un stol de grauri rostogoleşte un soare verde pe cer
ai crede că dumnezeu îşi varsă fierea
peste oraşul acesta împînzit de trasoare
e linişte multă linişte ca după o mare glaciaţiune
e dimineaţă şi în viaţa ta se termină totul ca şi cum ai închide o uşă
de la o cameră din care te-ai mutat pentru totdeauna
oamenii sînt vineţii
ca o nişte prune necoapte
ca nişte contuzii pe care le-ai căpătat într-o noapte
încercînd să urci beat pînă la etajul I şi ţi-ai scăpat cheile
o stare permanentă de oboseală ţii ochii deschişi
doar ca să ai impresia că eşti viu
te gîndeşti că ţi s-ar potrivi o viaţă de fluture
o săptămînă în care să zbori să cunoşti alte specii
apoi să pocneşti în mii de stropi de lumină
cumva ţi-ai dori
să munceşti pe stadionul din wembley
să schimbi podele să faci orice
sâ te întorci seara acasă cu inima în palton pulsînd
blînd şi necunoscut
datr tot ce ai sînt mîinile tale pe care le simţi depărtîndu-se
ca nişte oaspeţi care grăbesc să prindă trenul de noapte
zîmbeşti uite un lucru la care nu te-ai gîndit niciodată
la intrarea-n oraş e un laminor de 16 ţoli acolo intră oamenii dimineaţa
cînd întunericul se deschide ies cu trupurile în formă de tuburi
dacă pui om peste om peste om faci o instalaţie de forat spre centrul pămîntului
la fel există doar două trenuri
unul pleacă la miezul nopţii cu cei care-au scăpat de mare depopulare
atunci cerul e luminat de trasoare gardienii cu cîinii în lesă
păzesc vagoanele ca nu cumva să urce neînsemnaţii
un alt tren vine în toiul zilei aduce provizii de oameni şi apă
dragostea ta a plecat era obsedată de floarea soarelui
nu prea mai ţii minte cum s-a-ntîmplat
ştii doar că te-ai trezit într-o dimineaţă
pe cer stolul de grauri năduşea la împinsul soarelui
ai găsit un bilet pe care scria îţi doresc numai bine
ai fi vrut să te doară dar nu şi asta te îngrijora cel mai tare
ai pus mîna pe un ciocan şi ţi-ai zdrobit degetele
te întrebai dacă nu cumva ai adormit om şi te-ai trezit rădăcină
apoi brusc ţi-a picat fisa
cu cît eşti mai lucid cu atît nu te doare nimic
şi dintr-un impuls pe care nu ţi-l poţi explica
începi să scrii bilete de adio
te desparţi de fereastră o atingi pentru ultima oară vezi urma degetelor pe sticlă
ca o roşeaţă pe sîn
te desparţi de masă de pat de covorul pe care ţi l-ai imaginat întotdeauna ca pe un cîine credincios
te desparţi de vecini de ziduri le spui tuturor
că pleci să te faci vînător
nu ştii exact dar pe undeva mai există o ultimă pădure
în care poţi pune capcane de oameni
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu