joi, mai 18, 2017

eu chiar nu știu să scriu poeme de dragoste



două lucruri aș vrea să-ți spun:

1.un pachet de țigări pe care scrie fumatul poate cauza
atacuri de inimă.
îmi spun zîmbind că acela care-a gîndit sloganul e cel
mai mare poet în viață.
pot înțelege atacul de panică atacul de cord
chiar și un atac cerebral.
dar cînd mă gîndesc la atacul de inimă îl văd pe
russel crowe ridicîndu-se din pămînt și
spunînd sunt maximus decimus și voi avea parte
de răzbunare în viața asta sau în cea viitoare.

2. de fiecare dată cînd ies din casă port cu mine
cartea de identitate carnetul de donator carnetul de student
și un proces verbal de constatare a contravenției de a fi trecut
strada prin loc nepermis.
îmi spun că se poate întîmpla oricînd să dea peste mine
o mașină de lux ori să-mi cadă în cap tencuiala unui bloc vechi.
ori să mă apuce atacul de inimă.
călcîiele mi-s crăpate ca pămîntul cînd e secetă vara.
dacă sunt prea desfigurat să mă identifice după nume
atunci poate dupa grupa de sînge. suntem puțini în oraș
care avem fenotipul acesta.
carnetul de student e mai mult să arăt lumii că
n-am făcut degeaba umbră pămîntului
am terminat facultatea la zi la al i cuza nu la
o facultate din scara blocului.
și dacă într-adevăr nimeni nu știe de tine
țin procesul verbal pentru că e ca-ntr-un banc răsuflat
cu statul român care te găsește oricum
dacă nu ți-ai plătit dările

de fiecare dată cînd ies din casă
cam așa te port în inimă. ca pe un act de identitate.
se poate întîmpla oricînd să dea peste mine
ăl de sus și să nu mă recunoască.

marți, mai 16, 2017

nu știu să scriu poeme de dragoste



bună dimineața
bună dimineața și ție
în stația de microbuz mai pustie ca pîntecul unei lăuze
vocile noastre păreau un dublaj
din filmele proaste de acțiune trase pe vhs-uri din 90
un cîine bătrîn se credea om și încerca să prindă noroace prin aer
soarele urca bombănind în părul tău-vatman trezit cu noaptea-n cap
să meargă la muncă
mai mult adormită îți ștergeai ochii copilărește
de parcă-ai fi răscolit spuza unui foc stins
în căutarea unui grăunte de jar

0,2 secunde sunt de-ajuns unei companii de tutun
să sigileze un pachet de țigări
0,2 secunde sunt de-ajuns să-mi treacă prin cap
o mie de gînduri și să nu pot articula vreun cuvînt
m-ai atins din greșeală m-a străbătut o descărcare electrică
pe care n-am știut s-o numesc:
defibrilare
ori fulger nocturn

m-am gîndit uneori să-ți fac mai plăcut locul de muncă
ieșeam în oraș cînd se potoleau furtunile de zăpadă
număram copacii căzuți cîntam în gînd internaționala
făceam proiecte pentru consiliul local
să ridic monumentul copacului necunoscut chiar
în fața biroului tău
apoi între sînii tăi mi-aș fi îngropat mîinile
ca un alpinist ucis de hipotermie pe muntele kenai
mi-aș fi lăsat capul între coapsele tale ca-ntr-un confesional
ori ca în apa iordanului și-aș fi ieșit un om nou
gata să creadă în toți dumnezeii deodată
gata să jure că-ntre coapsele tale am găsit exploziile solare
pe care le tot vedeam simulate la rubrica meteo
dar despre care nu credeam că există

cînd nu mă gîndesc la tine
mă cert cu morgan freeman
a pornit în căutarea lui dumnezeu și-mi toarnă gogoși
despre cum divinitatea se ascunde în noi iar scopul nostru
în viață e să-ajungem la ea
eu urlu dați-mi înapoi moartea pentru că viața
e invers proporțională
cu ceea ce însemnăm la sfîrșit           

te simt în inimă ca doza de ulei camforat
ce-l ținea în viață pe blecher
îmi dau seama că orice ți-aș spune e la fel de util
ca un prepuț după circumcizie
de aceea îți scriu e singurul lucru ce mă păstrează uman
în rest sunt un sac de oase încremenite
cu mîna întinsă așteptînd milă
aud pixul cum scîrțâie pe hîrtie ca un cîine de prerie
ce scurmă pămîntul de frica unui jaguar

oricum tu nu vei ști nimic din toate acestea
am învățat că nu-i bine să spunem totul
dacă n-am avea nimic de ascuns
am fi niște sperie-ciori fără paie



miercuri, aprilie 12, 2017

cine n-are prieteni imaginari să-și cumpere


de la o vreme în mine și-a găsit adăpost
o umbră care a rămas fără corp de la naștere
am găsit-o dormind ghemuită sub stern
mi-a adus aminte de mine și de iarna lui ‘90
cînd am fugit prima oară de-acasă și-am dormit sub o scară de bloc
am lăsat-o să stea
fără obligații
i-am spus prietenie cu beneficii
sunt un om ușor locuibil și-n plus
oamenii se uită altfel la tine cînd
ești locuit(o fi probabil un semn
de maturitate)

