La revedere România. Oriunde te-ai afla.

Nu mă privi în ochi Românie. Sînt hidos Românie, cu salarul meu de la privat. Uneori, seara, îmi imaginez că te invit acasă. Să faci cunoştiinţă cu mama mea, Românie. Cu mama mea care ne-a crescut singură dintr-un salar de bugetar. Mi-e ruşine de mama mea, Românie, că dacă ai veni să mă peţeşti în loc de salbe cu bănuţi de aur ar avea zestre pentru mine doar rate la credit.

Sînt hidos Românie. Pentru că eu cred în ceva, aşa cum musulmanul crede în Mecca, în Meddina, şi oriunde s-ar afla seara se roagă cu faţa spre ceea ce crede. Tu nu ai nici o vină. Pentru că eu dacă m-am dus la vot am votat pentru că am crezut. Nu într-un om. Nu în bannere. Nu în pungi de făină şi sticle de ulei. Te rog să mă ierţi că nu am fost în stare de mai mult. Atît m-a dus capul.

Şi mă doare că alţii care te-au părăsit au decis fără să aibă habar, apoi s-au întors la tine. Şi tu i-ai primit. Le-ai dat inelul cel scump, ai tăiat viţelul cel gras. Şi eu am strigat: atîta timp am rămas lîngă tine şi niciodată nu ai făcut o petrecere în cinstea mea.

Cînd n-am mai avut oameni care au suferit în puşcării ţi-am adus americani draga mea. Ţi-am adus copii ridicaţi, post mortem, la rang de bărbaţi. Ce de curcubee au răsărit atunci draga mea. Şi eu ca idiotul am uitat că la nunţile noastre cade cîte o stea.

Nu mai am nimic ce să-ţi dau. Poate doar un Tom tom luat de pe e-bay care te-anunţă at the next corner take left. Către inima mea. Fără taxe de autostradă sau rovignetă.

La radio se anunţă o iarnă cumplită

"Aşa au început mulţi. Aşa vieţile noastre

mici şi schimonosite ca la un bîlci de ţară

erau expresive"(Cosmin Perţa)

Mi s-ar părea aproape firesc să vorbesc despre începuturi cînd ceva se sfîrşeşte.

Mă şi văd parcă în urmă cu vreo zece ani în faţa redacţiei. Un CV scris de mînă şi o mapă cu tot felul de diplome de pe la concursuri literare. Toţi spuneau pe atunci că orice diplomă contează la dosarul de angajare. Am învăţat apoi că poezia nu înseamnă jurnalism dar că jurnalismul poate fi, uneori, poezie.

Stăteam în faţa redacţiei şi încercam să ghicesc cine e şeful. Fiecare om mai bine îmbrăcat, cu servietă, era un posibil şef.

Venisem pentru un concurs de animator radio. Proba de voce a fost un dezastru. Habar n-aveam de dicţie, timbru, intonaţie. Mi-au dat un ziar care astăzi nu mai există. Din două pagini cu proaspăta constituţie a Uniunii Europene m-au pus să fac un rezumat de o singură pagină. După ce au văzut ce mi-a debitat mintea mi-au propus să lucrez la ziar.

Perioada de probă era cea mai dificlă. Nici măcar nu ştiam de unde se deschide un calculator. În prima zi, după ce am învăţat să deschid calculatorul, am făcut şi prima greşeală. Voiam să învăţ să stăpînesc bestia cu monitor şi unitate care huruia ca un marfar. Am apăsat pe o căsuţă cu o cruce roşie. Activasem un program antivirus şi, pentru că toate calculatoarele din redacţie( erau vreo şase la număr) erau în reţea, două ore au fost indisponibile pentru că erau puse la devirusat. Iar asta se întîmpla exact cînd lumea se întorcea de pe teren şi trebuia să predea textele.  Am plecat acasă convins că nu mai aveam nici o şansă la angajare.

M-au chemat şi a doua zi. Şi a treia. Şi a patra.

Mă trimiteau pe teren după "albinuţe". Aşa le spuneau subiectelor mai puţin importante. Uşi trîntite în nas, refuzuri, amînări. Şi asta pentru că eram nou şi nimeni n-avea încredere în mine. Uneori mi se părea că nu e locul meu. Că sînt un fel de intrus şi asta e cea mai cumplită senzaţie. Să nu-ţi ştii locul.

În cele din urmă am preluat spitalul. Tot atunci m-a adoptat şi spitalul. În fiecare dimineaţă eram de găsit în Triajul Chirurgiei holbîndu-mă prin registre. Încercînd să învăţ ce înseamnă un t c c acut deschis sau plagă transfixiantă hemitorace stîng. Ani de zile am bătut saloanele spitalului la căpătîiul beţivilor, arşilor, electrocutaţilor, sinucigaşilor, bătuţilor, boschetarilor. Le-am suportat respiraţia, murdăria, am cărat morţi alături de infirmieri. Am închis ochii cînd vreo asistentă mai băga în buzunar o sută de mii pentru vreo injecţie. Am înghiţit cînd ne-au interzis medicii, cînd ne-au înjurat, cînd ne ameninţau că ne lasă fără pîine. Cînd nu era nimic în registru am învăţat să ascult pereţii din preoperator. Pereţi care erau martorii unor dureri şi aşteptări insuportabile.

Aşa vieţile noastre au devenit expresive. Noţiunile de timp locuri, oameni, s-au estompat. Pentru noi exista doar dimineaţa, prima cafea, a doua cafea, înserarea. Pentru noi exista doar fetiţa moartă în lutărie, copilul născut fără ochi, tînărul mort într-un autobuz capcană din Israel. Nu existau adrese ci doar casa tînărului mort în atentatele din Madrid, blocul cu bulină roşie, pasarela cu electrocutaţi.

Acum stau şi scriu dintr-o redacţie tot mai pustie. Telefoanele sună din ce în ce mai rar. Sirenele ambulanţelor s-au mutat în creier. Uneori mîngîi balustradele podurilor şi-mi spun: hehe, data trecută apele erau mai aproape. De la coşmarul reportofoanelor cu casetâ şi bandă ruptă s-a trecut la coşmarul înregistrării mp3. De la graba cu care duceam filmul aparatului foto la developat s-a trecut la nervii pe care ţi-i fac acumulatorii unui aparat foto digital care te lasă cînd e frig afară.

Întotdeauna mi-am imaginat că a fi reporter e ca şi cum ai fi o mică parte dintr-o explozie iar ceea ce scrii e ca o undă de şoc. Stau şi mă întreb dacă, pînă la urmă, tot ce am făcut noi a contat. Ar trebui să conteze pentru că toate umilinţele politicienilor, toate înjurăturile medicilor, toate campaniile sociale nu-şi au nici ele rostul.

Mă gîndesc la oamenii care au trecut pe aici şi care acum nu mai sînt. Acum am mai învăţat o lecţie pe care numai noi o ştim. Un text de ziar rămîne un text de ziar. Un cuvînt e doar un cuvînt. Un ziar e, însă, mai mult decît atît. Un ziar înseamnă viaţă şi oamenii care au fost dispuşi, într-un moment sau altul, să-i dea puţin din vaţa lor.

Dincolo de vremea de afară există o meteorologie paralelă. A oamenilor. Cînd pleacă cineva, temperatura scade cu un om. La noi s-a făcut tot mai frig. Şi brusc te întristezi şi îţi spui: bătrîne, după cum se arată semnele, se anunţă o iarnă cumplită.

La revedere România. Oriunde te-ai afla.

Azi dimineaţă mi-am găsit paşaportul. Expirat din 2006 şi cu o singură viză. Austria.

Mi-am adus aminte aminte că prin '96 am fost în excursie în Austria. Eram liceean pe atunci. Plecasem cu 20 de dolari şi 10 mărci. Euro încă nu se inventase. Un dolar se schimba cu 10 şilingi iar o marcă cu şapte şilingi. Eram înnebunit după şepci. La noi în România se găseau doar şepci de alea de plastic, cu o plasă pe ceafă. Primul şoc pe care l-am avut a fost cînd am ajuns în Ungaria. Căsuţele aşezate frumos la marginea străzii, drumul întins despre care auzisem că se cheamă autostradă. În Budapesta a fost prima dată cînd îmi era ruşine. În parcare autocarul nostru semăna mai mult cu un autobuz şcolar Ford din America anilor '56, în vreme ce lîngă noi erau parcate autocare supraetajate. În Viena, o şapcă originală Red Bull costa 256 de şilingi. Mi se rupea inima privind în vitrinele magazinelor şepci Red Bull, White Sox, Orlando Magic. Singurul lucru cu care m-am ales atunci a fost un walkman. Primul meu walkman. La care ascultam o casetă şutită de la familia unde stătusem în gazdă.

