut ştiau deja ce aveau de făcut aşa că nu le-a fost greu. nu mi-au plăcut niciodată cununiile civile să mergi pe stradă cu ţiganii după tine cântând din acordeon. probabil ăsta era mersul firesc al lucrurilor dar lucrurile astea nu erau ale mele. ţi-am spus că dacă merg la altar merg o singură dată şi nu vreau hărmălaie. nu trebuie să ştie nimeni cum te iubesc dacă ţi-a ieşit bine friptura sau dacă avem probleme cu plata la întreţinere. locurile comune trebuie să fie locuri comune iar sufletele pereche trebuie să fie suflete pereche. ăsta e mersul meu firesc, deşi mă mai împiedic uneori de amănunte.
s-au mai găsit şi câţiva care să-mi spună că nu trebuie să priveşti în urmă. ori că poţi fi orice dacă îţi pui în cap. ei n-au înţeles nici acum cum stă treaba. eu viul sunt suma unor morţi şi nimic mai mult. morţii ăia au trăit tot ce aveau de trăit apoi s-au descompus proteinele şi tot ce a fost folositor în ei au hrănit altă viaţă care la rândul ei va face la fel. eu viul sunt o figuraţie pe lângă lucruri mai importante cum e glucoza ori acizii de descompunere.
oricum asta nu i-a împiedicat pe toţi prietenii mei să se căsătoarească de tineri cu tot alaiul la fel de tânăr. îi văd cum îşi depun ouăle în blocuri cocon seara mănâncă frunze de dud regurgitează şi cam atât.
în fiecare dimineaţă umplu castroanele cu apă şi am grijă la marele oraş brun omnivor. mi-am zis la început mai bine îngrijitor decât nimic dar de aici au decurs o serie de consecinţe bizare pe care le-am prevăzut. ştiam foarte bine că perspective de promovare nu am şi că din meseria asta nu câştig atât cât ar trebui să întreţin o familie. adevărul e că uneori mă satur să urle mama la mine că vrea nepoţi ori că ar trebui să-mi găsesc pe cineva. ea nu ştie că am tot timpul din lume. tot timpul din lume care mi s-a dat. ea crede că încă îmi plâng de milă, dar eu planific. nu vreau să-mi iasă perfect, doar bine. je prefererais que tu m’asassines pour de bon maintenant.
erau şi dimineţi în care vorbea blând atunci îmi juram că voi fi cineva până spre seară se alegea praful de toate vorbele mele.
într-o zi m-am angajat ca îngrijitor. nu era chiar ce visasem dar pielea mea se iritase iar sângele nu mai era sânge era un fel de muşuroi când mă dezbrăcam puteam să văd cum mişună prin carne furnici. nu erau din alea care pişcă doar că era destul de neplăcut să văd cum se umflă capilarele ai fi zis că sunt un organism gazdă pentru o creatură mai importantă.
m-am gândit că pentru moment ar trebui să mă mulţumesc şi cu postul de îngrijitor. cât era ziua de lungă trebuia să curăţ cuştile, să umplu castroanele cu apă şi să arunc hălci de carne. singurul animal mai violent era marele oraş brun omnivor. dacă nu erai atent din tine nu mai rămâneau decât nişte oase lucioase pe care ceilalţi oameni le-ar fi confundat cu resturile unei mese obişnuite.
prietenii mei s-au căsătorit de tineri. când s-au născut ştiau deja ce aveau de făcut aşa că nu le-a fost greu. nu mi-au plăcut niciodată cununiile civile să mergi pe stradă cu ţiganii după tine cântând din acordeon. probabil ăsta era mersul firesc al lucrurilor dar lucrurile astea nu erau ale mele. ţi-am spus că dacă merg la altar merg o singură dată şi nu vreau hărmălaie. nu trebuie să ştie nimeni cum te iubesc dacă ţi-a ieşit bine friptura sau dacă avem probleme cu plata la întreţinere. locurile comune trebuie să fie locuri comune iar sufletele pereche trebuie să fie suflete pereche. ăsta e mersul meu firesc, deşi mă mai împiedic uneori de amănunte.
s-au mai găsit şi câţiva care să-mi spună că nu trebuie să priveşti în urmă. ori că poţi fi orice dacă îţi pui în cap. ei n-au înţeles nici acum cum stă treaba. eu viul sunt suma unor morţi şi nimic mai mult. morţii ăia au trăit tot ce aveau de trăit apoi s-au descompus proteinele şi tot ce a fost folositor în ei au hrănit altă viaţă care la rândul ei va face la fel. eu viul sunt o figuraţie pe lângă lucruri mai importante cum e glucoza ori acizii de descompunere.
oricum asta nu i-a împiedicat pe toţi prietenii mei să se căsătoarească de tineri cu tot alaiul la fel de tânăr. îi văd cum îşi depun ouăle în blocuri cocon seara mănâncă frunze de dud regurgitează şi cam atât.
în fiecare dimineaţă umplu castroanele cu apă şi am grijă la marele oraş brun omnivor. mi-am zis la început mai bine îngrijitor decât nimic dar de aici au decurs o serie de consecinţe bizare pe care le-am prevăzut. ştiam foarte bine că perspective de promovare nu am şi că din meseria asta nu câştig atât cât ar trebui să întreţin o familie. adevărul e că uneori mă satur să urle mama la mine că vrea nepoţi ori că ar trebui să-mi găsesc pe cineva. ea nu ştie că am tot timpul din lume. tot timpul din lume care mi s-a dat. ea crede că încă îmi plâng de milă, dar eu planific. nu vreau să-mi iasă perfect, doar bine. je prefererais que tu m’asassines pour de bon maintenant.
luni, februarie 19, 2007
trei ouă fierte
dimineaţa înainte să mă trezesc pun trei ouă la fiert. trezirea se face într-un ritm familiar: gândul că nu mai vreau să dorm loveşte în ţeastă ca nişte ouă fierbând într-o cană de metal. deschid ochii. iau o cană de metal şi pun la fiert trei ouă.
în urmă patul cu o urmă adâncă un fel de bolnav cu lipsă de substanţă osoasă. cîteva lucruri care mă amuză. să mor pe neaşteptate să las moştenire rata mea la flanco, să scriu un testament cu o singură propoziţie mă piş pe voi înfumuraţilor şi bolnavilor.
uneori ţin ouăle mai mult la fiert ca pe nişte prieteni într-o vizită prelungită. mi-e dor de vizite prelungite. poate am să le mănânc poate nu. angel heart. robert de niro ştie să cureţe ouă într-un fel aparte. câţiva chiar mi-au zis că semăn cu robert de niro. eu curăţ ouăle ca un criminalist. păstrez orice coajă pentru o reconstrucţie de craniu. alteori ouăle crapă în apa clocotită şi vezi ceva albicios. ca un himen cribiform.
zilele sunt tot mai lungi. ai să mă întrebi de unde ştiu lucrul ăsta dacă nu ies din casă. la început (bineînţeles că la început, cum altfel) ne auzeam des. repetiţia e mama rutinii rutina devine iubită ca orice lucru care lipseşte. dimineaţa mă întrebai dacă tremur iar pe balcon cu degetele galbene ca un pergament pe care lucrurile mai importante se scriu cu fum de ţigară. după-amiaza făceam sex prin telefon şi zilele treceau altfel. acum trebuie să înmoi zilele în turnesol ori în altă soluţie să mă conving că urmele de sânge sunt reale şi nu sunt urme de altceva. ca de exemplu de spermă dar să nu transformăm zilele într-un test de sarcină neconcludent.
câte ceva despre ruşine. să cauţi chiştoace pe casa scării orice lipsă îţi dă o stare de febră în care faci lucruri halucinante ca de exemplu să mănânci carne de om în speranţa că are urme de nicotină. ori să ai un singur euro în buzunar să te gândeşti că dacă îl schimbi îţi poţi lua de la ruşi un pachet de mt mergi la bancă de emoţie cozorocul şăpcii loveşte geamul cu un pocnet scurt îţi imaginezi o vrabie lovindu-se de geamul balconului simţi ochii pătrunzându-te ca un bisturiu de autopsie apoi râsul la vederea organelor umflate apoi banca nu schimbă monezi şi disperarea ejaculează în toată fiinţa ca o scurgere limfatică postmortem.
tu şi privirea plecată gânduri febrile ţi-a mai rămas brăţara de ziua ta pe care s-o vinzi tu şi privirea plecată scormonind măruntaiele celor ce-au râs căutând nicontină apoi prăbuşirea inevitabilă în patul lipsit de substanţă osoasă.
în urmă patul cu o urmă adâncă un fel de bolnav cu lipsă de substanţă osoasă. cîteva lucruri care mă amuză. să mor pe neaşteptate să las moştenire rata mea la flanco, să scriu un testament cu o singură propoziţie mă piş pe voi înfumuraţilor şi bolnavilor.
uneori ţin ouăle mai mult la fiert ca pe nişte prieteni într-o vizită prelungită. mi-e dor de vizite prelungite. poate am să le mănânc poate nu. angel heart. robert de niro ştie să cureţe ouă într-un fel aparte. câţiva chiar mi-au zis că semăn cu robert de niro. eu curăţ ouăle ca un criminalist. păstrez orice coajă pentru o reconstrucţie de craniu. alteori ouăle crapă în apa clocotită şi vezi ceva albicios. ca un himen cribiform.
zilele sunt tot mai lungi. ai să mă întrebi de unde ştiu lucrul ăsta dacă nu ies din casă. la început (bineînţeles că la început, cum altfel) ne auzeam des. repetiţia e mama rutinii rutina devine iubită ca orice lucru care lipseşte. dimineaţa mă întrebai dacă tremur iar pe balcon cu degetele galbene ca un pergament pe care lucrurile mai importante se scriu cu fum de ţigară. după-amiaza făceam sex prin telefon şi zilele treceau altfel. acum trebuie să înmoi zilele în turnesol ori în altă soluţie să mă conving că urmele de sânge sunt reale şi nu sunt urme de altceva. ca de exemplu de spermă dar să nu transformăm zilele într-un test de sarcină neconcludent.
câte ceva despre ruşine. să cauţi chiştoace pe casa scării orice lipsă îţi dă o stare de febră în care faci lucruri halucinante ca de exemplu să mănânci carne de om în speranţa că are urme de nicotină. ori să ai un singur euro în buzunar să te gândeşti că dacă îl schimbi îţi poţi lua de la ruşi un pachet de mt mergi la bancă de emoţie cozorocul şăpcii loveşte geamul cu un pocnet scurt îţi imaginezi o vrabie lovindu-se de geamul balconului simţi ochii pătrunzându-te ca un bisturiu de autopsie apoi râsul la vederea organelor umflate apoi banca nu schimbă monezi şi disperarea ejaculează în toată fiinţa ca o scurgere limfatică postmortem.
tu şi privirea plecată gânduri febrile ţi-a mai rămas brăţara de ziua ta pe care s-o vinzi tu şi privirea plecată scormonind măruntaiele celor ce-au râs căutând nicontină apoi prăbuşirea inevitabilă în patul lipsit de substanţă osoasă.
marți, februarie 13, 2007
blue american (would you be my valentine?)
draga mea
îţi voi spune câteva lucruri fără sens tu ai să crezi că sunt beat nu-i nimic
dreptul tău să crezi ce vrei să te fuţi cu cine vrei să plângi după cine vrei
probabil sunt beat dacă aş fi poet ţi-aş spune că îţi scriu dintr-unul din cele şase miliarde de universuri multe din ele întoarse pe dos dar nu sunt poet aşa că am dreptul să beau şi să vorbesc fără sens deşi mie mi se pare perfect logic ca orice dramă cretină să aibă de toate mai puţin sens
în primul rând m-am hotărât mîine voi merge în rai ai să mă întrebi de ce mâine şi nu acum e foarte simplu astăzi mai am câteva lucruri de făcut ca de exemplu să-mi încălzesc picioarele în rai există o limită legală de temperaturi ale trupurilor o limită sub care rămâi pe dinafară
acum ai să mă întrebi cum voi ajunge acolo vezi draga mea te cunosc destul de bine ai devenit previzibilă e şpaga mea cum ajung acolo am să-ţi spun mai târziu n-am să-ţi dau voie să faci paradă cu durerile tale aşa am pus şi eu botul crezând că îţi trebuie oameni dar tu n-aveai nevoie de oameni tu aveai nevoie de comprese sterile ca nu cumva rănile tale să se infecteze mai tare
aşadar voi merge în rai ştii tu locul acela unde se duc amanţii nefericiţi tot timpul am zis că dacă oamenii buni au un loc unde vor fi răsplătiţi de ce n-ar avea şi amanţii un loc al lor amanţii ăia care te fut până crezi că în tine are loc căderea bastilliei te rog nu mă contrazice ştii că am dreptate merită şi ei să li se întâmple ceva bun măcar o dată
daccă auzi acum un zgomot ciudat să nu te sperii e gâlgâitul sticlei care aş fi vrut să fie de vodcă
deja simt privirea ta dezgustată te înţeleg unii oameni sunt făcuţi pentru lucruri măreţe ori să poarte haine de blană şi manşoane de vulpi argintii alţii sunt făcuţi doar să golească sticlele pe care primii nu le beau pentru că sunt pudibonzi acum o să-mi spui tu că sunt previzibil da draga mea sunt fericit de previzibil niciodată n-am ţinut să par altfel de aia şi zâmbetul meu era axa în jurul căreia te roteai ca o planetă în chinurile big-bang-ului de aia când reveneai cu picioarele pe pământ erai cuprinsă de frică pentru ceea ce aş fi putut să însemn te schimonoseai de parcă ai fost victima unei explozii radioactive
draga mea să revin la partea cu raiul deşi nu mai sunt multe de spus ştiu că ţi se pare că meriţi chiar tu mi-ai spus când stăteam amândoi goi şi mă trăgeai de păr pe-atunci credeai că meriţi mai mult de la viaţă nu nişte nenorociţi care habar n-au de nevoile tale când ai dat peste mine îţi curgea sânge din coapse încercai pe rând toate durerile cunoscute şi necunoscute pe atunci eu credeam că ziua urmează nopţii pentru că aşa e normal că respiraţia are doi timpi şi că sexul e un fel de a scrie în celălalt cu sinceritate cam tot ce însemni
nu ştiu ce ţi-a căşunat într-o zi că m-am trezit în plin şantier ai adus buldozere şi o grămadă de utilaje nici n-am avut timp să mă îmbrac ai făcut din mine o autostradă cu o singură bandă pe care circulai reversibil şi pe deasupra din loc în loc aveam şi borne naive frumos colorate cu disperare
de la nivelul pământului mai exact de unde sunt eu acum lucrurile se văd mult mai simplu ai exersat mersul la braţ în biserică şi rugăciunea mecanică apoi te-ai apucat de regie îmi dădeai telefon mă puneai să-ţi ascult mersul pe tocuri mă întrebai cu ce seamănă acum ştiu în zilele bune seamănă cu depărtarea în zilele proaste cu un ciocan pneumatic ce înfige cuie în mâinile mele
nu mă înţelege greşit şi nu-ţi fă probleme mi-ai spus că ţi-e frică te cred ţi-ai creat o realitate credibilă în care intri şi ieşi din oameni după bunul tău plac e ok ţi-am răspuns norocul tău e că sunt prost ori numai om deşi e un preţ cam mare pentru raiul în care mă duc să fim sinceri eu n-am însemnat altceva decât unul care te-a futut până ţi-au pocnit oasele şi-ai ieşit din cocon ai fost fericită pentru că ai crezut că nu se poate nu-ţi cere iertare pur şi simplu e omeneşte
astăzi îmi încălzesc picioarele deşi mi-ai zis că n-o să laşi nici o cădere să se apropie de mine
într-o zi un om poate însemna tot iar în alta nimic aşa mi-ai spus de la nivelul pământului se vede totul extrem de simplu într-o zi ai fost tot mâine poate nimic atunci o să-nţelegi că un director de şantier cu cap proiectează autostrăzi cu mai multe benzi de circulaţie important nu e drumul doar ce se află la capătul lui
ps.
dacă tot vrei să ştii cum se ajunge în rai
iubeşte până înghiţi pământul de atâta durere
îţi voi spune câteva lucruri fără sens tu ai să crezi că sunt beat nu-i nimic
dreptul tău să crezi ce vrei să te fuţi cu cine vrei să plângi după cine vrei
probabil sunt beat dacă aş fi poet ţi-aş spune că îţi scriu dintr-unul din cele şase miliarde de universuri multe din ele întoarse pe dos dar nu sunt poet aşa că am dreptul să beau şi să vorbesc fără sens deşi mie mi se pare perfect logic ca orice dramă cretină să aibă de toate mai puţin sens
în primul rând m-am hotărât mîine voi merge în rai ai să mă întrebi de ce mâine şi nu acum e foarte simplu astăzi mai am câteva lucruri de făcut ca de exemplu să-mi încălzesc picioarele în rai există o limită legală de temperaturi ale trupurilor o limită sub care rămâi pe dinafară
acum ai să mă întrebi cum voi ajunge acolo vezi draga mea te cunosc destul de bine ai devenit previzibilă e şpaga mea cum ajung acolo am să-ţi spun mai târziu n-am să-ţi dau voie să faci paradă cu durerile tale aşa am pus şi eu botul crezând că îţi trebuie oameni dar tu n-aveai nevoie de oameni tu aveai nevoie de comprese sterile ca nu cumva rănile tale să se infecteze mai tare
aşadar voi merge în rai ştii tu locul acela unde se duc amanţii nefericiţi tot timpul am zis că dacă oamenii buni au un loc unde vor fi răsplătiţi de ce n-ar avea şi amanţii un loc al lor amanţii ăia care te fut până crezi că în tine are loc căderea bastilliei te rog nu mă contrazice ştii că am dreptate merită şi ei să li se întâmple ceva bun măcar o dată
daccă auzi acum un zgomot ciudat să nu te sperii e gâlgâitul sticlei care aş fi vrut să fie de vodcă
deja simt privirea ta dezgustată te înţeleg unii oameni sunt făcuţi pentru lucruri măreţe ori să poarte haine de blană şi manşoane de vulpi argintii alţii sunt făcuţi doar să golească sticlele pe care primii nu le beau pentru că sunt pudibonzi acum o să-mi spui tu că sunt previzibil da draga mea sunt fericit de previzibil niciodată n-am ţinut să par altfel de aia şi zâmbetul meu era axa în jurul căreia te roteai ca o planetă în chinurile big-bang-ului de aia când reveneai cu picioarele pe pământ erai cuprinsă de frică pentru ceea ce aş fi putut să însemn te schimonoseai de parcă ai fost victima unei explozii radioactive
draga mea să revin la partea cu raiul deşi nu mai sunt multe de spus ştiu că ţi se pare că meriţi chiar tu mi-ai spus când stăteam amândoi goi şi mă trăgeai de păr pe-atunci credeai că meriţi mai mult de la viaţă nu nişte nenorociţi care habar n-au de nevoile tale când ai dat peste mine îţi curgea sânge din coapse încercai pe rând toate durerile cunoscute şi necunoscute pe atunci eu credeam că ziua urmează nopţii pentru că aşa e normal că respiraţia are doi timpi şi că sexul e un fel de a scrie în celălalt cu sinceritate cam tot ce însemni
nu ştiu ce ţi-a căşunat într-o zi că m-am trezit în plin şantier ai adus buldozere şi o grămadă de utilaje nici n-am avut timp să mă îmbrac ai făcut din mine o autostradă cu o singură bandă pe care circulai reversibil şi pe deasupra din loc în loc aveam şi borne naive frumos colorate cu disperare
de la nivelul pământului mai exact de unde sunt eu acum lucrurile se văd mult mai simplu ai exersat mersul la braţ în biserică şi rugăciunea mecanică apoi te-ai apucat de regie îmi dădeai telefon mă puneai să-ţi ascult mersul pe tocuri mă întrebai cu ce seamănă acum ştiu în zilele bune seamănă cu depărtarea în zilele proaste cu un ciocan pneumatic ce înfige cuie în mâinile mele
nu mă înţelege greşit şi nu-ţi fă probleme mi-ai spus că ţi-e frică te cred ţi-ai creat o realitate credibilă în care intri şi ieşi din oameni după bunul tău plac e ok ţi-am răspuns norocul tău e că sunt prost ori numai om deşi e un preţ cam mare pentru raiul în care mă duc să fim sinceri eu n-am însemnat altceva decât unul care te-a futut până ţi-au pocnit oasele şi-ai ieşit din cocon ai fost fericită pentru că ai crezut că nu se poate nu-ţi cere iertare pur şi simplu e omeneşte
astăzi îmi încălzesc picioarele deşi mi-ai zis că n-o să laşi nici o cădere să se apropie de mine
într-o zi un om poate însemna tot iar în alta nimic aşa mi-ai spus de la nivelul pământului se vede totul extrem de simplu într-o zi ai fost tot mâine poate nimic atunci o să-nţelegi că un director de şantier cu cap proiectează autostrăzi cu mai multe benzi de circulaţie important nu e drumul doar ce se află la capătul lui
ps.
dacă tot vrei să ştii cum se ajunge în rai
iubeşte până înghiţi pământul de atâta durere
sâmbătă, februarie 10, 2007
blue american (the lizard king)
The movie will begin in five moments/ The mindless voice announced. Sperietură groaznică dimineaţă. Gresia din bucătărie s-a umflat din cauza frigului. Covorul a început să se mişte de parcă pe sub el ar fi mişunat o vietate necunoscută. Apoi gresia a pocnit ca burta unui înecat.Oraşul a îngheţat peste noapte. Feţe schimonosite şi blocuri ghemuite ca nişte oameni surprinşi făcându-şi nevoile prin bălării. Şi senzaţia că te priveşte un ochi uriaş, că o mână la fel de uriaşă îţi ghidează toate gesturile. Durere înfiorătoare în omoplaţi. Am dormit prost, foarte prost. Ioana ar zice că e timpul să-mi crească aripi. De cauciuc. Ştii tu, ca mânerele unui scaun cu rotile. Semiîntuneric. Păcănitul scurt al tastelor şi bâzâitul înfundat al calculatorului. Nimeni în preajmă. Go fix my head, create some wealth. Încă o zi de care stau atârnat ca de o bandă lipicioasă pentru prins muşte. Un chiştoc de ţigară şi o mie de lei. Atât. Şi o cafea în care torn absent zahăr. Atât de mult încât mi se străpezesc dinţii. Durerea aia nenorocită de omoplaţi îmi taie respiraţia. Să fie oare durerea pe care mi-am imaginat-o de-atâtea ori când nu voiam decât să am o boală incurabilă iar puţinul timp care mi-a mai rămas să mi-l petrec făcând sex şi îmbătându-mă? Nu e. Doar o durere nenorocită pentru măruntul fapt că am dormit strâmb. Durerile mari vin când eşti cineva important. All those unseated will await the next show. Mojito şi Blue Hawai. Apoi muzica aceea înfundată, fumul brumat de ţigară şi irizările cocktailurilor. Scoţi limba la mine ca un copil te bucuri că e albastră de la curacao. O moleşeală ciudată îţi pui capul pe umărul meu părul tău se încurcă cu părul meu limba urcă uşor pe claviculă spre carotidă în cele din urmă dinţii tăi se înfig în lobul urechii. Ieşim clătinându-ne frigul ne crispează unul într-altul. Ciudat. Oraşul ăsta are o mie de buzunare, noi stăm la fiecare colţ de stradă unde ni se aruncă o luminiţă. E oraşul celor bogaţi, celor cu lumini multe, undeva o scenă te urci pe ea începi un dans irlandez tu spui că e pentru mine. Îmi scutur capul ca un urs care-a nimerit cu botul într-un muşuroi de furnici. Cea mai scurtă distanţă de la momentul A la momentul B e linia dreaptă. Poate ar fi adevărat dacă nu te ajung din urmă momente care fac din linia dreaptă o mulţime de linii frânte. Fiecare zi e o succesiune de antrenamente ordonate milităreşte. Trezirea, marş pe asfalt, camuflarea în birouri, târâş prin şanţuri, o masă cu strictul necesar de calorii, comunicare prin semne, lustruit arma, somn fără vise. Din când în când fruntaşii au parte de-o binevenită partidă de sex. Când vine vremea te-ngroapă îmbrăcat frumos la costum (de parcă pe lumea aialaltă te-ar aştepta şi mai multe curve) alături de calul tău credincios. The program for this evening is not new/ You've seen this entertainment through and through.Sună telefonul. Bunică-miu tuşeşte uscat. Nu-mi recunoaşte vocea, eu îl recunosc. Toţi suntem un fel de vite. Dimineaţa mergem în turme, rumegăm timpul, seara când trage clopotul ne îndreptăm spre case. Niciodată nu uităm drumul spre casă niciodată nu uităm cui aparţinem. Sunăm la uşă ori mugim în faţa porţii să ni se deschidă. Cât e ziua de lungă, bunică-miu stă în bucătărie pe un scaun. Se uită la poartă până ce se tocesc toate imaginile. Apoi citeşte ziare vechi. Îngroaşă cu pixul reportajele mele. Seara adoarme cu lumina aprinsă. Aşa mai ştie lumea din sat că acolo locuieşte cineva. Trebuie să fac duş. Mi-e lene. S-a dus şi ultimul chiştoc de ţigară. Ziua cînd se termină toate lucrurile importante e cea mai lungă. Oraşul şi-a revenit din paralizie. S-a luminat, lumina miroase a lapte fiert. În blocul meu s-a mutat o familie nouă. Îi aud pe scară cum îşi cară mobila sărăcăcioasă. Afară o căruţă cu nişte saltele pătate. Încearcă timizi să le acopere cu nişte zdrenţe, de după perdele zeci de ochi îi privesc şi ei simt lucrul ăsta. Fiecare fereastră e un ochi uriaş prin care ceilalţi te văd deformat. You've seen your birth your life and death/ you might recall all of the rest. Într-o zi voi avea maşină, cred că un Peugeot, şi voi spune lucruri importante. În altă zi voi locui într-o peşteră de unul singur, voi mânca peşte afumat şi voi salva lumea.Capul meu e un insectar în care arahnoidele ţes pânze peste tot. Nici un gând nu stă mai mult de o secundă şi nici eu nu ştiu cum să le fixez în bolduri.Un singur gând insectă am prins pe ziua de azi. Nu ştiu ce specie. Poate e o specie poate nu. Fără tine sângele meu putrezeşte. După cum vezi, e bine fixat, nu ştiu specia, oricum e ceva mare. Uneori lucrurile mărunte sunt mai grele decât lucrurile mari. Când te prăbuşeşti din cauza unor lucruri mari ştie toată lumea. Lucrurile mici le duci în spate, te târăşti alături de ceilalţi.Am făcut ordine prin şifonier şi am dat peste blugii mei de vară. Ştii tu, blugii ăia pe care i-ai încercat să vezi dacă îţi vin. Îi pusesem în bagaj fără un scop anume, aşa sunt eu, când plec la drum iau haine să dau şi celorlaţi care nu au. I-ai purtat vreo două zile nu-ţi mai încăpeai în piele de bucurie, îţi admirai tot timpul fundul în faţa oglinzii. Spuneai că ar trebui să ne facem o famile chiar şi numai pentru faptul că te potriveşti perfect în mine. Îţi şi imaginai că eu îmi cumpăr haine iar tu le porţi prin casă imitându-mă câteodată. Did you have a good world when you died? /Enough to base a movie on?. Păcănitul scurt al tastelor. Limba albastră de la curacao. Flash. O zi în care nu se întâmplă nimic. Nici în mine nici în afară. Nu te-am înţeles atunci când ţi-ai adunat toate disperările şi mi-ai zis să te fut ca şi cum sângele meu te-ar fi salvat de leucemie. Ca şi cum ai fi fost ultima. Asta am şi făcut, mi-am şers sudoarea am continuat până ne-am prăbuşit pe covor ca doi roboţei cam ciudaţi cu alkaline era pe sfârşite. Şi nişte copii invizibil ne dezmembrau de ciudă că nu mai funcţionăm cum trebuie. Păcănitul scurt al tastelor ca nişte bătăi tot mai rare de inimă asistată. Acum înţelegi de ce nu-mi pasă. Scriu. Un fel de bypass absolut. necesar
vineri, februarie 09, 2007
Blue american (with the birds I'll share this lonely view)
soft spoken with a broken jaw
6 februarie
Există zile în care mă trezesc fredonând melodii la întâmplare ca un fel de rewind al unor senzaţii pe care le-am aşezat frumos în suportul cu trăiri incomplete şi care vin peste mine fără un motiv aparent. Dimineaţă m-am suprins la cafea cântând inconştient liubi liubi noi doi e noaptea noastră şi m-am întrebat amuzat ce dracu caută melodia asta în capul meu. Apoi mi-am adus aminte.
Camera noastră şi frica mea de necunoscuţi. Bombănelile tale când barba mea îţi irita pielea. Dansul în faţa oglinzii, mai tot timpul goi sfârşind inevitabil în pat, ciocănitul femeii de serviciu în uşă, privirea ei consternată peste dezordinea din cameră. Apoi mirosul balsamului, clipocitul apei tremurul, părul tău ud sânii tăi împietriţi şi prosopul pe care nici acum nu ştiu cum să-l înfăşor în jurul mijlocului. Peste toate acel liubi liubi noi doi despre care spuneam că nu vom mai fi în stare să-l ascultăm când ne vom întoarce în lumile noastre.
Cred că există lucruri din care facem inconştienţi borne să nu uităm nişte momente.
Vreme de primăvară în dimineaţa asta. Pentru prima dată nu mai tremur. Miroase a pământ reavăn. Zăpada se topeşte apa se prelinge pe acoperiş acoperişul meu seamănă cu un copil care are urme de ciocolată la gură. Dacă n-aş fi în toate minţile probabil mi-aş înfige mâinile în piept, mi-aş desface sternul aş scoate carnea şi-aş lăsa numai senzaţii.
Am o poftă ciudată să-ţi ling inima şi-n felul ăsta să mă conving că nu te doare nimic. Cel puţin nu pe tine.
6 februarie
Obosit. Şi nimeni în care să dorm.
Am ieşit să cumpăr ţigări. Ultimii bani. Când am ieşit din magazine, o scenă ciudată. Du-te mă, acasă, că-ţi fut una de nu te vezi, urla un puştan la un tată ţeavă de beat. Tat-su a bolborosit ceva, puştiul a început să urle scos din minţi apoi a început să-i care pumni şi picioare.
Mda, acum s-a dus dracului şi inspiraţia mea.
6 februarie
Pot să dau lecţii oricui despre cum să faci din balcon o lume la fel de viabilă ca şi cea reală, cu tot cu împliniri şi temeri. Vara, sub acoperişul cârpit îşi fac cuib nişte viespi. De ele mă tem cel mai mult. Dacă las geamul deschis o vreme în balcon intră vrăbiile. Mi se face milă pentru că nu mai pot să iasă şi-atunci se izbesc cu furie de pereţi şi de sticlă. Vara trecută am găsit două vrăbii moarte în felul ăsta. Le aud cum se zbat cu pocnete ciudate ca nişte bătăi în uşă. De cele mai multe ori îmi imaginez că aşa trosneşte capul lu’ taică-miu izbit obsedant de pereţii secţiei de psihiatrie.
Prietenii mei au plecat la Vatra Dornei. Unii cu schiuri alţii cu camere de cauciuc. Probabil vor trăi cât pentru două zile. Eu am rămas blocat în aceeaşi zi, venele mele sunt o pârtie pe care senzaţiile se chinuie să rămână în picioare.
Nemulţumit. Câteodată aş vrea să scriu atât de puternic încât să simţi cuvintele mele ca nişte cuţite de silex care-ţi răzuie oasele. La ce bun să mai continui? Nu fac altceva decât să-mi prelungesc disperările.
Fucked up and useless. Daily rutine: o să vină maică-mea, o să urle că nu mi-am găsit de lucru, ascultător o s-o înjur în gând.
6 februarie
Dacă nu m-aş fi născut om probabil aş fi fost un husky. Nu ştiu, chiar şi omeneşte vorbind, ceva din mine aduce a husky. Fidel, oarecum inteligent, imprevizibil, predispus la efort. Dacă ştii tehnicile de supravieţuire atunci ştii că pe viscol cumplit când nu mai ai pe nimeni alături poţi să dormi lângă mine şi blana mea te salvează de la hipotermie. Cu mine timpul se numără în nopţile pe care le-am petrecut înhămat trăgând absenţe până la următorul oraş. Ca orice câine de rasă, într-o zi s-ar putea să nu mă mai găseşti pe preşul din faţa uşii.
Ieri m-a sunat Emilia. Aproape că uitasem de ea. Mi-a zis că are de recuperat nişte bani şi dacă nu cunosc nişte ţigani care să-i rezolve problema. Nici un cuvânt despre cum o mai duc. E fericită că a învăţat să fumeze. A, şi că acum a învăţat să se fută fără prejudecăţi.
Nicio zi nu începe aşa cum se termină. Astăzi întunericul a venit aşa de repede încât ai fi zis că e un bărbat cu probleme de ejaculare precoce.
De Sfântul Valentin o s-o invit pe profesoara de engleză în oraş. Ca să fiu şi eu în rând cu lumea. Nu că aş ţine neapărat. Nici acum nu ştiu cum o cheamă.
6 februarie
I need a drink.
Scandal azi noapte pe scara blocului. Boşorogul de deasupra mea s-a întors pe la două noaptea ţapăn de beat şi a format toate numerele de la interfon. Vecinii au ieşit pe scară, care în chiloţi care în pijamale şi l-au luat la bătaie. Cretinul a adormit lângă uşa apartamentului într-o baltă de sânge şi bale. Astăzi n-a ieşit deloc din casă.
Mi se termină ţigările.
Hm, de ce scriu tot felul de rahaturi? Orice om e un erou din naştere în şase miliarde de războaie. În restul timpului ne ocupăm cu lucruri mărunte. Şi asta ne face umani.
Trebuie să renunţ la cafea. Asta ca să fac norma zilnică de renunţări. Simt că inima aproape cedează. Lovesc pieptul cu pumnii ca şi cum aş biciui un cal aproape asfixiat la patru mii de metri în Anzi.
Urmează noaptea. O parfumerie în care pământul miroase înebunitor a coapse umede.
6 februarie
Există zile în care mă trezesc fredonând melodii la întâmplare ca un fel de rewind al unor senzaţii pe care le-am aşezat frumos în suportul cu trăiri incomplete şi care vin peste mine fără un motiv aparent. Dimineaţă m-am suprins la cafea cântând inconştient liubi liubi noi doi e noaptea noastră şi m-am întrebat amuzat ce dracu caută melodia asta în capul meu. Apoi mi-am adus aminte.
Camera noastră şi frica mea de necunoscuţi. Bombănelile tale când barba mea îţi irita pielea. Dansul în faţa oglinzii, mai tot timpul goi sfârşind inevitabil în pat, ciocănitul femeii de serviciu în uşă, privirea ei consternată peste dezordinea din cameră. Apoi mirosul balsamului, clipocitul apei tremurul, părul tău ud sânii tăi împietriţi şi prosopul pe care nici acum nu ştiu cum să-l înfăşor în jurul mijlocului. Peste toate acel liubi liubi noi doi despre care spuneam că nu vom mai fi în stare să-l ascultăm când ne vom întoarce în lumile noastre.
Cred că există lucruri din care facem inconştienţi borne să nu uităm nişte momente.
Vreme de primăvară în dimineaţa asta. Pentru prima dată nu mai tremur. Miroase a pământ reavăn. Zăpada se topeşte apa se prelinge pe acoperiş acoperişul meu seamănă cu un copil care are urme de ciocolată la gură. Dacă n-aş fi în toate minţile probabil mi-aş înfige mâinile în piept, mi-aş desface sternul aş scoate carnea şi-aş lăsa numai senzaţii.
Am o poftă ciudată să-ţi ling inima şi-n felul ăsta să mă conving că nu te doare nimic. Cel puţin nu pe tine.
6 februarie
Obosit. Şi nimeni în care să dorm.
Am ieşit să cumpăr ţigări. Ultimii bani. Când am ieşit din magazine, o scenă ciudată. Du-te mă, acasă, că-ţi fut una de nu te vezi, urla un puştan la un tată ţeavă de beat. Tat-su a bolborosit ceva, puştiul a început să urle scos din minţi apoi a început să-i care pumni şi picioare.
Mda, acum s-a dus dracului şi inspiraţia mea.
6 februarie
Pot să dau lecţii oricui despre cum să faci din balcon o lume la fel de viabilă ca şi cea reală, cu tot cu împliniri şi temeri. Vara, sub acoperişul cârpit îşi fac cuib nişte viespi. De ele mă tem cel mai mult. Dacă las geamul deschis o vreme în balcon intră vrăbiile. Mi se face milă pentru că nu mai pot să iasă şi-atunci se izbesc cu furie de pereţi şi de sticlă. Vara trecută am găsit două vrăbii moarte în felul ăsta. Le aud cum se zbat cu pocnete ciudate ca nişte bătăi în uşă. De cele mai multe ori îmi imaginez că aşa trosneşte capul lu’ taică-miu izbit obsedant de pereţii secţiei de psihiatrie.
Prietenii mei au plecat la Vatra Dornei. Unii cu schiuri alţii cu camere de cauciuc. Probabil vor trăi cât pentru două zile. Eu am rămas blocat în aceeaşi zi, venele mele sunt o pârtie pe care senzaţiile se chinuie să rămână în picioare.
Nemulţumit. Câteodată aş vrea să scriu atât de puternic încât să simţi cuvintele mele ca nişte cuţite de silex care-ţi răzuie oasele. La ce bun să mai continui? Nu fac altceva decât să-mi prelungesc disperările.
Fucked up and useless. Daily rutine: o să vină maică-mea, o să urle că nu mi-am găsit de lucru, ascultător o s-o înjur în gând.
6 februarie
Dacă nu m-aş fi născut om probabil aş fi fost un husky. Nu ştiu, chiar şi omeneşte vorbind, ceva din mine aduce a husky. Fidel, oarecum inteligent, imprevizibil, predispus la efort. Dacă ştii tehnicile de supravieţuire atunci ştii că pe viscol cumplit când nu mai ai pe nimeni alături poţi să dormi lângă mine şi blana mea te salvează de la hipotermie. Cu mine timpul se numără în nopţile pe care le-am petrecut înhămat trăgând absenţe până la următorul oraş. Ca orice câine de rasă, într-o zi s-ar putea să nu mă mai găseşti pe preşul din faţa uşii.
Ieri m-a sunat Emilia. Aproape că uitasem de ea. Mi-a zis că are de recuperat nişte bani şi dacă nu cunosc nişte ţigani care să-i rezolve problema. Nici un cuvânt despre cum o mai duc. E fericită că a învăţat să fumeze. A, şi că acum a învăţat să se fută fără prejudecăţi.
Nicio zi nu începe aşa cum se termină. Astăzi întunericul a venit aşa de repede încât ai fi zis că e un bărbat cu probleme de ejaculare precoce.
De Sfântul Valentin o s-o invit pe profesoara de engleză în oraş. Ca să fiu şi eu în rând cu lumea. Nu că aş ţine neapărat. Nici acum nu ştiu cum o cheamă.
6 februarie
I need a drink.
Scandal azi noapte pe scara blocului. Boşorogul de deasupra mea s-a întors pe la două noaptea ţapăn de beat şi a format toate numerele de la interfon. Vecinii au ieşit pe scară, care în chiloţi care în pijamale şi l-au luat la bătaie. Cretinul a adormit lângă uşa apartamentului într-o baltă de sânge şi bale. Astăzi n-a ieşit deloc din casă.
Mi se termină ţigările.
Hm, de ce scriu tot felul de rahaturi? Orice om e un erou din naştere în şase miliarde de războaie. În restul timpului ne ocupăm cu lucruri mărunte. Şi asta ne face umani.
Trebuie să renunţ la cafea. Asta ca să fac norma zilnică de renunţări. Simt că inima aproape cedează. Lovesc pieptul cu pumnii ca şi cum aş biciui un cal aproape asfixiat la patru mii de metri în Anzi.
Urmează noaptea. O parfumerie în care pământul miroase înebunitor a coapse umede.
joi, februarie 08, 2007
blue american (re-capitulare)-anathomy for a dizaster
8 februarie
Azi e o zi kamikadze. Fiecare ar trebui să-şi facă rost de o zi kamikadze. În care să-i provoci pe toţi să nu mai existe. O zi în care să te aşezi pe marginea patului şi să aştepţi. Nu contează ce, doar aşteptarea e importantă. Eu aştept să facă linişte vocile din capul meu.
Frig, foarte frig. Fumez şi tremur necontrolat. Dimineaţa e un câmp de vânătoare îngheţat pe care aleargă câini cu oameni-iepuri în gură. Semiîntuneric. Blue american. O senzaţie stranie de oraş părăsit în care caut morţii prin buzunare. Nu-mi dau seama dacă am ochii întredeschişi ori dacă astăzi raţia de lumină s-a redus la jumătate.And i say thank you mum. Hy mum.
Exerciţiu de imaginaţie: astăzi sunt Hitler. Orice om e un fel de Hitler, altfel n-ar putea să-şi vadă de viaţă.
Aşadar sunt Hitler, conduc un popor de celule şi alveole. Vine momentul în care mă pregătesc de noi invazii. Bineînţeles rasa mea trebuie să fie pură. Fiecare zi e o Moscovă necucerită. Există momente în viaţă când nimic nu merge bine, bastarzi ai memoriei sau pur şi simplu lucruri făcute să arunci vina pentru prăbuşirile tale. Le pun stea galbenă, nopţile albe devin nopţi de cristal în care încep epurările. Jumătate din momente le spânzur pe străzi virtuale, arunc cu pietre în ele, siluiesc femeile acelor clipe. Restul momentelor le înghesui ca pe nişte vite şi le trimit în lagăre de exterminare. În urma lor pun gândurile să scoată dinţii de aur de pe dantura trecutului. Uneori când ninge, ninge cu cenuşa unor trări, alte trăiri se uită cu groază îşi strâng copiii la piept apoi se întreabă când le va veni rândul.
Şi totuşi, există o Moscovă, o zi hotărâtă să reziste asediului.
7 februarie
N-ai înţeles nici acum că tocmai lucrurile nespuse ne fac ceea ce suntem. Şi ce-ar fi trebuit să spun?
Că sunt tot mai conştient de faptul că ne auzim tot mai rar şi că în cele din urmă vom sfârşi într-o rutină compulsivă în două lumi separate şi totuşi identice? Că n-am fost decât omul potrivit la locul potrivit, un fel de dirty harry care să-ţi rezolve rapid morţile pe care le-ai fi clasat cu autor necunoscut?
I realy need more coffe.
Patetic până acum, nu? Trebuie să înţelegi că am ajuns la momentul în care nu-mi pasă.
Ascult în neştire Blue american şi nu-mi pasă. Mi-aş dori să fiu beat, atât de beat încât toată lumea să se învârtă cum am văzut în ring of fire şi eu să mă grăbesc să scot lumea din priză. Apoi să vomit pe covor. Iar dimineaţa, uşurat, s-o iau de la capăt. Altfel.
Pregătire la cor. Sunt tenor 1 şi încă un tenor al dracului de bun. Îmi place să cânt. Mai ales piesele bizantine au o armonie care-ţi face pielea să se încreţească de emoţie. De fapt, orice armonie firească stârneşte emoţie. Nu numai cântată. Am văzut la altiste o femeie cam de vârsta mea şi cât mine de înaltă. Nu şti prea multe despre ea, nici măcar cum o cheamă. Ştiu doar că e profesoară de engleză. Mă întreb dacă ar putea fi soţia mea.
6 februarie
Mi-e dor de tine. Cuvintele au rămas suspendate de telefon ca nişte curve aşteptându-şi clienţii.
Puţin ameţit, dar lucid. Azi-noapte am adormit cu televizorul deschis. Maică-mea a intrat în cameră a bombănit ceva de factura la curent apoi l-a stins. Nu e prima oară. În mod cert nici ultima. And i say thank’s for all the mommy things she’s done.
Prevăd o zi proastă. Ca nişte ţâţe sterpe de care oamenii sug din obişnuinţă scâncind după laptele vieţii.
Pe seară nişte cunoscuţi dau o petrecere. Merg şi eu mai mult mecanic, mai mult să consum raţia zilnică de combustibil. Petrecerea se ţine într-o baracă de lemn din care răzbat nişte chiote şi muzică. Un fel de sicriu în care toţi dansează pe trupuri invizibile.
Stau afară, fumez zgribulit, nu cunosc mai pe nimeni. Băeţii ies şi ei la fumat mă roagă să le spun bancuri mă întreabă dacă vreau ceva de băut. Apar vreo două fete dispar în sicriu în urma lor unul zice că s-au făcut tare bune de pulă. Zâmbesc de complezenţă să nu par ciudat. Brusc mi-e poftă să fac duş cu tine. Să te lipesc de faianţa udă, să-ţi aud sânii pocnind în apă, să-mi înfig unghiile în fese iar piele ta să aibă aromă atât de puternică încât să o muşc iar gustul tău să-mi săgeteze maxilarele de atâta plăcere.
Ce-aş fute-o şi pe asta, mă trezeşte un prieten. Strivesc excitat ţigara de scândurile sicriului. Din el răzbat chiote.
Azi e o zi kamikadze. Fiecare ar trebui să-şi facă rost de o zi kamikadze. În care să-i provoci pe toţi să nu mai existe. O zi în care să te aşezi pe marginea patului şi să aştepţi. Nu contează ce, doar aşteptarea e importantă. Eu aştept să facă linişte vocile din capul meu.
Frig, foarte frig. Fumez şi tremur necontrolat. Dimineaţa e un câmp de vânătoare îngheţat pe care aleargă câini cu oameni-iepuri în gură. Semiîntuneric. Blue american. O senzaţie stranie de oraş părăsit în care caut morţii prin buzunare. Nu-mi dau seama dacă am ochii întredeschişi ori dacă astăzi raţia de lumină s-a redus la jumătate.And i say thank you mum. Hy mum.
Exerciţiu de imaginaţie: astăzi sunt Hitler. Orice om e un fel de Hitler, altfel n-ar putea să-şi vadă de viaţă.
Aşadar sunt Hitler, conduc un popor de celule şi alveole. Vine momentul în care mă pregătesc de noi invazii. Bineînţeles rasa mea trebuie să fie pură. Fiecare zi e o Moscovă necucerită. Există momente în viaţă când nimic nu merge bine, bastarzi ai memoriei sau pur şi simplu lucruri făcute să arunci vina pentru prăbuşirile tale. Le pun stea galbenă, nopţile albe devin nopţi de cristal în care încep epurările. Jumătate din momente le spânzur pe străzi virtuale, arunc cu pietre în ele, siluiesc femeile acelor clipe. Restul momentelor le înghesui ca pe nişte vite şi le trimit în lagăre de exterminare. În urma lor pun gândurile să scoată dinţii de aur de pe dantura trecutului. Uneori când ninge, ninge cu cenuşa unor trări, alte trăiri se uită cu groază îşi strâng copiii la piept apoi se întreabă când le va veni rândul.
Şi totuşi, există o Moscovă, o zi hotărâtă să reziste asediului.
7 februarie
N-ai înţeles nici acum că tocmai lucrurile nespuse ne fac ceea ce suntem. Şi ce-ar fi trebuit să spun?
Că sunt tot mai conştient de faptul că ne auzim tot mai rar şi că în cele din urmă vom sfârşi într-o rutină compulsivă în două lumi separate şi totuşi identice? Că n-am fost decât omul potrivit la locul potrivit, un fel de dirty harry care să-ţi rezolve rapid morţile pe care le-ai fi clasat cu autor necunoscut?
I realy need more coffe.
Patetic până acum, nu? Trebuie să înţelegi că am ajuns la momentul în care nu-mi pasă.
Ascult în neştire Blue american şi nu-mi pasă. Mi-aş dori să fiu beat, atât de beat încât toată lumea să se învârtă cum am văzut în ring of fire şi eu să mă grăbesc să scot lumea din priză. Apoi să vomit pe covor. Iar dimineaţa, uşurat, s-o iau de la capăt. Altfel.
Pregătire la cor. Sunt tenor 1 şi încă un tenor al dracului de bun. Îmi place să cânt. Mai ales piesele bizantine au o armonie care-ţi face pielea să se încreţească de emoţie. De fapt, orice armonie firească stârneşte emoţie. Nu numai cântată. Am văzut la altiste o femeie cam de vârsta mea şi cât mine de înaltă. Nu şti prea multe despre ea, nici măcar cum o cheamă. Ştiu doar că e profesoară de engleză. Mă întreb dacă ar putea fi soţia mea.
6 februarie
Mi-e dor de tine. Cuvintele au rămas suspendate de telefon ca nişte curve aşteptându-şi clienţii.
Puţin ameţit, dar lucid. Azi-noapte am adormit cu televizorul deschis. Maică-mea a intrat în cameră a bombănit ceva de factura la curent apoi l-a stins. Nu e prima oară. În mod cert nici ultima. And i say thank’s for all the mommy things she’s done.
Prevăd o zi proastă. Ca nişte ţâţe sterpe de care oamenii sug din obişnuinţă scâncind după laptele vieţii.
Pe seară nişte cunoscuţi dau o petrecere. Merg şi eu mai mult mecanic, mai mult să consum raţia zilnică de combustibil. Petrecerea se ţine într-o baracă de lemn din care răzbat nişte chiote şi muzică. Un fel de sicriu în care toţi dansează pe trupuri invizibile.
Stau afară, fumez zgribulit, nu cunosc mai pe nimeni. Băeţii ies şi ei la fumat mă roagă să le spun bancuri mă întreabă dacă vreau ceva de băut. Apar vreo două fete dispar în sicriu în urma lor unul zice că s-au făcut tare bune de pulă. Zâmbesc de complezenţă să nu par ciudat. Brusc mi-e poftă să fac duş cu tine. Să te lipesc de faianţa udă, să-ţi aud sânii pocnind în apă, să-mi înfig unghiile în fese iar piele ta să aibă aromă atât de puternică încât să o muşc iar gustul tău să-mi săgeteze maxilarele de atâta plăcere.
Ce-aş fute-o şi pe asta, mă trezeşte un prieten. Strivesc excitat ţigara de scândurile sicriului. Din el răzbat chiote.
miercuri, februarie 07, 2007
blue american (fibrilaţie)
7 februarie
Want to be a hero in bed? Alerta job. UK Notice lotery.
Cam atât despre mailurile de dimineaţa. Rahat. O altă dimineaţă de rahat. Telefonul sună: am întârziat cu patru zile plata la rată.
Hm, e greu să rezist tentaţiei de a nu mai scrie. E singurul mod de a-mi ţine de urât. De a da impresia că eu chiar vorbesc cu cineva, nu de unul singur. Scrisul se verticalizează împotriva tăcerii. Dacă n-aş scrie, probabil gândurile s-ar aduna în cap până ce creierul ar plesni ca un balon pe care îl înţepi cu acul.
Pauză de cafea.
Mă simt puţin mândru. Adevărul e că mi-a plăcut ce-am scris zilele trecute, mai ales fraza cu fututul până la epuizare. De ce dracu căutăm tot felul de metafore numai să nu spunem ceea ce simţim? Acuma trebuie să scot ceva şi mai bun. Vorba aia: nobless oblije. Cum naiba se scrie şi asta? Mi s-a acrit să tot fac pe poetul şi-am uitat cine sunt. Un debitor nenorocit care a întârziat patru zile plata la rată.
Cam atât pe ziua de azi. Azi e o zi moartă. Aştept legistul să confirme dacă s-a născut viabilă ori dacă e un avorton abandonat cu tot cu placentă într-o pubelă.
8 februarie
Blue american. Again. Obsedant. Iar n-ai dat nici un semn de viaţă, iar m-am învârtit jumătate de oră prin casă încercând să aflu ce dată e. I wrote this novel just for you. That’s why it’s vulgar, that’s why it’s blue. Habar n-ai cum e să-ţi petreci timpul aşteptând semne.
Ieri am dat peste brăţara cu boabe de lemn. Presupun că o mai ţii minte, nu? Erai la pământ atunci şi-am intrat amândoi într-o mănăstire. Erai aşa de fericită încât ai luat două brăţări şi-ai zis că ele ne leagă, că vom fi soţ şi soţie. Tot ce însemn eu a rămas blocat pe strada aia plină de vânzători care îmbiau turiştii, iar tu îmi arătai haine pentru copii. Ne-am revăzut, eu purtam brăţara, tu mi-ai zis că nu se asortează cu hainele pe care le îmbraci la muncă. Nu mă supăr, am învăţat să mă asortez cu stările prin care treci. Oricât de tare te-aş pătrunde, oricât de sacadat mi-ai spune fute-mă, bagă-mi-o în suflet, tot un cretin de amant o să rămân. Aşa că să nu întrebi de ce cu două zile înainte să pleci am băut vin, baccardi, două shot-uri de tequila, mojito, kamikadze plus două beri. Am vrut să uit. Doar ţie ţi se pare firesc. Sunt micul tău secret, prietenul tău imaginar, inorogul pe care şi-l doresc fetiţele când sunt mici, lumea ta unde toţi oamenii sunt buni. And i say thank you i don’t care for myself.
I need more cofee.
Nu mă lua în seamă, numai că nu prea ştiu ce să fac fără tine. Ştii reportajul ăla Deadliest catch?
Cam aşa mă simt. Un marinar surprins de furtună în strâmtoarea Bering. Tangajul mă face să vărs cuvinte nepotrivite.
9 februarie
Imperativ. Trebuie să nu mai scriu. Trebuie să renunţ. De ce dracu trebuie să mă vadă toţi când mă dezbrac? Îţi spun eu. Că mi se rupe de toate formele de exprimare. Oricât aş încerca tot n-am să găsesc ceva important de spus. Lumea e un microscop uriaş prin care se uită câte un dumnezeu necunoscut. Din când în când ne mai înţeapă cu acul să ne testeze reacţiile după care îşi notează în foaia de observaţie: acest exemplar dovedeşte toleranţă deosebită la pierderi. Those motherfuckers got it wrong.
Blue american. Mă vindec.
Astăzi vecinul de deasupra a tăiat cu bomfaierul acperişul de la balconul meu. I-am tras un dumnezeu în gând, pur şi simplu n-am chef de scandal. Nu azi. Când îşi mai întinde rufele la uscat pe sârmă am să le stropesc cu benzină şi-o să le dau foc.
Pentru cei care mă mai apelează pe mess: nici mie nu-mi plac unele decizii ale unor editori. Punct pe acest subiect.
10 februarie
Prietenii mei pleacă la Vatra Dornei. Nici acum n-am plătit rata. Vreau să mă îmbăt cu prietenul meu televizorul.
Sunt unele momente în care crezi că viaţa îţi merge bine. Probabil ar merge bine dacă n-ar fi momente în care fragmente dintr-o viaţă care nu ţi se pare a ta vin peste tine ca cenuşa unor deportaţi din Auschwitz. Mi se întâmplă des lucrul ăsta şi nu-mi vine să cred că eu am trăit toate lucrurile care se agaţă de mine. N-am făcut sex de un an. De ce? Pur şi simplu neputinţă când strângi sfârcurile cu poftă, muşti, apoi îţi dai seama ca buzele tale sunt buzele altuia, că degetele tale se suprapun peste degetele altuia, că te repeţi şi repeţi orice gest. De obicei asta se întâmplă când eşti de-ajuns de cretin să crezi că a face dragoste e ceva irepetabil.
Mi-e dor să trag de păr o femeie, să-i dau capul pe spate şi s-o privesc în ochi şi s-o lipesc de perete.
Want to be a hero in bed? Alerta job. UK Notice lotery.
Cam atât despre mailurile de dimineaţa. Rahat. O altă dimineaţă de rahat. Telefonul sună: am întârziat cu patru zile plata la rată.
Hm, e greu să rezist tentaţiei de a nu mai scrie. E singurul mod de a-mi ţine de urât. De a da impresia că eu chiar vorbesc cu cineva, nu de unul singur. Scrisul se verticalizează împotriva tăcerii. Dacă n-aş scrie, probabil gândurile s-ar aduna în cap până ce creierul ar plesni ca un balon pe care îl înţepi cu acul.
Pauză de cafea.
Mă simt puţin mândru. Adevărul e că mi-a plăcut ce-am scris zilele trecute, mai ales fraza cu fututul până la epuizare. De ce dracu căutăm tot felul de metafore numai să nu spunem ceea ce simţim? Acuma trebuie să scot ceva şi mai bun. Vorba aia: nobless oblije. Cum naiba se scrie şi asta? Mi s-a acrit să tot fac pe poetul şi-am uitat cine sunt. Un debitor nenorocit care a întârziat patru zile plata la rată.
Cam atât pe ziua de azi. Azi e o zi moartă. Aştept legistul să confirme dacă s-a născut viabilă ori dacă e un avorton abandonat cu tot cu placentă într-o pubelă.
8 februarie
Blue american. Again. Obsedant. Iar n-ai dat nici un semn de viaţă, iar m-am învârtit jumătate de oră prin casă încercând să aflu ce dată e. I wrote this novel just for you. That’s why it’s vulgar, that’s why it’s blue. Habar n-ai cum e să-ţi petreci timpul aşteptând semne.
Ieri am dat peste brăţara cu boabe de lemn. Presupun că o mai ţii minte, nu? Erai la pământ atunci şi-am intrat amândoi într-o mănăstire. Erai aşa de fericită încât ai luat două brăţări şi-ai zis că ele ne leagă, că vom fi soţ şi soţie. Tot ce însemn eu a rămas blocat pe strada aia plină de vânzători care îmbiau turiştii, iar tu îmi arătai haine pentru copii. Ne-am revăzut, eu purtam brăţara, tu mi-ai zis că nu se asortează cu hainele pe care le îmbraci la muncă. Nu mă supăr, am învăţat să mă asortez cu stările prin care treci. Oricât de tare te-aş pătrunde, oricât de sacadat mi-ai spune fute-mă, bagă-mi-o în suflet, tot un cretin de amant o să rămân. Aşa că să nu întrebi de ce cu două zile înainte să pleci am băut vin, baccardi, două shot-uri de tequila, mojito, kamikadze plus două beri. Am vrut să uit. Doar ţie ţi se pare firesc. Sunt micul tău secret, prietenul tău imaginar, inorogul pe care şi-l doresc fetiţele când sunt mici, lumea ta unde toţi oamenii sunt buni. And i say thank you i don’t care for myself.
I need more cofee.
Nu mă lua în seamă, numai că nu prea ştiu ce să fac fără tine. Ştii reportajul ăla Deadliest catch?
Cam aşa mă simt. Un marinar surprins de furtună în strâmtoarea Bering. Tangajul mă face să vărs cuvinte nepotrivite.
9 februarie
Imperativ. Trebuie să nu mai scriu. Trebuie să renunţ. De ce dracu trebuie să mă vadă toţi când mă dezbrac? Îţi spun eu. Că mi se rupe de toate formele de exprimare. Oricât aş încerca tot n-am să găsesc ceva important de spus. Lumea e un microscop uriaş prin care se uită câte un dumnezeu necunoscut. Din când în când ne mai înţeapă cu acul să ne testeze reacţiile după care îşi notează în foaia de observaţie: acest exemplar dovedeşte toleranţă deosebită la pierderi. Those motherfuckers got it wrong.
Blue american. Mă vindec.
Astăzi vecinul de deasupra a tăiat cu bomfaierul acperişul de la balconul meu. I-am tras un dumnezeu în gând, pur şi simplu n-am chef de scandal. Nu azi. Când îşi mai întinde rufele la uscat pe sârmă am să le stropesc cu benzină şi-o să le dau foc.
Pentru cei care mă mai apelează pe mess: nici mie nu-mi plac unele decizii ale unor editori. Punct pe acest subiect.
10 februarie
Prietenii mei pleacă la Vatra Dornei. Nici acum n-am plătit rata. Vreau să mă îmbăt cu prietenul meu televizorul.
Sunt unele momente în care crezi că viaţa îţi merge bine. Probabil ar merge bine dacă n-ar fi momente în care fragmente dintr-o viaţă care nu ţi se pare a ta vin peste tine ca cenuşa unor deportaţi din Auschwitz. Mi se întâmplă des lucrul ăsta şi nu-mi vine să cred că eu am trăit toate lucrurile care se agaţă de mine. N-am făcut sex de un an. De ce? Pur şi simplu neputinţă când strângi sfârcurile cu poftă, muşti, apoi îţi dai seama ca buzele tale sunt buzele altuia, că degetele tale se suprapun peste degetele altuia, că te repeţi şi repeţi orice gest. De obicei asta se întâmplă când eşti de-ajuns de cretin să crezi că a face dragoste e ceva irepetabil.
Mi-e dor să trag de păr o femeie, să-i dau capul pe spate şi s-o privesc în ochi şi s-o lipesc de perete.
marți, februarie 06, 2007
blue american (nimic uman)
4 februarie
Astăzi m-am decis. Nu voi mai scrie nimic. Sunt epuizat. Scurs. Ca o sticlă goală în care sufli şi iese un şuierat pe care nu ştii cum să-l numeşti. E drept, am crezut că aş avea ceva de spus, dar nu. Nu voi mai scrie nimic.
O dimineaţă productivă începe cu stabilirea priorităţilor. Eu am două: încărcat cartuşele pentru imprimantă şi să fac rost de douăşdouă de mii. Pentru un pachet de LM roşu mic. Ziua nu-mi place să ies în oraş. Am impresia că mă înec în oameni. Cu banii am rezolvat. Am găsit 15 mii într-o haină plus restul de la încărcat cartuşele. Până mîine e bine.
Recitesc. Nimic nu mi-a ieşit cum trebuie. În capul meu se strâng ciorchine o grămadă de gânduri. Cum le pun pe hârtie îşi pierd toată forţa. Poate nici n-ar trebui să scriem. Poate că ceea ce nu putem spune ne face frumoşi.
Revin mai pe seară.
5 februarie
Conferinţă judeţeană de partid. Dimineaţă m-a sunat preşedintele de partid să-mi zică. Numai de asta n-aveam chef. Spălat pe cap, bărbierit, costum şi alte alea. Singurul lucru bun e că până la Piatra Neamţ voi merge cu BMW-ul. Şi-am să cobor din el şmechereşte. Am plecat. Vorbim diseară.
M-am întors. Mă piş pe el partid. O grămadă de boşorogi adunaţi în sala mare a teatrului că cică vine bossul de la Bucureşti. A venit, a cântat imnul, apoi două ore am ascultat discursuri idioate. Noroc cu Teo, o tipă nouă, care-a stat lângă mine şi am râs amândoi de-am pocnit. Am pus porecle la toţi ăia care s-au perindat pe la prezidiu. Mai ales când o veşnică speranţă cu părul alb s-a angajat într-un discurs atât de patetic încât am început să imit zdrăngănitul la chitară, iar Teo s-a apucat să-l imite pe Păunescu. Toţi din spatele nostru erau pe jos de râs încât a trebuit să intervină bossul de la prezidiu să facă linişte. Am ieşit pe hol, mai aveam două ţigări care trebuiau să-mi ajungă până spre seară. Holul era plin de membri de partid. Ţigări scumpe, telefoane şi mai scumpe. M-am întors cu spatele să nu vadă folia de celofan în care erau învelite ţigările mele cumpărate la bucată. Plus că mă rugam să nu mă caute careva şi să fiu nevoit să scot telefonul lipit cu scotch. Umilit. Până la ultima fibră.
La întoarcere am venit cu un Logan.
Sigur voi adormi cu televizorul aprins.
6 februarie
Aceeaşi hotărâre. Nu voi mai scrie nimic. Blue american. I wrote this novel just for you.
Fum de ţigară brumat. Patru zile de când n-ai dat nici un semn de viaţă. Ştii cum e ? Ca şi cum aş locui într-o casă scumpă cu două etaje, urc la primul etaj şi mă întâlnesc cu paşii pe care i-am făcut acum zece minute în acelaşi loc. Sad. Just sad. Probabil asta e tot pe ziua de azi.
Avarie. Nici internet şi nici cablu. Am recitit Robinson Crusoe. Mintea îmi era în cu totul altă parte. Aseară ieşisem să cumpăr pâine şi mi s-a părut că văd oraşul pentru prima dată. Bălţile sclipeau îngheţate de parcă iarna era un excavator scrâşnind într-o mină de diamante. Frig. Chirurgical. O măcelărie în care ţi se tranşează carnea de pe oase.
Nu ştiu de ce mă simt bine când e noapte. În siguranţă. Regurgitez tot ce-am trăit peste zi ca un prunc alăptat. O foaie goală. Pot foarte bine să-mi închipui că deflorez o femeie. Aş bea Perfect Lemon. Înot în gânduri. Cutia mea craniană e o piscină. Vecinul de deasupra îşi bate nepotul. Nepotul urlă scurt. Awake.