de la început ne-am înțeles super ok
ne țineam de urît unul altuia
duminica la liturghia solemnă cînd preotul
ținea predici sterpe îi număram
greșelile de gramatică
ieșeam în oraș să vedem cum semafoarele
își schimbă culoarea
era festivalul nostru secret al cireșilor înfloriți
cînd treceau în viteză mașini de lux
ghiceam în plăcuțe de înmatriculare oamenii de afaceri
și ce viitor îi așteaptă
mergeam fără nicio direcție căutam
străini rătăciți care-ntrebau în ce direcție se ajunge
mai repede la europeană

o dată pe lună visam că am fractură de craniu
și-n vis nu era nimeni să-mi spună un singur cuvînt
de încurajare
toți cunoscuții scrîșneau bucuroși:
am primit ceea ce merit pentru că dumnezeu
nu bate cu parul
ea le răspundea revoltată
oamenii buni nu primesc niciodată ce merită altfel
ar fi niște oameni obișnuiți
iar dumnezeu nu-și murdărește mîinile cu un par
are destui lingăi care vor să-i intre grații
ca să mă simt mai bine închipuia cîte-o nuntă
ca pe vremea cînd eram copil și rîdeam de țiganii
tocmiți să cînte la acordeon și trompetă apoi
așteptam să arunce mirii monede și bomboane gumate

cînd ploua simțeam o durere în oase
cei obișnuiți ar fi spus că-i un simptom reumatic
eu știam că e tristă ca un orfan care-și caută
părinții săi naturali
ca s-o înveselesc ne completam reciproc frazele
ne uitam la reluări cu marele premiu la snooker al scoției
cînd a cîștigat marco  fu titlul
era festivalul nostru secret al dragonilor înfloriți
știam de pe-atunci că va veni ziua mă pregăteam pentru asta
cînd voi găsi locul ei gol și călduț
ca un bot umed de animal
și-a venit ziua cînd sub stern s-a făcut gol și călduț
ca un bot umed de animal
am înțeles în sfîrșit:
inima deschisă care nu spune o poveste
nu primește oameni


hai să ghicim viitorul în miez de nucă




dacă primul pas spre vindecare
e să recunoști
că ai o problemă
atunci recunosc
am o mare problemă cu viii
cînd văd bolnavi care se-agață de viață
ca niște pahare de unică folosință uitate pe un pervaz
cînd văd copii care plîng în timp ce părinții se-ascund
crezînd că fac o glumă bună
carnea mi se strînge pe oase ca piulița pe un șurub
așa că prefer să-mi număr morții de parcă-ar fi asistați sociali
iar eu un șef de formație
care îi pune să desțelenească morminte

sunt nopți în care mă rog să treacă timpul mai repede
și nopți în care-mi dau palme că m-am rugat
să treacă timpul mai repede
sunt zile în care visez cu ochii deschiși
și zile în care mă-ntreb dacă nu cumva zilele de visat
cu ochii deschiși
sunt un fel de nopți în care mă rog
să treacă timpul mai repede

n-am înțeles de ce oamenii se tem de sfîrșitul lumii
ori de faptul că soarele se va stinge
pentru mine sfîrșitul lumii ar fi
cea mai frumoasă noapte de dragoste
în care sting soarele ca pe țigara de după
apoi stau gol pe podea și las frigul
să-mi usuce tîmplele
ca pe miezul de nucă


marți, aprilie 11, 2017

celor ce nu au nimic de pierdut



dacă aș ști cînd îmi vine sfîrșitul
oare aș deveni dintr-odată mai bun?
oare aș da mai mult de pomană?
oare aș renunța la tutun alcool și casual sex?
aș începe să mă iubesc pe mine însumi
ca pe aproapele meu?

emotiv cum mă știu
probabil aș începe să tremur
ca atunci cînd la noi în oraș
au adus moaștele lui anton de padova
la slujba mare trebuia să citesc lectura a doua
am urcat la pupitru am privit mulțimea în ochi
și-am început să tremur necontrolat
pantofii cu toc băteau darabana în podeaua de lemn
în spatele meu preoții își dădeau cote
șușoteau că sunt mai bun ca fred astaire

bolnăvicios cum mă știu
probabil ar începe să-mi pocnească timpanele
ca la primul meu zbor spre londra
cînd boeingul pierdea altitudine pentru aterizare
stăteam cu gura căscată să scap de presiune
pasagera din dreapta mă întreba dacă mi-e frică de prăbușire
îi răspundeam
draga mea
pentru unul ca mine
prăbușirea e un mod de-a trăi
iar zborul-viața de după

timid cum mă știu
probabil că aș tăcea în așa fel
că toți și-ar astupa urechile stînjeniți
ca la o lansare de carte cînd aproapele femeile
mă întrebau ce e poezia
eu le-am răspuns că-i tăcerea stîngace
care se lasă între două trupuri după ce-au făcut dragoste
apoi am tăcut

să fiu sincer pînă la capăt
mi-e așa frică de moarte
că tot ce-am făcut pînă acum
a fost să trăiesc de azi pe mîine
cu graba înfometatului care mănîncă pînă îi vine rău
celor ce cred că n-au nimic de pierdut
le spun să nu mai braveze
dacă n-am avea nimic de pierdut
probabil am fi dumnezeu