Dragă Românie,

Cînd vei citi aceste rînduri să ştii că decizia mea e luată. Tu nu eşti vinovată cu nimic. Vinovat sînt eu pentru că nici la 30 de ani nu pot să-ţi ofer nimic. Nu pot să-ţi ofer siguranţa zilei de mîine, nu pot să-ţi ofer un acoperiş, un loc în care să ne creştem copiii.

Am decis să te părăsesc şi aşa e mai bine. Cînd voi avea hipertensiune arterială, acolo unde voi ajunge, nu voi da vina pe hamburgeri, pe regimul de alimentaţie, pe legumele modificate genetic. Nu voi face studii despre nefericire. Voi da vina pe Piatra Craiului, pe Pietrele Doamnei, pe Defileul Nerei, care vor să-mi iasă din piept. Nu am nevoie de TGV-uri. Voi lua cu mine trenurile tale jegoase puţind a salam şi a ceapă, trenuri care m-au fâcut să văd Ilvele, Crişul, rafinăriile arzînd noaptea.

Draga mea, am obosit. Am obosit ca cetăţean să mă trezesc în campanii electorale şi să-mi zîmbească tot felul de candidaţi lipiţi pe zidul Seminarului ortodox. Am obosit să mi se sugereze la predica de duminică să-mi fac datoria de cetăţean faţă de cel care a sprijinit parohia mea. Am obosit să colecţionez brichete, pixuri, agende, găleţi, cizme de cauciuc, calendare de buzunar. Am obosit să stau la trecerea de pietoni şi să acord prioritate stranierilor cu maşini de închiriat din care răsună la maxim manele. Am obosit să aud limba mea stîlcită în fel şi chip, pocită mai ceva ca un cocoşat de la Notre Damme. Şi asta pentru ce? Să stai la coadă la supermarket şi în faţa ta unul să întrebe como se chiamă pîine în limba romena, apoi să înjure de mama focului că micii sînt expiraţi. Să-ţi botezi copilul Mario, Esteban, să serveşti la nuntă rom Jamaica şi lasgna?

Iartă-mă draga mea. Pentru tine m-am trezit în fiecare dimineaţă cînd a trebuit să mă duc la vot. Te-am vrut pentru mine aşa cum m-am priceput eu. Dar nu m-am gîndit niciodată că vei lăsa capul în pămînt şi te vei duce după cel care îţi spune autoritar "Alora fă".

Te-ai înrolat într-un război care nu e al tău şi te-ai întors în cîrje. Iar cei care sînt acum lîngă tine se bat cu pumnul în piept că vor indemnizaţie de însoţitor. În timp ce noi sîntem verificaţi cu poliţia la domiciliu dacă nu cumva suferim de boli închipuite.

Iartă-mă Românie că nu te-am dus la altar cînd a trebuit. Că poate ceea ce Dumnezeu a unit omul nu ar trebui să despartă.

Tu nu eşti vinovată cu nimic. Tot ce pot face acum e să-ţi arăt lumea prin ochii mei.

în dulcele stil jedi

după o seară în care femeile împărţeau
reţete pentru gătit ghebe
a venit o dimineaţă
ca un lumînărar pentru vii
aveai febră şi ţi-am adus un măr
îi răsuceai codiţa pînă s-a rupt
la fiecare răsucire îngînai alfabetul
codiţa s-a rupt la litera d
probabil îţi era ursit un bărbat al cărui nume
începe cu d

între două conferinţe de presă
mă gîndeam că aş putea să-ţi fiu nicholas cage
picat din cer direct în mijlocul unui sens giratoriu
în urma mea muncitorii de la salubritate
ar fi strîns pene căzute din aripi
le-ar fi păstrat înmuiate în spirt
crezînd că vindecă boli
aş fi fost senzaţia verii
un înger cu aripi slinoase care bea şi fumează
care ia cina cu-ai tăi
apoi s-ar fi transformat în om după ce
ţi-ar fi adus la viaţă motanul căzut
pe fereastră


uneori senzaţiile mă învăluie
ca o mulţime aşteptînd deschiderea
unui magazin cu preţuri promoţionale
îmi vine să mă spun tot ţie
chiar dacă mă fac de ruşine
la început nici nu ştiam ce trebuie să fac cu o femeie
prima iubită m-a învăţat să ne ţinem de mînă
să ne plimbăm
să adoptăm şine de tren pe care nu mai călătoreşte nimeni
a doua m-a sărutat franţuzeşte
m-am speriat aşa de tare că mi-am şters limba
cu mîneca

draga mea acuş fac 31 mi-ai spune că asta e o vîrstă
cînd bărbaţii s-au copt şi se aşază la casa lor
cred că a venit vremea să par matur
nu prea am înţeles de ce eşti bărbat doar dacă ai ce să oferi
pentru moment nu am nimic ce să-ţi dau
degeaba ţi-aş spune să visăm ca peter pann mese îmbelşugate
şi ele vor de veni reale
tu mi-ai răspunde că ai nevoie de lucruri concrete
cum ar fi mobila de care te loveşti pe întuneric

în fine
dacă un lucru concret mi te-ar aduce aproape
mi-aş face un credit ipotecar pentru o scorbură
o vom renova cu pielea noastră încinsă
ne vom picta unul pe altul în joacă
şi ne vom locui ca un proprietar ce plăteşte la timp
toate impozitele

wasted

the new shit of the year

mă trezesc dimineaţa cu un simţ profund de responsabilitate
mai întîi fac prezentările
îmi spun fiule iată scîrba ta
scîrbă iată fiul tău adoptiv
în faţa oglinzii mă surprind vorbind singur
apa înţeapă fruntea
un fel de ace înfipte într-o păpuşă vodoo
deschid gura mă întreb cînd va cădea următorul dinte
îmi rezerv un moment în care mă cred un savant nebun
singurul care ştie codul secret de lansare
a unei atomice bombe care dacă nu pune capăt
revoltei
măcar să-mi aducă puţină căldură

cînd ies pe stradă îmi propun
să iubesc pînă la următorul copac
să ghicesc viitorul în plăcuţele de înmatriculare
ale maşinilor
să fac din autobuzele cu navetişti mesaje de pace
pentru specii încă necunoscute din univers

ieri a fost pur şi simplu
o zi bună
o zi gratuită
sponsorul naţionalei de fotbal mi-a trimis un colet
cu 24 de doze de bere şi un tricou
22 de milioane de suporteri o singură inimă
am rîs de cretinii care au venit cu ideea sloganului
i-aş întreba dacă au consultat ultimul recensămînt al populaţiei
am ieşit să-mi iau ţigări
ăştia de la marlboro aveau promoţie şi mi-au dat o brichetă gratis
ştiu că întotdeauna cînd ai cîştigat ceva urmează să pierzi
lucrurile bune ţin doar pînă seara
bricheta s-a stricat
am luat amendă pentru că am trecut pe roşu
am mîncat iar prea mult
şi am dormit doar două ore

după o zi gratis
urmează o zi concasor
în care lucrurile capătă fălci şi te strivesc
te storc pînă la ultima fibră de kimberlit
isu a dat amendă spitalului că nu are plan de evacuare
încă o etapă din campionatul municipal de minifotbal
la ora 17 alegeri pentru şefia unui partid şi conferinţă de presă
te simţi ca un bloc de sare care se face mic tot mai mic
pe măsură ce-l ling animalele

cineva îmi spune că e bine că aşteaptă mai mult de la mine
acum că mi-am limpezit sentimentele
mă trezesc în toiul nopţii şi nu ştiu unde mă aflu
uneori în somn stau de vorbă cu poliţiştii comunitari
îi întreb dacă au identificat bătrîna care s-a aruncat de pe pod
alteori mă grăbesc să ajung înaintea legiştilor la bariera de la ieşirea din oraş
o cisternă cu gpl trasă pe dreapta
aparatul foto se transformă îi cresc picioare şi mîini
umblă de colo colo ca titirezul împărţind fleshuri
un bătrîn întins pe şosea
alături o geantă de piele
şi un testicol din care încă mai ies aburi