șantier în lucru 2(finisări interioare)

1.
boulangerie

soarele se-ntinde peste oraș
ca untul pe o felie de pîine
într-o biserică aproape plină fratele capucin
încheie predica și-ndeamnă credincioșii
să mediteze-n tăcere la învățăturile Domnului
peste mulțimea smerită se lasă liniștea
cum se lasă zăpada mieilor
peste mugurii timpurii

atunci poți auzi
mațe creștine cum ghiorăie
cei care-au sărit peste micul dejun
pleacă rușinați capul
cei care-au mîncat dimineață se abțin să nu rîdă
e și păcat
niciodată nu știi în cel fel
alege domnul să îți vorbească

undeva în sărăcia lui
un culegător de chiștoace se crede bogat
împarte tot ce-a cules în două grămezi
chiștoace de lux unde pune țigări
abia începute și aruncate în grabă ori țigări
fumate pe jumătate
și chiștoace obișnuite din care abia poți trage două trei fumuri
întunericul se-ntinde peste oraș
ca aluatul nedospit pe o matriță de prescuri

2
cîntec de lebădă

în gara pustie o plasmă fără sonor
ca o femeie ce doarme cu gura întredeschisă
pe dale ciobite de gresie siluete aspre
așteaptă siluete mai blînde
cîte-un tren scîncește nerăbdător
pare un copil dus la dentist pentru prima oară
undeva șuieratul prelung al unei fabrici de țevi
ca un cîntec de cucuvea toți se întreabă
la casa cui a cîntat

prin frigul uscat
aburul respirației se ridică timid ca o domnișoară
invitată la dans
urme de oameni peste urme de cai de povară
la centrul de plasament e încă noapte
cîte-un orfan adormit lovește involuntar
pătuțul de fier cu picioarele
ca o lebădă prinsă-ntr-o capcană de gheață

3
nostalgia

bătrîni cu instinctul de proprietate prea dezvoltat
pun stăpînire pe trecerea de pietoni
traversează agale de parcă ar degusta vinuri nobile
suvarii înjură de mama focului
în shaormerii plitele sfîrîie
tinerii orașului cred că ești ce mănînci
deci dacă mănînci ceva bun
ești un om bun by default

pe malul moldovei
un scriitor local și nostalgic
se umflă în pene că-i aparține
licența poetică:
dacă pe vremea altora cei ce conduceau birje
se numeau birjari
pe vremea noastră cei ce conduc suv-uri
se numesc suvari

4
niciun scriitor nu-i bine primit în țara lui

pe nesimțite oamenii se transformă
în instituții fundamentale de stat
stat în genunchi stat în cap ori în limbă
după o sinecură
scriitorul local și nostalgic se urcă pe blocul albastru
și strigă:
fericiți cei săraci cu duhul care au rude pe la partid
că a lor este administrația publică
fericiți cei ce plîng după funcții căci ei vor fi
mîngîiați(în cele din urmă)
fericiți jurnaliștii blînzi cu oamenii primăriei căci ei
vor moșteni contracte publicitare
fericiți cei milostivi în campanii electorale
căci ei vor găsi milă la licitații
fericiți oamenii de afaceri care flămînzesc și însetoșează
după ce au sponsorizat simpozioane și recepții
căci ei se vor sătura din bugetul local
fericiți consilierii împăciuitori care aprobă
proiecte de lege fără să-ntrebe nimic
pentru că ei se vor chema
cetățeni de onoare

șantier în lucru(secvențial)

1.
“escavări profesioniste”

dimineața un hîrb de ford înmatriculat în bulgaria
străbate orașul de la un capăt la altul
ca un șobolan gonit din ascunzătoare
litere galbene curg din caroserie
escavări profesioniste
furaje de adîncime și alte lucrări
pe lunetă un număr de telefon la care poți apela cu încredere
peste oraș o halenă insuportabilă
de porcărie și borhot
la porțile unei fabrici de zahăr
protestează cultivatorii de sfeclă
nu și-au primit subvenția de cîteva luni
într-o hală de neopren
godaci fără coadă modificați genetic
așteaptă năuci primul transport spre piața europeană
cum așteaptă elevii de clasa-ntîi
prima lor zi de școală
chirciți în autobuze acordeon
oamenii fug de oameni
ca de iernile radioactive din pripyat