Ştii senzaţia că pereţii se strâng în jurul tău până îţi ies ochii din orbite?
Aerul e atât de uscat încât sunt martorul propriei mumificări. Încep cu eviscerarea.
Sunt dependent de un singur gând. Să te fut până la epuizare. Să se învârtă lumea cu tine şi să urli ca o lupoaică în timp ce puii o muşcă de sfârcuri
Astăzi m-am decis. Nu voi mai scrie nimic. Sunt epuizat. Scurs. Ca o sticlă goală în care sufli şi iese un şuierat pe care nu ştii cum să-l numeşti. E drept, am crezut că aş avea ceva de spus, dar nu. Nu voi mai scrie nimic.
O dimineaţă productivă începe cu stabilirea priorităţilor. Eu am două: încărcat cartuşele pentru imprimantă şi să fac rost de douăşdouă de mii. Pentru un pachet de LM roşu mic. Ziua nu-mi place să ies în oraş. Am impresia că mă înec în oameni. Cu banii am rezolvat. Am găsit 15 mii într-o haină plus restul de la încărcat cartuşele. Până mîine e bine.
Recitesc. Nimic nu mi-a ieşit cum trebuie. În capul meu se strâng ciorchine o grămadă de gânduri. Cum le pun pe hârtie îşi pierd toată forţa. Poate nici n-ar trebui să scriem. Poate că ceea ce nu putem spune ne face frumoşi.
Revin mai pe seară.
5 februarie
Conferinţă judeţeană de partid. Dimineaţă m-a sunat preşedintele de partid să-mi zică. Numai de asta n-aveam chef. Spălat pe cap, bărbierit, costum şi alte alea. Singurul lucru bun e că până la Piatra Neamţ voi merge cu BMW-ul. Şi-am să cobor din el şmechereşte. Am plecat. Vorbim diseară.
M-am întors. Mă piş pe el partid. O grămadă de boşorogi adunaţi în sala mare a teatrului că cică vine bossul de la Bucureşti. A venit, a cântat imnul, apoi două ore am ascultat discursuri idioate. Noroc cu Teo, o tipă nouă, care-a stat lângă mine şi am râs amândoi de-am pocnit. Am pus porecle la toţi ăia care s-au perindat pe la prezidiu. Mai ales când o veşnică speranţă cu părul alb s-a angajat într-un discurs atât de patetic încât am început să imit zdrăngănitul la chitară, iar Teo s-a apucat să-l imite pe Păunescu. Toţi din spatele nostru erau pe jos de râs încât a trebuit să intervină bossul de la prezidiu să facă linişte. Am ieşit pe hol, mai aveam două ţigări care trebuiau să-mi ajungă până spre seară. Holul era plin de membri de partid. Ţigări scumpe, telefoane şi mai scumpe. M-am întors cu spatele să nu vadă folia de celofan în care erau învelite ţigările mele cumpărate la bucată. Plus că mă rugam să nu mă caute careva şi să fiu nevoit să scot telefonul lipit cu scotch. Umilit. Până la ultima fibră.
La întoarcere am venit cu un Logan.
Sigur voi adormi cu televizorul aprins.
6 februarie
Aceeaşi hotărâre. Nu voi mai scrie nimic. Blue american. I wrote this novel just for you.
Fum de ţigară brumat. Patru zile de când n-ai dat nici un semn de viaţă. Ştii cum e ? Ca şi cum aş locui într-o casă scumpă cu două etaje, urc la primul etaj şi mă întâlnesc cu paşii pe care i-am făcut acum zece minute în acelaşi loc. Sad. Just sad. Probabil asta e tot pe ziua de azi.
Avarie. Nici internet şi nici cablu. Am recitit Robinson Crusoe. Mintea îmi era în cu totul altă parte. Aseară ieşisem să cumpăr pâine şi mi s-a părut că văd oraşul pentru prima dată. Bălţile sclipeau îngheţate de parcă iarna era un excavator scrâşnind într-o mină de diamante. Frig. Chirurgical. O măcelărie în care ţi se tranşează carnea de pe oase.
Nu ştiu de ce mă simt bine când e noapte. În siguranţă. Regurgitez tot ce-am trăit peste zi ca un prunc alăptat. O foaie goală. Pot foarte bine să-mi închipui că deflorez o femeie. Aş bea Perfect Lemon. Înot în gânduri. Cutia mea craniană e o piscină. Vecinul de deasupra îşi bate nepotul. Nepotul urlă scurt. Awake.
Ştii senzaţia că pereţii se strâng în jurul tău până îţi ies ochii din orbite?
Aerul e atât de uscat încât sunt martorul propriei mumificări. Încep cu eviscerarea.
Sunt dependent de un singur gând. Să te fut până la epuizare. Să se învârtă lumea cu tine şi să urli ca o lupoaică în timp ce puii o muşcă de sfârcuri
sâmbătă, februarie 03, 2007
dumbrava minunată
nu voi mai vorbi de lucruri frumoase
niciodată n-am ştiut să le spun mi-a fost teamă
că în lipsa lor voi fi sărac lipit
prima dată când a murit mama
limba mi s-a umflat mi-a venit să urlu
am căutat o pădure cu lupi
le-am zis na-vă mă lupilor
din voi am plecat în voi mă întorc
în toiul nopţii zguduiam pieptul din fier forjat al bisericii
un preot buimac a zis o rugăciune a doua zi am plecat în oraş
am cumpărat toate creioanele colorate şi o ascuţitoare
am făcut suliţi înfipte în coasta lui dumnezeu
din ea curgea curcubeul
de tata s-au îngrijit călugării franciscani
l-au găsit într-o noapte pişat pe el într-o staţie de autobuz
a promis multe până-ntr-o zi când
şi-a dat foc la haine şi-a aruncat patul pe geam
de-atunci nimeni n-a mai vrut să audă de el
am revenit la viaţa obişnuită într-o duminică
am mers la cor ca de obicei la început hămăiam
lumea spunea dând din cap săracul şi-acu’ mai pătimeşte
mi-am dat drumul la voce cântam tare şi fals
din clopotniţă cineva mă privea cu îngăduinţă
bunica avea două clase eram primul născut băiat
şi învăţat pe deasupra ea îmi spunea că
nu-ţi trebuie multă carte să spui lucruri cu adevărat importante
aveţi grijă de mama a scris pe o fişă de diagnostic apoi am privit cum s-a stins
ca flacăra unei lumânări când deschizi uşa
de-atunci bunicului i s-a pus o ceaţă pe ochi
are o tăietură la deget se uită la ea tot speră să crească
*
când a murit sorin am crezut că iar face vreo glumă
stătea întins pe o masă avea nevoie de martori să-l recunoască
era verde-albăstriu brumat şi un zâmbet de parcă ar fi agăţat fete
la mijloc fusese cusut cu aţă groasă de parcă cineva s-ar fi temut
să nu-i fie moartea aşa de împrăştiată ca viaţa
în ziua aia ne-am dus pe la preoţi să cerem bani de coroană
cei care l-au cunoscut au dat din umeri
cei care nu l-au cunoscut au dat şi ei din umeri
am strâns ceva bani unul a zis dă-o dracului de coroană
spre seară l-am îngropat aşa cum trăise ultima oară
cu doze de tuborg şi marlboro roşu
am rămas cu un singur prieten
s-a făcut mecanic auto şi-a luat casă la ţară
ne-am întâlnit mai târziu a dus-o bine până-ntr-o noapte
când apa i-a luat tot nevasta şi un copil de-atunci umbla de nebun
făcea baraje le spunea oamenilor să nu mai plângă dacă nu vor
să-şi înece copiii
*
nici cu femeile n-am dus-o bine
unele voia bani altele numai sex
le-am dat de toate şi-am trăit liniştit
uneori mai muream
într-un autobuz capcană din tel aviv
într-un metrou din madrid
într-un râu de prin roma
celor surprinşi le-am dat cortegiul şi bocitoarele mele
să n-ai încredere în rudele mele vor doar
să par bun creştin pentru alţii şi să spună
că nu-şi explică de ce
ai să-nţelegi în şifonier e o cămaşă albastru marin
cămaşa mea norocoasă pe care-o purtam când căutam de lucru
în buzunar a rămas o poveste
despre un băiat şi câinele lui care-au plecat într-o zi
să culeagă vreascuri
şi-au ajuns într-o dumbravă aşa minunată încât n-au mai vrut
să se întoarcă acasă
niciodată n-am ştiut să le spun mi-a fost teamă
că în lipsa lor voi fi sărac lipit
prima dată când a murit mama
limba mi s-a umflat mi-a venit să urlu
am căutat o pădure cu lupi
le-am zis na-vă mă lupilor
din voi am plecat în voi mă întorc
în toiul nopţii zguduiam pieptul din fier forjat al bisericii
un preot buimac a zis o rugăciune a doua zi am plecat în oraş
am cumpărat toate creioanele colorate şi o ascuţitoare
am făcut suliţi înfipte în coasta lui dumnezeu
din ea curgea curcubeul
de tata s-au îngrijit călugării franciscani
l-au găsit într-o noapte pişat pe el într-o staţie de autobuz
a promis multe până-ntr-o zi când
şi-a dat foc la haine şi-a aruncat patul pe geam
de-atunci nimeni n-a mai vrut să audă de el
am revenit la viaţa obişnuită într-o duminică
am mers la cor ca de obicei la început hămăiam
lumea spunea dând din cap săracul şi-acu’ mai pătimeşte
mi-am dat drumul la voce cântam tare şi fals
din clopotniţă cineva mă privea cu îngăduinţă
bunica avea două clase eram primul născut băiat
şi învăţat pe deasupra ea îmi spunea că
nu-ţi trebuie multă carte să spui lucruri cu adevărat importante
aveţi grijă de mama a scris pe o fişă de diagnostic apoi am privit cum s-a stins
ca flacăra unei lumânări când deschizi uşa
de-atunci bunicului i s-a pus o ceaţă pe ochi
are o tăietură la deget se uită la ea tot speră să crească
*
când a murit sorin am crezut că iar face vreo glumă
stătea întins pe o masă avea nevoie de martori să-l recunoască
era verde-albăstriu brumat şi un zâmbet de parcă ar fi agăţat fete
la mijloc fusese cusut cu aţă groasă de parcă cineva s-ar fi temut
să nu-i fie moartea aşa de împrăştiată ca viaţa
în ziua aia ne-am dus pe la preoţi să cerem bani de coroană
cei care l-au cunoscut au dat din umeri
cei care nu l-au cunoscut au dat şi ei din umeri
am strâns ceva bani unul a zis dă-o dracului de coroană
spre seară l-am îngropat aşa cum trăise ultima oară
cu doze de tuborg şi marlboro roşu
am rămas cu un singur prieten
s-a făcut mecanic auto şi-a luat casă la ţară
ne-am întâlnit mai târziu a dus-o bine până-ntr-o noapte
când apa i-a luat tot nevasta şi un copil de-atunci umbla de nebun
făcea baraje le spunea oamenilor să nu mai plângă dacă nu vor
să-şi înece copiii
*
nici cu femeile n-am dus-o bine
unele voia bani altele numai sex
le-am dat de toate şi-am trăit liniştit
uneori mai muream
într-un autobuz capcană din tel aviv
într-un metrou din madrid
într-un râu de prin roma
celor surprinşi le-am dat cortegiul şi bocitoarele mele
să n-ai încredere în rudele mele vor doar
să par bun creştin pentru alţii şi să spună
că nu-şi explică de ce
ai să-nţelegi în şifonier e o cămaşă albastru marin
cămaşa mea norocoasă pe care-o purtam când căutam de lucru
în buzunar a rămas o poveste
despre un băiat şi câinele lui care-au plecat într-o zi
să culeagă vreascuri
şi-au ajuns într-o dumbravă aşa minunată încât n-au mai vrut
să se întoarcă acasă
vineri, februarie 02, 2007
recrutul
prietenii au murit regimentul e decimat
soldatul ridică ochii spre cer undeva acolo se ascund vinovaţii
trasoarele sunt inutile ei nu au chip
plouă mărunt i se face foame
i-ar prinde bine o tocăniţă cu legume tăiate mărunt ca o ploaie
se strânge-n tranşee ca într-o mantie prea largă la mâneci
duşmanul vine sfârşitul vine
poate să-i vadă pieptul păros
pieptul bombat
gândurile îl incendiază fiecare fragment
pare mai important
mai potrivit
pentru a fi ultimul
cum ar fi senzaţia de primăvară
mama îl trimite să cumpere eugenii
îi dă trei lei
din timpanul drept curge un firişor de sânge
bunica zice că e saliva lui dumnezeu
cum ar fi nopţile sufocante din care făcea temple
aşteptând regina din saba
priveşte mirat mâinile negre
neliniştea lor s-a transformat în necroză
picioarele s-au umflat în mod sigur
de la bocancii prea mici pentru marele drum
cum ar fi să bea cu prietenii gin tonic
şi să fluiere după fete
duşmanul vine poate să-i vadă pieptul păros
pieptul bombat
repede repede un singur gând ca un ultim cartuş
mai important
mai potrivit
pentru a binecuvânta ţeasta
oare ce gând oare ce gând
să-i închidă ochii
soldatul ridică ochii spre cer undeva acolo se ascund vinovaţii
trasoarele sunt inutile ei nu au chip
plouă mărunt i se face foame
i-ar prinde bine o tocăniţă cu legume tăiate mărunt ca o ploaie
se strânge-n tranşee ca într-o mantie prea largă la mâneci
duşmanul vine sfârşitul vine
poate să-i vadă pieptul păros
pieptul bombat
gândurile îl incendiază fiecare fragment
pare mai important
mai potrivit
pentru a fi ultimul
cum ar fi senzaţia de primăvară
mama îl trimite să cumpere eugenii
îi dă trei lei
din timpanul drept curge un firişor de sânge
bunica zice că e saliva lui dumnezeu
cum ar fi nopţile sufocante din care făcea temple
aşteptând regina din saba
priveşte mirat mâinile negre
neliniştea lor s-a transformat în necroză
picioarele s-au umflat în mod sigur
de la bocancii prea mici pentru marele drum
cum ar fi să bea cu prietenii gin tonic
şi să fluiere după fete
duşmanul vine poate să-i vadă pieptul păros
pieptul bombat
repede repede un singur gând ca un ultim cartuş
mai important
mai potrivit
pentru a binecuvânta ţeasta
oare ce gând oare ce gând
să-i închidă ochii
joi, februarie 01, 2007
insert page number
6.20. deschid ochii lucrurile mă lovesc în piept ca nişte berbeci de lemn în sternul cetăţii.
primul gând prima imagine. sau poate invers. te desfac uşor ca pe un baton energizant muşc atât cât trebuie să te simt pe vârful limbii trebuie să mă conserv ziua e lungă. restul gândurilor stau ca nişte plicuri pe care le desfac cu degetele ori cu un cuter. cuterul mă face să mă simt cineva important. orice lucru ascuţit mă face să simt.
6.20. fiecare ar trebui să aibă un timp axă în jurul căruia să graviteze aparent necontrolat.
6.20. justificări pentru neputinţă. unii se nasc doar pentru a confirma o întâmplare firească alţii se nasc deodată bărbaţi. toţi sunt dependenţi de-o femeie.
femeia e în sângele primit şi în laptele supt.
6.20. am rău de oameni. când ei se clatină mă aruncă dintr-o parte într-alta mă izbesc de toate lucrurile vomit. tangajul numit existenţă nu-mi face bine.
de cele mai multe ori fac pe nebunul. mă dezbrac şi alerg aşa gol puşcă pe toate străzile. sunt sincer. nu vreau să creadă oamenii că aş ascunde ceva. în fond împărţim acelaşi salon şi aceeaşi boală.
6.20. nu ies nicăieri. uşa se va închide în urma mea iar cancerul meu se va întinde. cancerul meu e uşa închisă.
6.20. să mă întorc acasă cu sacoşele pline copii să scotocească în ele. să facem poze o dată pe lună fără un motiv anume. să-mi ţin respiraţia o dată pe zi şi să mă întreb cât de adânc mă pot cufunda în braţele tale. zâmbesc. tu nu mai crezi eu aştept sevrajul. visez întoarceri.
6.20. fiecare ar trebui să aibă timp pentru toate. avem timp pentru toate.
6.20. stare nedefinită. undeva între încordare şi lâncezeală. nu ştiu. afară totul e uscat. oamenii se-agaţă de mers ca nişte ciorchini de stafide. e bine.
6.20. blocaj. mi se filtrează fiecare secundă. respir greu ameţesc. viaţa e un amplu proces de dializă.
primul gând prima imagine. sau poate invers. te desfac uşor ca pe un baton energizant muşc atât cât trebuie să te simt pe vârful limbii trebuie să mă conserv ziua e lungă. restul gândurilor stau ca nişte plicuri pe care le desfac cu degetele ori cu un cuter. cuterul mă face să mă simt cineva important. orice lucru ascuţit mă face să simt.
6.20. fiecare ar trebui să aibă un timp axă în jurul căruia să graviteze aparent necontrolat.
6.20. justificări pentru neputinţă. unii se nasc doar pentru a confirma o întâmplare firească alţii se nasc deodată bărbaţi. toţi sunt dependenţi de-o femeie.
femeia e în sângele primit şi în laptele supt.
6.20. am rău de oameni. când ei se clatină mă aruncă dintr-o parte într-alta mă izbesc de toate lucrurile vomit. tangajul numit existenţă nu-mi face bine.
de cele mai multe ori fac pe nebunul. mă dezbrac şi alerg aşa gol puşcă pe toate străzile. sunt sincer. nu vreau să creadă oamenii că aş ascunde ceva. în fond împărţim acelaşi salon şi aceeaşi boală.
6.20. nu ies nicăieri. uşa se va închide în urma mea iar cancerul meu se va întinde. cancerul meu e uşa închisă.
6.20. să mă întorc acasă cu sacoşele pline copii să scotocească în ele. să facem poze o dată pe lună fără un motiv anume. să-mi ţin respiraţia o dată pe zi şi să mă întreb cât de adânc mă pot cufunda în braţele tale. zâmbesc. tu nu mai crezi eu aştept sevrajul. visez întoarceri.
6.20. fiecare ar trebui să aibă timp pentru toate. avem timp pentru toate.
6.20. stare nedefinită. undeva între încordare şi lâncezeală. nu ştiu. afară totul e uscat. oamenii se-agaţă de mers ca nişte ciorchini de stafide. e bine.
6.20. blocaj. mi se filtrează fiecare secundă. respir greu ameţesc. viaţa e un amplu proces de dializă.
marți, ianuarie 30, 2007
lm roşu lavazza nokia7210 vorbim luni
-10&dropping
în fiecare dimineaţă îmbătrânesc mi-e tot mai greu să hotărăsc ce voi face cu mine
aş putea fi un fiord în care se prăbuşesc lucruri mărunte pulberea lor intră în ochi valurile nu sunt înalte dar suficiente să determine fuga
aş putea fi un aparat seismologic tremur pământul se mişcă odată cu mine
azi nu mi-e frică femeia de serviciu curăţă scara blocului peste tot coji de seminţe
au venit oamenii şi le-au mâncat au scormonit pământul cu bonturile degetelor au retezat
orice creştere
nu pot să văd nimic prin geamul de la balcon sticla a prins o crustă de carne
pot să-mi imaginez doar animalele cu puii în gură oamenii cu puii în gură
peste noapte a bătut vântul încât a şters orice urmă de apă
eu visam că dorm lângă râu sub o piatră
smulgeam bucăţi din mine şi le lăsam să plutească
întunericul te lăsa fără ochi întunericul te făcea să scânceşti de frică
m-am trezit
cumva orb şi în siguranţă
astăzi vreau să fiu cal
să fiu un cal negru cu ochii acoperiţi de petice inegale
să am zăbală frumos colorată să mi se pună în coamă tot felul de flori
astăzi vreau să fiu cal niciodată nu voi greşi drumul
spre casă
astăzi vreau să fiu silvia să am părul scurt
băieţii să fluiere după mine eu să le răspund printre dinţi
astăzi vreau să ştie cineva
că exist
-12&dropping
numele meu e briceagul pe care mi l-a dat tata
numele meu e briceagul cu care desfac orice femeie
numele meu e umbra de care mă sprijin
numele meu e busola şi ceasul
numele meu e ura şi calmul
-15&dropping
stau întins pe covor şi mi-e bine
ea stă întinsă în mine şi e totul bine
căldura vine pe furiş mă gândesc la o peşteră
vreau să fiu o peşteră cu desene ciudate pe cord
fragmente de vânătoare sau conversaţie
mai sunt şi mâinile în care stă scris unde va cădea lovitura
mâinile moi şi mâinile puternice
mâinile reci şi mâinile rotunde
câteodată mi-e dor de-o femeie goală
ce-aş face cu o femeie goală
i-aş da să bea până i-ar creşte haine aş privi orice zi altfel
cumva mai înţelept şi mai blând
-17&dropping
gura mea nu e gura mea
viaţa mea nu e viaţa mea dimineaţa e frig
am îngheţat cu gândul că nimic nu-mi aparţine
vor veni zile mai calde în care voi crede în crusta de carne
vor veni zile mai calde în care voi sta întins pe covor
astăzi nu vreau decât să mă cabrez ca un cal ce-şi aruncă stăpâna din şa
astăzi nu vreau decât să am părul scurt şi să trăiesc printre dinţi
astăzi vreau doar să ştie cineva
că exist
în fiecare dimineaţă îmbătrânesc mi-e tot mai greu să hotărăsc ce voi face cu mine
aş putea fi un fiord în care se prăbuşesc lucruri mărunte pulberea lor intră în ochi valurile nu sunt înalte dar suficiente să determine fuga
aş putea fi un aparat seismologic tremur pământul se mişcă odată cu mine
azi nu mi-e frică femeia de serviciu curăţă scara blocului peste tot coji de seminţe
au venit oamenii şi le-au mâncat au scormonit pământul cu bonturile degetelor au retezat
orice creştere
nu pot să văd nimic prin geamul de la balcon sticla a prins o crustă de carne
pot să-mi imaginez doar animalele cu puii în gură oamenii cu puii în gură
peste noapte a bătut vântul încât a şters orice urmă de apă
eu visam că dorm lângă râu sub o piatră
smulgeam bucăţi din mine şi le lăsam să plutească
întunericul te lăsa fără ochi întunericul te făcea să scânceşti de frică
m-am trezit
cumva orb şi în siguranţă
astăzi vreau să fiu cal
să fiu un cal negru cu ochii acoperiţi de petice inegale
să am zăbală frumos colorată să mi se pună în coamă tot felul de flori
astăzi vreau să fiu cal niciodată nu voi greşi drumul
spre casă
astăzi vreau să fiu silvia să am părul scurt
băieţii să fluiere după mine eu să le răspund printre dinţi
astăzi vreau să ştie cineva
că exist
-12&dropping
numele meu e briceagul pe care mi l-a dat tata
numele meu e briceagul cu care desfac orice femeie
numele meu e umbra de care mă sprijin
numele meu e busola şi ceasul
numele meu e ura şi calmul
-15&dropping
stau întins pe covor şi mi-e bine
ea stă întinsă în mine şi e totul bine
căldura vine pe furiş mă gândesc la o peşteră
vreau să fiu o peşteră cu desene ciudate pe cord
fragmente de vânătoare sau conversaţie
mai sunt şi mâinile în care stă scris unde va cădea lovitura
mâinile moi şi mâinile puternice
mâinile reci şi mâinile rotunde
câteodată mi-e dor de-o femeie goală
ce-aş face cu o femeie goală
i-aş da să bea până i-ar creşte haine aş privi orice zi altfel
cumva mai înţelept şi mai blând
-17&dropping
gura mea nu e gura mea
viaţa mea nu e viaţa mea dimineaţa e frig
am îngheţat cu gândul că nimic nu-mi aparţine
vor veni zile mai calde în care voi crede în crusta de carne
vor veni zile mai calde în care voi sta întins pe covor
astăzi nu vreau decât să mă cabrez ca un cal ce-şi aruncă stăpâna din şa
astăzi nu vreau decât să am părul scurt şi să trăiesc printre dinţi
astăzi vreau doar să ştie cineva
că exist
duminică, ianuarie 28, 2007
zoom out
moartea mea începe acolo unde se termină oraşul. dincolo de oraş creşte iarba. dincolo de iarbă creşte un dig. dincolo de el creşte un râu. în el se adună ţiganii. bărbaţii spală cai femeile spală covoare. toţi cresc firesc toţi sunt la fel de înalţi.
moartea mea începe la dig. dincolo de el creşte un râu dincolo de râu creşte iarba. dincolo de iarbă cresc la fel de înalt ca orice moarte.
*
ea
pentru ea aş face orice nu-mi doresc decât să mă pună la încercare.
dacă mi-o cere voi păstra câţiva pui mai importanţi pe ceilalţi îi voi mânca. trebuie să fii puternic cel mai puternic să nu auzi disperarea puilor. disperarea te face puternic. trebuie să fiu puternic. va veni o zi în care se va prăbuşi orice cumpănă iar sânii ei nu vor mai da apă. voi fi acolo. o voi salva.
*
nu sunt o pradă uşoară. fiecare zi e un animal necunoscut. un fel de şarpe constrictor ce năpârleşte pe toate străzile. vine pe furiş te sufocă. singura cale să scapi e să pari mai mare decât realitatea. poate aşa te vor ocoli solzii.
noaptea adorm dezbrăcat vreau ca pielea mea să nu rateze nicio senzaţie.
*
viaţa mea începe acolo unde se termină femeia. dincolo de femeie creşte iarba. dincolo de iarbă creşte un dig. dincolo de el creşte un râu. în el se adună copiii. bărbaţii spală cai femeile spală covoare. toţi cresc la fel de înalţi ca orice moarte.
*
ea ştie totul despre mine. şi despre mâinile mele. ea ştie pe ce stradă merg şi când ajung acasă. ea nu se teme de animale. ea nu mă strigă pe nume. eu cresc dincolo de iarbă. când se joacă face piruete iar eu mă îndrăgostesc.
ea începe acolo unde se termină oraşul.
moartea mea începe la dig. dincolo de el creşte un râu dincolo de râu creşte iarba. dincolo de iarbă cresc la fel de înalt ca orice moarte.
*
ea
pentru ea aş face orice nu-mi doresc decât să mă pună la încercare.
dacă mi-o cere voi păstra câţiva pui mai importanţi pe ceilalţi îi voi mânca. trebuie să fii puternic cel mai puternic să nu auzi disperarea puilor. disperarea te face puternic. trebuie să fiu puternic. va veni o zi în care se va prăbuşi orice cumpănă iar sânii ei nu vor mai da apă. voi fi acolo. o voi salva.
*
nu sunt o pradă uşoară. fiecare zi e un animal necunoscut. un fel de şarpe constrictor ce năpârleşte pe toate străzile. vine pe furiş te sufocă. singura cale să scapi e să pari mai mare decât realitatea. poate aşa te vor ocoli solzii.
noaptea adorm dezbrăcat vreau ca pielea mea să nu rateze nicio senzaţie.
*
viaţa mea începe acolo unde se termină femeia. dincolo de femeie creşte iarba. dincolo de iarbă creşte un dig. dincolo de el creşte un râu. în el se adună copiii. bărbaţii spală cai femeile spală covoare. toţi cresc la fel de înalţi ca orice moarte.
*
ea ştie totul despre mine. şi despre mâinile mele. ea ştie pe ce stradă merg şi când ajung acasă. ea nu se teme de animale. ea nu mă strigă pe nume. eu cresc dincolo de iarbă. când se joacă face piruete iar eu mă îndrăgostesc.
ea începe acolo unde se termină oraşul.
vineri, ianuarie 26, 2007
22 mm
dimineaţa oamenii pleacă la muncă aud maşinile răguşite nişte animale nevolnice siluete se furişează pe stradă în urma lor ecoul ca nişte urme ce duc într-o fermecată pădure mă trezesc uşa e încuiată sunt sigur pe mine
stau la etajul unu întotdeauna mi-am zis că înălţimile îşi au rostul lor
primii veniţi la primul etaj peste ei alte straturi de oameni
în faţa balconului am un copac n-am ştiut niciodată ce soi
cred că e un cireş dar poate fi orice iarna mi se face milă de el îmi vine să-i arunc o haină
parcă e un om care n-a ştiut cum să crească vara urcă pe el tot felul de gâze îmi ţin de urât
ele ştiu că nu pot să dorm tot vara îi spun copacului mă unde tot creşti atât vrei să te iei la întrecere cu oamenii îţi spun eu deasupra lor nu mai există nimic ai să ajungi cât ei şi-ai să dai cu oasele de tavan auzi de tavan nu de cer deasupra oamenilor nu mai există nimic
în stânga blocului o clădire dărăpănată în ea dorm trei oameni de fapt nu ştiu dacă-s oameni ştiu doar poveşti de la alţii care i-au auzit certându-se de la o ţigară ori au văzut nişte mîini încălzindu-se la un foc aspru
la capătul străzii o unitate militară soldaţii se trezesc morocănoşi toată ziua lustruiesc tancuri de parcă ar pleca la război cînd apare vreo fată îşi umflă pieptul şi scot pistoalele
când n-o să-mi mai fie dor de tine o să mă fac soldat e bine să fii soldat tot timpul fetele se uită chicotind bărbaţii aruncă ţigări peste gard e bine
îţi spun toate astea să ştii cum se ajunge la mine tu ai să dai grăbită din mână nu e nevoie
ştii ce ai de făcut eu voi zâmbi puţin deprimat şi eu am crezut că nu am nevoie de alţi oameni în afară de mine am învăţat că orice om în care am stat ca o larvă ce şi-a depus ouăle disperării îşi cere înapoi lumea
dimineaţa siluetele pleacă la muncă mă trezesc sigur pe mine mă întreb de ce oamenii fug de parcă pământul n-ar fi de-ajuns de parcă Il Grande ar număra absenţele şi-ar împărţi lumea jumătate trăieşte la graniţa dintre memorie şi ziua următoareiar cealaltă e doar un registru de stare civilă înălţimile îşi au rostul lor primii veniţi la prrimul etaj peste ei alte straturi de oameni la care nu poţi ajunge
când n-o să mai ştiu de tine o să mă fac soldat bărbaţii o să arunce ţigări peste gard
femeile se vor uita chicotind atunci îmi voi umfla pieptul şi voi lustrui pistoaleuneori moartea e inelul perfect cu care mă dăruiesc pe vecie pierderea mai importantă e că nu voi mai fi niciodată singur cu tine
stau la etajul unu întotdeauna mi-am zis că înălţimile îşi au rostul lor
primii veniţi la primul etaj peste ei alte straturi de oameni
în faţa balconului am un copac n-am ştiut niciodată ce soi
cred că e un cireş dar poate fi orice iarna mi se face milă de el îmi vine să-i arunc o haină
parcă e un om care n-a ştiut cum să crească vara urcă pe el tot felul de gâze îmi ţin de urât
ele ştiu că nu pot să dorm tot vara îi spun copacului mă unde tot creşti atât vrei să te iei la întrecere cu oamenii îţi spun eu deasupra lor nu mai există nimic ai să ajungi cât ei şi-ai să dai cu oasele de tavan auzi de tavan nu de cer deasupra oamenilor nu mai există nimic
în stânga blocului o clădire dărăpănată în ea dorm trei oameni de fapt nu ştiu dacă-s oameni ştiu doar poveşti de la alţii care i-au auzit certându-se de la o ţigară ori au văzut nişte mîini încălzindu-se la un foc aspru
la capătul străzii o unitate militară soldaţii se trezesc morocănoşi toată ziua lustruiesc tancuri de parcă ar pleca la război cînd apare vreo fată îşi umflă pieptul şi scot pistoalele
când n-o să-mi mai fie dor de tine o să mă fac soldat e bine să fii soldat tot timpul fetele se uită chicotind bărbaţii aruncă ţigări peste gard e bine
îţi spun toate astea să ştii cum se ajunge la mine tu ai să dai grăbită din mână nu e nevoie
ştii ce ai de făcut eu voi zâmbi puţin deprimat şi eu am crezut că nu am nevoie de alţi oameni în afară de mine am învăţat că orice om în care am stat ca o larvă ce şi-a depus ouăle disperării îşi cere înapoi lumea
dimineaţa siluetele pleacă la muncă mă trezesc sigur pe mine mă întreb de ce oamenii fug de parcă pământul n-ar fi de-ajuns de parcă Il Grande ar număra absenţele şi-ar împărţi lumea jumătate trăieşte la graniţa dintre memorie şi ziua următoareiar cealaltă e doar un registru de stare civilă înălţimile îşi au rostul lor primii veniţi la prrimul etaj peste ei alte straturi de oameni la care nu poţi ajunge
când n-o să mai ştiu de tine o să mă fac soldat bărbaţii o să arunce ţigări peste gard
femeile se vor uita chicotind atunci îmi voi umfla pieptul şi voi lustrui pistoaleuneori moartea e inelul perfect cu care mă dăruiesc pe vecie pierderea mai importantă e că nu voi mai fi niciodată singur cu tine
joi, ianuarie 25, 2007
last man standing(scrisori din transee)
recruţii
orice război are nevoie de învingători şi învinşi altfel
nu s-ar mai contabiliza pierderi
aşadar
iată-ne în această tranşee umedă pe care o numim disperare
aşteptăm armistiţii
între noi o fâşie plană pe care stau zilele înşirate
ca nişte tancuri poţi să auzi şenilele
zdrobind orice intenţie de a fi
prima lecţie prăbuşirea
poate fi controlată atunci pirotehniştii planifică atent orice detaliu
fiecare sinapsă în plus te prăbuşeşte în mod inegal
mulţimea de gură-cască se-adună trei doi unu şi bum
te-ai făcut ţăndări mulţimea aplaudă mulţimea salivează
apetitul pentru tragism e satisfăcut atâta timp cât te doare în văzul lumii
prăbuşirea subită nu impresionează pe nimeni
dovedeşte doar că eşti ca oricare altul
no man’s land
eu de o parte a zilei tu de cealaltă
aici e frig al naibii de frig
urlu de probă
ecoul se-ntoarce în şoc hipotermic
aplic un garou şi strâng din dinţi
cuvintele ies amputate de orice
semnificaţie
iubitul tău e schizofren. iubita mea poartă ochelari.
iubitul tău stă gol în miezul camerei tu spui că te eliberează.
iubita mea mea stă goală în miezul camerei eu spun că în miezul fiecărui pământ
ar trebui să existe o femeie goală.
eu de o parte a zilei tu de cealaltă
aici e frig al naibii de frig
mă trezesc de probă am febră
limba umflată de mistralul muţeniei
aş bea ceva tare să simt gâtul arzând aş vrea nişte haine mai groase
aş vrea să fiu un soldat rus
noaptea ţinem ochii deschişi ca nişte trasoare ce fac mai vizibile
spaimele noastre
9 mm
nu există eroi doar învinşi care se privesc în oglindă
când nu mai aşteptam nimic
a venit
mi-a arătat folia de pastile paharul de gin rănile de pe mâini rănile de la picioare
rana din coastă rana din pântec
i-am băgat două degete-n gât şi-a vomat resturi de oameni
câteva zile i-a fost rău i-am făcut ceai i-am fost aproape câteodată
am lăsat-o să-mi vadă pulsul
câteodată o lăsam să-mi numere zilele
s-a întremat repede ca orice femeie
aproape m-a iubit ca orice femeie
când a plecat m-a privit peste ochelari şi mi-a spus te rog înţelege
eu am rămas suspendat între paharul de gin şi
neputinţă
i-am spus doar să nu facă risipă de oameni o să vină o vreme ciudată
când n-o să mai ştii cine e om şi cine contează
nu există învinşi doar eroi care-au avut gloanţe oarbe
rapid fire
there is no flage large enough to hide
the shame of a man in cuffs
aşa ghemuiţi în tăcerea noastră ne scriem
eu de o parte a zilei tu de cealaltă mă trezesc barba ţepoasă
mi se pare că am îmbrăcat viaţa pe dos ceva nu se potriveşte
e bine cât ţine calmul ne uităm unul la altul ne gândim că în altă poveste
am putea fi chiar iubiţi ne întrebăm ce ne doare
când sună atacul închidem ochii şi tragem spre cer
niciodată spre oameni
da
într-o altă poveste cu pierderi fireşti
am fi o pereche deosebită
orice război are nevoie de învingători şi învinşi altfel
nu s-ar mai contabiliza pierderi
aşadar
iată-ne în această tranşee umedă pe care o numim disperare
aşteptăm armistiţii
între noi o fâşie plană pe care stau zilele înşirate
ca nişte tancuri poţi să auzi şenilele
zdrobind orice intenţie de a fi
prima lecţie prăbuşirea
poate fi controlată atunci pirotehniştii planifică atent orice detaliu
fiecare sinapsă în plus te prăbuşeşte în mod inegal
mulţimea de gură-cască se-adună trei doi unu şi bum
te-ai făcut ţăndări mulţimea aplaudă mulţimea salivează
apetitul pentru tragism e satisfăcut atâta timp cât te doare în văzul lumii
prăbuşirea subită nu impresionează pe nimeni
dovedeşte doar că eşti ca oricare altul
no man’s land
eu de o parte a zilei tu de cealaltă
aici e frig al naibii de frig
urlu de probă
ecoul se-ntoarce în şoc hipotermic
aplic un garou şi strâng din dinţi
cuvintele ies amputate de orice
semnificaţie
iubitul tău e schizofren. iubita mea poartă ochelari.
iubitul tău stă gol în miezul camerei tu spui că te eliberează.
iubita mea mea stă goală în miezul camerei eu spun că în miezul fiecărui pământ
ar trebui să existe o femeie goală.
eu de o parte a zilei tu de cealaltă
aici e frig al naibii de frig
mă trezesc de probă am febră
limba umflată de mistralul muţeniei
aş bea ceva tare să simt gâtul arzând aş vrea nişte haine mai groase
aş vrea să fiu un soldat rus
noaptea ţinem ochii deschişi ca nişte trasoare ce fac mai vizibile
spaimele noastre
9 mm
nu există eroi doar învinşi care se privesc în oglindă
când nu mai aşteptam nimic
a venit
mi-a arătat folia de pastile paharul de gin rănile de pe mâini rănile de la picioare
rana din coastă rana din pântec
i-am băgat două degete-n gât şi-a vomat resturi de oameni
câteva zile i-a fost rău i-am făcut ceai i-am fost aproape câteodată
am lăsat-o să-mi vadă pulsul
câteodată o lăsam să-mi numere zilele
s-a întremat repede ca orice femeie
aproape m-a iubit ca orice femeie
când a plecat m-a privit peste ochelari şi mi-a spus te rog înţelege
eu am rămas suspendat între paharul de gin şi
neputinţă
i-am spus doar să nu facă risipă de oameni o să vină o vreme ciudată
când n-o să mai ştii cine e om şi cine contează
nu există învinşi doar eroi care-au avut gloanţe oarbe
rapid fire
there is no flage large enough to hide
the shame of a man in cuffs
aşa ghemuiţi în tăcerea noastră ne scriem
eu de o parte a zilei tu de cealaltă mă trezesc barba ţepoasă
mi se pare că am îmbrăcat viaţa pe dos ceva nu se potriveşte
e bine cât ţine calmul ne uităm unul la altul ne gândim că în altă poveste
am putea fi chiar iubiţi ne întrebăm ce ne doare
când sună atacul închidem ochii şi tragem spre cer
niciodată spre oameni
da
într-o altă poveste cu pierderi fireşti
am fi o pereche deosebită
miercuri, ianuarie 24, 2007
poveste care nu interesează pe nimeni
clopotul
clopotul bătea întotdeauna la ore fixe
la ore când se întâmpla ceva important tătaia spunea că e ceasul lui dumnezeu
e bine să ai un ceas de ăsta aşa nu uiţi pe nimeni
la ora doişpe bătea un singur clopot lumea se oprea din treburi
şi pironea ochii spre cer eu mă gândeam că dumnezeu ăsta tre’ să fie un tip
destul de mare ca să-i privească pe toţi în ochi
ma căţăram pe gard ştiam că vine autobuzul îl vedeam icnind ca un balaur
în pântecul lui oamenii stăteau cuminţi pe scaun îl vedeam pe tata el mă vedea şi-mi făcea cu mâna balaurul umplea drumul de praf se oprea taman în centru cu mare pufnet
scuipa oameni cu sacoşe eu ziceam că balaurul îşi cere iertare şi le dă cadouri oamenilor înghiţiţi pentru cei de-acasă tata dispărea în praf vezi la bufet striga bunicul închideam poarta cu zgomot bufetul era şi el un balaur care scuipa fum oamenii ieşeau din el cu vocea groasă şi ochi de sticlă eu mă rugam de tata să-i duc sacoşa
atunci am înţeles prima oară balaurii nu mănâncă oameni ei stau cuminţi în pântecul lor până ajung în centrul lumii
când venea o ploaie urâtă atunci băteau trei clopote cu putere într-o noapte am auzit ploaia răpăind pe acoperişul de tablă şi nişte trăsnete mari bunica zicea că dracii îşi biciue caii prin lume apoi tremuram prin apa până la şolduri în urmă florica mugea într-una pe uliţă apa creştea toată lumea striga spre biserică de parcă dumnezeu i-a chemat să le spună ceva important
şi-n noaptea aia le-a spus
atunci am înţeles următoarea ploaie poate să fie şi ultima
când bătea clopotul rar mă supăram trebuia să mă rog mai mult
bunica zicea că a mai plecat unul eu nu înţelegeam n-avea unde să plece
că nu venise balaurul mai tîrziu eram vesel era ziua în care mâncam sarmale pe
o scândură mare în loc de masă copiii într-o parte ăi mari într-alta
a fost singurul lucru pe care nu l-am înţeles
de ce când pierzi ceva important te plâng toţi strănii care habar n-aveau de tine până atunci şi de ce bătrânii îndesau ce-a mai rămas pe masă în pungi şi batiste
de parcă ar fi şters orice urmă a celui ce-a fost
nunta
duminicile cu mirese erau cele mai straşnice bunica ne trimitea la biserică
noi jucam n-am curent pe stâlpii de la intrare apoi făceam planuri
când ieşea mireasa fanfara începea să cânte mirele arunca monede ne buluceam toţi prin şanţuri ne rugam să nu fie nunta aproape de biserică aşa mirele umbla mai des în buzunare eu aveam noroc stăteam la a doua casă de la biserică aveam şi fântână umpleam găleată puneam buruieni în loc de flori o turnam în faţa miresei mirele trebuia să pună mai mulţi bani în găleată toţi erau invidioşi
o singură dată m-am supărat la o nuntă eram strânşi ciorchine pe margine drumului şi mirele a aruncat o monedă nouă de-o sută nu mai văzusem vreodată decât în mâna ălor mai mari a urmat nebunia cel care-a prins-o a mâncat îngheţată un an de zile şi-a fost invidiat tot un an
îngheţata de la bulbuc era cea mai bună mică şi roz bulbuc scotea mai întâi cornetul apoi lua cu lingura din butoi tot timpul era coadă veneau copii de la capătul satului taman la mine în centru să cumpere îngheţată bulbuc stătea într-o casă cu gardul verde noi ziceam că are o grămadă de bani
într-o duminică s-au întâmplat două lucruri băiatul cu moneda de-o sută
a murit înecat l-am văzut când îl aduceau pe braţe era vineţiu ca moneda de-o sută
bulbuc n-a mai venit l-am aşteptat toţi lângă stâlpul de care-şi lega căruciorul cu îngheţată
spre seară ne-am înarmat cu nuiele şi-am mers la el acasă gardul verde stătea într-o rână poarta era deschisă şi peste tot un pustiu rece ca îngheţata
gamela
târziu am înţeles ultima poveste se spune întotdeauna pe picior de plecare
stăteam în pragul porţii aşteptam balaurul bunicul a început o poveste despre cum a luptat el în război mergea prin viscol să aprovizioneze soldaţii la ora doişpe bătuse clopotul şi-a scos gamela din raniţă o schijă i-a împrăştiat borşul pe haine şi-a intrat în genunchi
eu mă uitam la coada de praf a balaurului m-a strâns de mână şi mi-a dat o gamelă cu fundul turtit mi-a zis atunci ai să vezi tu ce faci cu ea
de fiecare dată când mă prinde viscolul scot gamela din suflet şi-aştept o schijă
să împrăştie viaţa pe haine
clopotul bătea întotdeauna la ore fixe
la ore când se întâmpla ceva important tătaia spunea că e ceasul lui dumnezeu
e bine să ai un ceas de ăsta aşa nu uiţi pe nimeni
la ora doişpe bătea un singur clopot lumea se oprea din treburi
şi pironea ochii spre cer eu mă gândeam că dumnezeu ăsta tre’ să fie un tip
destul de mare ca să-i privească pe toţi în ochi
ma căţăram pe gard ştiam că vine autobuzul îl vedeam icnind ca un balaur
în pântecul lui oamenii stăteau cuminţi pe scaun îl vedeam pe tata el mă vedea şi-mi făcea cu mâna balaurul umplea drumul de praf se oprea taman în centru cu mare pufnet
scuipa oameni cu sacoşe eu ziceam că balaurul îşi cere iertare şi le dă cadouri oamenilor înghiţiţi pentru cei de-acasă tata dispărea în praf vezi la bufet striga bunicul închideam poarta cu zgomot bufetul era şi el un balaur care scuipa fum oamenii ieşeau din el cu vocea groasă şi ochi de sticlă eu mă rugam de tata să-i duc sacoşa
atunci am înţeles prima oară balaurii nu mănâncă oameni ei stau cuminţi în pântecul lor până ajung în centrul lumii
când venea o ploaie urâtă atunci băteau trei clopote cu putere într-o noapte am auzit ploaia răpăind pe acoperişul de tablă şi nişte trăsnete mari bunica zicea că dracii îşi biciue caii prin lume apoi tremuram prin apa până la şolduri în urmă florica mugea într-una pe uliţă apa creştea toată lumea striga spre biserică de parcă dumnezeu i-a chemat să le spună ceva important
şi-n noaptea aia le-a spus
atunci am înţeles următoarea ploaie poate să fie şi ultima
când bătea clopotul rar mă supăram trebuia să mă rog mai mult
bunica zicea că a mai plecat unul eu nu înţelegeam n-avea unde să plece
că nu venise balaurul mai tîrziu eram vesel era ziua în care mâncam sarmale pe
o scândură mare în loc de masă copiii într-o parte ăi mari într-alta
a fost singurul lucru pe care nu l-am înţeles
de ce când pierzi ceva important te plâng toţi strănii care habar n-aveau de tine până atunci şi de ce bătrânii îndesau ce-a mai rămas pe masă în pungi şi batiste
de parcă ar fi şters orice urmă a celui ce-a fost
nunta
duminicile cu mirese erau cele mai straşnice bunica ne trimitea la biserică
noi jucam n-am curent pe stâlpii de la intrare apoi făceam planuri
când ieşea mireasa fanfara începea să cânte mirele arunca monede ne buluceam toţi prin şanţuri ne rugam să nu fie nunta aproape de biserică aşa mirele umbla mai des în buzunare eu aveam noroc stăteam la a doua casă de la biserică aveam şi fântână umpleam găleată puneam buruieni în loc de flori o turnam în faţa miresei mirele trebuia să pună mai mulţi bani în găleată toţi erau invidioşi
o singură dată m-am supărat la o nuntă eram strânşi ciorchine pe margine drumului şi mirele a aruncat o monedă nouă de-o sută nu mai văzusem vreodată decât în mâna ălor mai mari a urmat nebunia cel care-a prins-o a mâncat îngheţată un an de zile şi-a fost invidiat tot un an
îngheţata de la bulbuc era cea mai bună mică şi roz bulbuc scotea mai întâi cornetul apoi lua cu lingura din butoi tot timpul era coadă veneau copii de la capătul satului taman la mine în centru să cumpere îngheţată bulbuc stătea într-o casă cu gardul verde noi ziceam că are o grămadă de bani
într-o duminică s-au întâmplat două lucruri băiatul cu moneda de-o sută
a murit înecat l-am văzut când îl aduceau pe braţe era vineţiu ca moneda de-o sută
bulbuc n-a mai venit l-am aşteptat toţi lângă stâlpul de care-şi lega căruciorul cu îngheţată
spre seară ne-am înarmat cu nuiele şi-am mers la el acasă gardul verde stătea într-o rână poarta era deschisă şi peste tot un pustiu rece ca îngheţata
gamela
târziu am înţeles ultima poveste se spune întotdeauna pe picior de plecare
stăteam în pragul porţii aşteptam balaurul bunicul a început o poveste despre cum a luptat el în război mergea prin viscol să aprovizioneze soldaţii la ora doişpe bătuse clopotul şi-a scos gamela din raniţă o schijă i-a împrăştiat borşul pe haine şi-a intrat în genunchi
eu mă uitam la coada de praf a balaurului m-a strâns de mână şi mi-a dat o gamelă cu fundul turtit mi-a zis atunci ai să vezi tu ce faci cu ea
de fiecare dată când mă prinde viscolul scot gamela din suflet şi-aştept o schijă
să împrăştie viaţa pe haine
marți, ianuarie 23, 2007
douăşdouă de mii
„and when the lights go down
and we're the only ones”
ieri am furat douăşdouă de mii
inima bătea nebuneşte timpanele se arcuiau la orice uşă deschisă
mâna se scufunda în poşetă ca un submarin căutând rămăşiţele
unei prăbuşiri