2.
mădularele nopții

întunericul pătrunde lumina timid
ca un puber aflat pentru prima oară la curve
oamenii se ascund în apartamente-sicrie cu capac despicat
pe jumătate
cît să-i vezi la balcon cum fumează
la 1 mai pe terasă e încă viață
mădularul lui blecher s-a înhăitat cu mădularul lui c.a. rosetti
al lui cezar petrescu și-al lui sergiu celibidache
cîntă în gura mare șlagăre franțuzești deocheate
auzite prin sanatorii
se pișă în cercuri și linii frînte pe toate străzile și clădirile
care le poartă cu grație numele
doar blecher se-abține
el n-are nimic
nici măcar o străduță o sală de conferințe un bust abstract
se gîndește probabil de ce doar cînd nu mai ești
tot ce ai spus ce ai scris capătă altă greutate alt sens
moartea ca și franceza o e limbă străină
pe care o stăpînești la perfecție doar atunci
cînd începi să gîndești în ea

3.
rupestre

copii strînși cu arcanul din școli și licee
se prind într-o horă tălîmbă
în jurul unui stejar năpîrlit
discursuri în care nu mai crede nimeni despre
cît de importantă a fost unirea ținuturilor
pe malul moldovei un gard de beton
acolo cineva a încropit un mormînt
alma 1990-2014 și o cruce neagră
alături un tînăr care-și spune poetul străzii
a scris caligrafic
cel mai frumos ținut e ținutul de mînă
orașul mustește de viață ca pămîntul de apă după
o ploaie violentă de vară
simpozioane despre semințe hibrid
agape frățești creștinii se roagă
pentru unitatea bisericii biserica se roagă
pentru unitatea consilierilor primăriei care-i aprobă
lista de investiții consilierii se roagă pentru adjudecarea de licitații
camioanele de salubrizare brăzdează orașul
ca atunci cînd te bărbierești și te tai din greșeală
sunt pline cu zăpadă murdară o fetiță întreabă
mami unde se duce zăpada cînd moare
mami răspunde puțin încurcată
zăpada nu moare
e doar un copil ce se joacă de-a v-ați ascunselea

4.
incidentul bacovia

din cînd în cînd un profesor
se clatină în timpul orei
elevii rîd își dau coate că-i beat
moare subit și vestea sufocă orașul
ca norul de iperită
profesorii pensionari dau cu amărăciune din cap
tremură carnea pe ei cum tremură flacăra
unui băț de chibrit
ce om corect era zice unul
nici nu ieșise la pensie zice altul
frigul se-așază peste mulțimea înfofolită – ferpar
pe ultima pagină a unui cotidian de provincie
un bărbat între două vîrste între două lumi
își numără mărunțișul țigările zilele
se ceartă nehotărît:
pe vremuri te visai noul bacovia acum nu ești decît
o cauză pierdută sper că ești happy
se uită în jur speriat atît i-ar mai trebui
să-l vadă lumea cum vorbește singur
își dă ușor cu pumnul peste bărbie-capul sus
nicio cauză nu-i pierdută dacă există un singur nebun
care să creadă în ea

poveste cu răstignit și pasăre în echilibru

ani la rînd în camera mea

a stat agățat de-un perete

un tablou cu cristos răstignit

care orice naufragiat care-și face prieteni imaginari

din obiecte - să nu-și piardă mințile –

i-am pus numele vineri (veți spune

că nu-i prea original dar de mic

am urît ziua de vineri

atunci ai mei ascundeau toată carnea

măcar așa să țin și eu post o dată pe săptămînă)