nu era timp de remuşcări nu era timp
să mă întreb de ce sunt adevărate lucrurile care s-au întâmplat
fără să le vedem
gâfâind m-am ascuns într-o vizuină
era bine cu buzunarele calde am făcut planuri despre cum
să-mi petrec timpul
aş putea să flutur douăşdouă de mii
pe toate şosele de centură am învăţat
că femeile nu au sâni
au două nopţi de care tragi cu dinţii să mai rămână
ziua nu se întîmplă nimic important decât pentru cei care ştiu
să trăiască
aş putea să mă-mbăt şi să dau de băut
prietenilor pe care îi cunosc
preietenilor pe care nu-i cunosc
prietenilor faţă de care am greşit
prietenilor faţă de care voi greşi
celor ce sunt
celor ce nu mai sunt
celui ce am fost şi celui
ce nu voi
aş putea să cumpăr lucruri folositoare haine de iarnă
sau altceva
nu ştiu cine a spus că oamenii sunt mai importanţi
eu ştiu din experienţă că oamenii se duc repede e drept îi şi porţi
toată ziua
dar tu n-ai să atingi nemurirea furând de la alţii
câte un strop de viaţă
pînă la urmă aş putea să păstrez douăşdouă de mii
când eşti prea singur sau când îţi vine să plângi
e foarte important să crezi
că ai ceva în plus faţă de alţii
ieri am furat douăşdouă de mii
inima bătea nebuneşte
nu era timp de remuşcări
gâfâind m-am ascuns într-o vizuină
am făcut planuri despre cum aş petrece
douăşdouă de mii
de secunde
and we're the only ones”
ieri am furat douăşdouă de mii
inima bătea nebuneşte timpanele se arcuiau la orice uşă deschisă
mâna se scufunda în poşetă ca un submarin căutând rămăşiţele
unei prăbuşiri
nu era timp de remuşcări nu era timp
să mă întreb de ce sunt adevărate lucrurile care s-au întâmplat
fără să le vedem
gâfâind m-am ascuns într-o vizuină
era bine cu buzunarele calde am făcut planuri despre cum
să-mi petrec timpul
aş putea să flutur douăşdouă de mii
pe toate şosele de centură am învăţat
că femeile nu au sâni
au două nopţi de care tragi cu dinţii să mai rămână
ziua nu se întîmplă nimic important decât pentru cei care ştiu
să trăiască
aş putea să mă-mbăt şi să dau de băut
prietenilor pe care îi cunosc
preietenilor pe care nu-i cunosc
prietenilor faţă de care am greşit
prietenilor faţă de care voi greşi
celor ce sunt
celor ce nu mai sunt
celui ce am fost şi celui
ce nu voi
aş putea să cumpăr lucruri folositoare haine de iarnă
sau altceva
nu ştiu cine a spus că oamenii sunt mai importanţi
eu ştiu din experienţă că oamenii se duc repede e drept îi şi porţi
toată ziua
dar tu n-ai să atingi nemurirea furând de la alţii
câte un strop de viaţă
pînă la urmă aş putea să păstrez douăşdouă de mii
când eşti prea singur sau când îţi vine să plângi
e foarte important să crezi
că ai ceva în plus faţă de alţii
ieri am furat douăşdouă de mii
inima bătea nebuneşte
nu era timp de remuşcări
gâfâind m-am ascuns într-o vizuină
am făcut planuri despre cum aş petrece
douăşdouă de mii
de secunde
luni, ianuarie 22, 2007
tetanie(long night crossing the border)
două ţigări până la ziuă atunci trezirea devine sinonimă cu disperarea şi-mi voi dori
să fiu copil să scotocesc prin poşeta mamei după ceva mărunţiş poşeta neagră a mamei
mama cu timpanele sparte ea nu aude ea spune că e un mecanism de apărare îmi doresc să fiu copil mecanismul meu de apărare puii scormonind pământul în căutare de mărunţiş nu pot fi învinuiţi de prea multă foame
raport de gardă:
nu ştiu când am fost adus şi de ce stau lângă trupul meu întins pe o targă
îmi place să-mi privesc trupul e ca şi cum te-ai uita la filmul tău preferat de zece ori şi tot ai găsi lucruri pe care nu le-ai văzut până atunci
gânduri care trec prin cap în cinci minute
exoftalmie bessa me uite cum îşi târâie bătrânul şoşonii dacă aş avea sâmburi în palmă oare câte acvile ar rămâne cu mine după ce se termină lolita oare voi avea timp să mă gândesc la toate lucrurile pe care le-am neglijat nu nu e bine nu vor înţelege nimic fă-i doar să simtă o lumină două lumini trei lumini patru lumini cinci lumini şase lumini şapte lumini tetanie
opt lucruri posibile opt fericiri
să-mi vând sufletul da o să-mi vând sufletul o să-l înghesui într-un vagon ca pe o vită
fără apă şi fără mâncare o să lingă picăturile de pe fereastră şi ştii ceva n-o să-mi pese unde ajunge important e să nu mai simt eu sunt medusa toţi vor s-o ucidă toţi se pietrifică
să-i scriu lolitei ştiu dimineaţa deschide fereastra înainte să plece la lucru şi lasă nefăcut patul e semn că se întoarce
să mă spăl pe mâini da să le spăl bine până ce pielea mea gângureşte să le spăl bine până mi se duc toţi morţii
să ascult fade out şi să-mi închipui că n-am nimic de pierdut că viaţa e un automat de stări dietetice ori energizante trebuie doar să bagi o fisă când se poticneşte dai un pumn în piept şi totul revine la mersul firesc
să-mi fac din fiecare coastă câte o lolită cu explozii matinale între coapse
să las lumina aprinsă înainte să plec undeva întotdeauan îmi place să las senzaţia că aici ar mai trăi cineva e o metodă bună de a nu lăsa praful să se aşeze peste urmele foştilor oameni
să-mi caut de lucru da o să-mi caut de lucru într-un oraş cu pitici ei sigur au nevoie de cineva înalt foarte înalt care să le ridice toate mirările un simplu chelner ori un şofer de taxi mai jovial care spune poveşti ce nu interesează pe nimeni
să nu-mi placă femeile frumoase da nu-mi plac femeile frumoase pentru că sînt amanetate ca nişte ceasuri rare pe care nu le mai răscumpără nimeniele îţi bat la uşă servesc o cafea apoi pleacă şi nu se mai întorc decît toamnafemeile frumoase duc pe tipsii capetele bărbaţilorpe creştet poartă ulcioare cu apă sărată
ultimile trei gânduri pe care mi le-aş dori
pielea lolitei intră în fibrilaţie de fiecare dată când o ating
să pregătesc de cu seară ghiozdanul copiilor pentru şcoală sunt ghiozdane frumoase cu picăţele au un compartiment special pentru pacheţel acolo am să le pun în fiecare zi o inimă de om să mănânce
să scriu lolitei dimineaţa deschide fereastra înainte să plece şi se aruncă de la etajul opt lumea o prinde în braţe e felul ei de a spune că e femeie şi e dorită
să fiu copil să scotocesc prin poşeta mamei după ceva mărunţiş poşeta neagră a mamei
mama cu timpanele sparte ea nu aude ea spune că e un mecanism de apărare îmi doresc să fiu copil mecanismul meu de apărare puii scormonind pământul în căutare de mărunţiş nu pot fi învinuiţi de prea multă foame
raport de gardă:
nu ştiu când am fost adus şi de ce stau lângă trupul meu întins pe o targă
îmi place să-mi privesc trupul e ca şi cum te-ai uita la filmul tău preferat de zece ori şi tot ai găsi lucruri pe care nu le-ai văzut până atunci
gânduri care trec prin cap în cinci minute
exoftalmie bessa me uite cum îşi târâie bătrânul şoşonii dacă aş avea sâmburi în palmă oare câte acvile ar rămâne cu mine după ce se termină lolita oare voi avea timp să mă gândesc la toate lucrurile pe care le-am neglijat nu nu e bine nu vor înţelege nimic fă-i doar să simtă o lumină două lumini trei lumini patru lumini cinci lumini şase lumini şapte lumini tetanie
opt lucruri posibile opt fericiri
să-mi vând sufletul da o să-mi vând sufletul o să-l înghesui într-un vagon ca pe o vită
fără apă şi fără mâncare o să lingă picăturile de pe fereastră şi ştii ceva n-o să-mi pese unde ajunge important e să nu mai simt eu sunt medusa toţi vor s-o ucidă toţi se pietrifică
să-i scriu lolitei ştiu dimineaţa deschide fereastra înainte să plece la lucru şi lasă nefăcut patul e semn că se întoarce
să mă spăl pe mâini da să le spăl bine până ce pielea mea gângureşte să le spăl bine până mi se duc toţi morţii
să ascult fade out şi să-mi închipui că n-am nimic de pierdut că viaţa e un automat de stări dietetice ori energizante trebuie doar să bagi o fisă când se poticneşte dai un pumn în piept şi totul revine la mersul firesc
să-mi fac din fiecare coastă câte o lolită cu explozii matinale între coapse
să las lumina aprinsă înainte să plec undeva întotdeauan îmi place să las senzaţia că aici ar mai trăi cineva e o metodă bună de a nu lăsa praful să se aşeze peste urmele foştilor oameni
să-mi caut de lucru da o să-mi caut de lucru într-un oraş cu pitici ei sigur au nevoie de cineva înalt foarte înalt care să le ridice toate mirările un simplu chelner ori un şofer de taxi mai jovial care spune poveşti ce nu interesează pe nimeni
să nu-mi placă femeile frumoase da nu-mi plac femeile frumoase pentru că sînt amanetate ca nişte ceasuri rare pe care nu le mai răscumpără nimeniele îţi bat la uşă servesc o cafea apoi pleacă şi nu se mai întorc decît toamnafemeile frumoase duc pe tipsii capetele bărbaţilorpe creştet poartă ulcioare cu apă sărată
ultimile trei gânduri pe care mi le-aş dori
pielea lolitei intră în fibrilaţie de fiecare dată când o ating
să pregătesc de cu seară ghiozdanul copiilor pentru şcoală sunt ghiozdane frumoase cu picăţele au un compartiment special pentru pacheţel acolo am să le pun în fiecare zi o inimă de om să mănânce
să scriu lolitei dimineaţa deschide fereastra înainte să plece şi se aruncă de la etajul opt lumea o prinde în braţe e felul ei de a spune că e femeie şi e dorită
duminică, ianuarie 21, 2007
eu sunt un om tornadă
ca să înţelegi trebuie să ştii că eu împart oamenii altfel decât o fac ceilalţi
dacă mă refer la utilitate atunci împart oamenii în oameni pistil şi oameni polen
dacă mă refer la vârstă îi împart în oameni arşiţă şi oameni tornad
ăeu sunt un om tornadă. omul tornadă se iscă din senin dă peste cap toate lumile absoarbe pe cei surprinşi în calea lui. cei surprinşi nu vor fi găsiţi niciodatăpuţin deprimat. poate şi de asta sunt predispus la sinceritate. când aveam 17 ani ziceam că o să trăiesc tot ce se poate trăi iar la 25 kaput. trei folii de pastile şi vodcă ori o doză de morfină şi-o să fiu mulţumit că ies din viaţă aşa cum se cuvine. am trecut de 25 şi tot ce mă face să continui e panica. nici măcar curiozitatea.
izolarea mea e completă. izolarea mea e încolăcită de mine ca o stripteuză ce-şi face numărul apoi lasă în urmă bărbaţi excitaţi. nu aştept nimic. nu aştept pe nimeni. sunt un fel de bolnav maniaco-depresiv care se uită prin plasa de sârmă la gesturile celor de-afară apoi le scrie să nu le uite. de fapt nu le scrie. cojeşte vopseaua de pe pereţi ca o piele mult prea bronzată. s-ar putea să n-am dreptate eu îi zic scriere tu zi-i cum vrei
puţină statistică: anual câmpurile minate fac peste două milioane de victime
femeile duc război cu alte personaje ciudate niciun învingător clar se retrag lasă în urmă schije te adaptezi devii genist îţi cureţi trupul când crezi că drumul e liber un fragment neexplodat te schilodeşte
jocuri de îndrăgostiţi. când creşti ţi se par stupide. ne luam la întrecere eu îţi arătam mâna ruptă şi tăietura pe fesă răni de bărbat tu îmi arătai pîntecul răni de femeie te alintai spuneai că eşti pinguin într-o zi ai plecat s-a încălzit afară eu ţi-am răspuns că e dreptul fiecăruia de a decide dacă trăieşte la pol ori ecuator
din ziua aia m-am hotărât să nu mai fiu eu ci doar o proiecţie a unor deveniri
părţile întunecate le-am prelucrat în photoshop
eu sunt un om tornadă oamenii tornadă se iscă din senin şi dau peste cap toate lumile. dispar la fel cum au venit. în senin. supravieţuitorii răsuflă uşuraţi şi caută vinovaţi
niciodată ei
ca să înţelegi trebuie să ştii că eu împart oamenii altfel decât o fac ceilalţi
dacă mă refer la utilitate atunci împart oamenii în oameni pistil şi oameni polen
dacă mă refer la vârstă îi împart în oameni arşiţă şi oameni tornad
ăeu sunt un om tornadă. omul tornadă se iscă din senin dă peste cap toate lumile absoarbe pe cei surprinşi în calea lui. cei surprinşi nu vor fi găsiţi niciodatăpuţin deprimat. poate şi de asta sunt predispus la sinceritate. când aveam 17 ani ziceam că o să trăiesc tot ce se poate trăi iar la 25 kaput. trei folii de pastile şi vodcă ori o doză de morfină şi-o să fiu mulţumit că ies din viaţă aşa cum se cuvine. am trecut de 25 şi tot ce mă face să continui e panica. nici măcar curiozitatea.
izolarea mea e completă. izolarea mea e încolăcită de mine ca o stripteuză ce-şi face numărul apoi lasă în urmă bărbaţi excitaţi. nu aştept nimic. nu aştept pe nimeni. sunt un fel de bolnav maniaco-depresiv care se uită prin plasa de sârmă la gesturile celor de-afară apoi le scrie să nu le uite. de fapt nu le scrie. cojeşte vopseaua de pe pereţi ca o piele mult prea bronzată. s-ar putea să n-am dreptate eu îi zic scriere tu zi-i cum vrei
puţină statistică: anual câmpurile minate fac peste două milioane de victime
femeile duc război cu alte personaje ciudate niciun învingător clar se retrag lasă în urmă schije te adaptezi devii genist îţi cureţi trupul când crezi că drumul e liber un fragment neexplodat te schilodeşte
jocuri de îndrăgostiţi. când creşti ţi se par stupide. ne luam la întrecere eu îţi arătam mâna ruptă şi tăietura pe fesă răni de bărbat tu îmi arătai pîntecul răni de femeie te alintai spuneai că eşti pinguin într-o zi ai plecat s-a încălzit afară eu ţi-am răspuns că e dreptul fiecăruia de a decide dacă trăieşte la pol ori ecuator
din ziua aia m-am hotărât să nu mai fiu eu ci doar o proiecţie a unor deveniri
părţile întunecate le-am prelucrat în photoshop
eu sunt un om tornadă oamenii tornadă se iscă din senin şi dau peste cap toate lumile. dispar la fel cum au venit. în senin. supravieţuitorii răsuflă uşuraţi şi caută vinovaţi
niciodată ei
Abonați-vă la:
Postări (Atom)