cînd mă trezeam dimineața

uneori îi aruncam o privire scurtă

ca un paznic de noapte ce verifică perimetrul

înainte să iasă din tură

alteori nici nu-l băgam în seamă

mă credeam un bărbat de succes masculul alfa

dădeam din mîini a lehamite

îi spuneam ia scutește-mă

rugăciunile sunt pentru nevolnici

bărbații adevărați își fac singuri norocul

seara înainte s-adorm

uneori făceam un ring în mijlocul camerei

îl puneam să se lupte

cu nefericitul raskolnikov cu akenaton cu apostol bologa

pariam averi uriașe imaginare

nu știu dacă din cauza spectatorilor sau din lipsa antrenamentului

sfîrșea mereu numărat

la podea

cînd plecam la serviciu

îi lăsam un coș de răchită în formă de barcă

plin cu mere coapte

credeam că sunt deștept și spiritual

că fiii plătesc totdeauna pentru greșelile tatălui

și-a venit timpul ca oamenii să-i plătească lui dumnezeu

cu aceeași monedă

îmi imaginam că-n lipsa mea

o să iasă din ramă buimac de foame

o să mănînce un măr și-o să vadă că-i gol

în felul ăsta o să răzbun omenirea

pentru c-a fost izgonită din rai

cînd era zi de salariu

îi făceam complice cu ochiul

veneam acasă tîrziu și beat îl cinsteam cu o bere

atingeam rama plină de praf de parc-ar fi fost

un telefon invizibil

o voce la capătul firul mă întreba cu ce-ar putea să m-ajute

ceream o convorbire cu taxă inversă-n cer

un moment vă fac legătura

pînă se făcea legătura

curajul meu se ducea dracului

îmi dădeam seama că dumnezeu

are acum alt iubit că l-am lăsat să-mi scape

printre degete

închideam înainte să îmi răspundă

ca-ntr-un film de acțiunea american

cu bruce willis în rol de samaritean

mai tîrziu cînd m-au dat în șomaj

îi arătam degetul mijlociu

de fiecare dată cînd poștașul întîrzia

două trei zile cu banii

ori cînd era scos la concurs

cîte-un post în adminstrația publică

îi spuneam cu ură nu

eu n-am să las bacșiș poștașului să vină la timp

cum fac toți șomerii și pensionarii

n-am să lipesc afișe în campanii electorale ori

să stau cu mîna întinsă la politicienii locali

pentru un post confortabil la bugetari

dacă mă pricep la ceva atunci viața

o să găsească și pentru mine un rost

fiecare om își are locul lui în pămînt

ori deasupra

într-o zi mi-au luat răstignitul

în locul lui m-am trezit cu portretul meu

făcut în tuș pus într-o ramă perfectă

la început a fost al dracului de ciudat

de obicei se pun în ramă lucruri imaginare

sau oameni care nu mai există

m-am obișnuit repede

ca să nu-mi pierd mințile mi-am pus numele vineri

(veți spune că nu-i prea original

dar iubesc ziua de vineri atunci mănînc pe ascuns

toată carnea din lume)

cînd mă trezesc dimineața

uneori îmi arunc o privire lungă

ca un paznic de noapte ce fluieră-a pagubă

după ce-a dormit în tură

alteori îmi spun că bărbații adevărați

nu-și fac singuri norocul

ei nu fac nimic

ei iau totul de-a gata

seara înainte s-adorm fac un ring în mijlocul camerei

mă lupt cu cei 12 apostoli cu poliția rutieră

cu o pasăre care-și vîră capul sub aripi

și-adoarme într-un echilibru perfect pe un schelet de copac

pariez averi uriașe imaginare

nu știu dacă din cauza voinței mele de fier

sau din cauza spectatorilor sfîrșesc totdeauna

cu pumnii ridicați a victorie

în gol

cînd mă îmbăt

ating rama lucioasă de parcă aș fi

un scriitor care-a debutat fulminant

îmi iau interviuri convins că am lucruri importante de spus

apoi tac dintr-o dată ca într-o dramă americană

în care un inadaptat își zboară creierii după ce a aflat

că lucrurile importante au fost spuse de alții cu mult înainte

uneori îmi arăt degetul mijlociu

cînd mă gîndesc la ce-aș fi putut face cu viața mea

îmi spun cu ură nu

eu n-am să mă rog pentru încă o zi

așa cum fac toți ca să-și pună viața în ordine

eu n-am să stau cu mîna întinsă la dumnezeu

pentru un sfîrșit confortabil

dacă sunt viu atunci viața o să-mi găsească o galerie de artă

fiecare viu își are răstignirea lui

elegant înrămată

sau abia schițată în tuș

gramofonul lui quintonce 3

(lui Daniel Marcu)

după ce toată noaptea bărbatul-a bătut-o

ca pe-un persan de sufragerie în ajunul crăciunului

dimineața crîșmărița coboară la bar

cu frică să nu trezească vecinii

poți auzi pașii ei tîrșîiți

de copil încălțat cu pantofi prea mari scâlciați

la bar se pitește după tejghea

trage cu sete cîte-un gît de nea iancu

își acoperă gura cu o helancă de lînă

să nu simtă clienții damful de coniac puturos

după o vreme ochii încep să-i lucească

de parcă ai apăsa butoanele unui semafor londonez

vînătăile de sub ochi se transformă în cîmp de lavandă

își aduce aminte că-n altă viață

a fost o contabilă respectată

de fiecare dată cînd veneau patronii pentru depuneri

ieșea din birou și le trimitea bezele

acum iese în fiecare seară pe casa scării de teama bărbatului

prin furoul de lycra i se văd sfîrcurile

umflate și strîmbe ca niște resturi de lumînări

în altă parte a lumii

un bărbat se trezește lac de sudoare

a visat că la avizierul din scara blocului

cunoscuții de la care a împrumutat bani au bătut în pioneze

bilețele cu banii pe care-i are de dat înapoi

pe furiș iese din casă se teme oameni

cum cîrtița fuge de grădinar

se roagă fierbinte

doamne promit că n-o să mai cer nimic pentru mine

n-o să mai cer loc de muncă stabil

o femeie care să mă iubească așa cum sunt

bani pentru un pachet de țigări

n-o să mai cer nimic pentru mine

dacă-mi dai puțin noroc să nu-mi iasă cunoscuții în cale

în supermarket scoate cu toată rușinea

o hîrtie mototolită pe care a scris

1 pungă făină albă de grîu

1 pîine

2 pungi de păstăi congelate

1 carton cu ouă

1 conservă hering în sos tomat(exclus în ulei)

în timp ce așteaptă la casă o fetiță îi spunei mamei

că nu-i place doamna educatoare pentru că doamna educatoare

nu are ringtone pentru fetițe

plătește distrat iese prin ușa cu senzori de parcă

s-ar îmbarca pentru zborul de auckland

salută apoi un mic om de afaceri

care lipește pe-o lunetă de sprinter

un afiș de vînzare se plînge că după optșpe ani

de trai pe vătrai

dă divorț și trebuie să vîndă acum tot

ca să împartă cu fosta nevastă

își smulge părul din cap că n-a ascultat de bătrînu

l-a învățat că femeia se ține numai cu

apă paie și bătaie

acum nici nu știi care-i răul mai mic

să n-ai pe nimeni cu care să-ți împarți viața

ori să-ți desparți viața cu cineva

ca pe-o biblică mare

și roșie

un rîs isteric mă-mbie

cînd îmi aduc aminte de cei ce spun că-i de-ajuns

să crezi într-un vis și el se va împlini

merg pe stradă și mă cuprinde o poftă nebună

să intru în oameni să văd ce-au visat ce-au ajuns

dacă sunt mulțumiți ori înjură părinții care

i-au adus pe lume fără să le ceară acordul

eu nu mai fac planuri nu mai visez cu ochii deschiși

nu mai am curaj să vorbesc despre mine la persoana a treia

ca despre unul care-a făcut ceva cu viața lui

viața mea e o sărăriță trasă pe dreapta pentru că

nu s-a găsit nici un om care să aibă habar

la ce folosește

gramofonul lui quintonce 2

mă jur pe ce vreți voi

c-am încercat să fiu de toate în viața asta

nu că ar conta ce-ai ajuns

doar să nu te ajungă din urmă

tot ce n-ai fost

să ne-nțelegem din start

n-am încercat niciodată să-mi pun capăt zilelor

m-am perfecționat în a face lucruri numai pe jumătate

și-mi era teamă să nu iasă și asta la fel

oricum

tot mai des mi se pare că tot ce scriu

e o sinucidere colectivă

de cum am deschis ochii

și-am dat din picioare a mers

am încercat să fiu preot

îmi era mai frică de moarte decît de satana

credeam că atunci cînd vine timpul

preoții se urcă-n confesional

confesionalul își ia zborul ca un tupolev

și aterizează la dreapta lui dumnezeu

am încercat să fiu preot pînă-ntr-o zi

cînd limba mea s-a oprit în pubisul unei femei

de parcă aș fi turnat un serial cu tehnici de supraviețuire

în care lingeam firișoare de apă filtrate prin stîncă

apoi am încercat să fiu sfînt

învățam bine mergeam la olimpiade școlare

citeam tot ce-mi cădea în mînă

pînă mi-a apărut primul coș

iar băieții mai mari de la internat mi-au spus

că trece dacă schimb sîngele

(ce oroare m-a cuprins la-nceput mă și vedeam

conectat la aparate ciudate care scoteau sîngele rău

și pompau sînge proaspăt în mine)

am încercat să fiu jurnalist

scriam despre morți despre vii

în fiecare seară fumam iarba fiarelor mă îmbătam cu apă vie

moartea era o dansatoare exotică

ce sare cînd nu te aștepți dintr-un tort

la petrecerea unor burlaci

în cele din urmă să mă iertați

am încercat să fiu scriitor

îmi tot spuneam că daraveaua nu ține

scriitorii cei importanți l-au citit pe blecher înainte de 30

scriitorii cei mari stau grămadă pe un memory stick de un terra

scriitorii de-o seamă cu mine au prezențe constante în

revistele literare sunt invitați la gale de premiere

ori la cenacluri unde bucătărese cu visuri zdrobite

le dau de băut îi cară în brațe ori le ating sexul blegit de somn

crezînd că se vindecă de anoninmat ori că stăpînesc la perfecțiune

gramatica unui oral pe sub mese

mă jur pe ce vreți voi c-am încercat

să fiu de toate în viața asta

nu că ar conta ce ai fost

doar să ai un om lîngă tine care să-ți aducă aminte

din cînd în cînd

cine ești