mais si tu m'assasine

zilele când pleca la muncă mama le împărţea în două ca o pâine ruptă în bucăţi inegale. erau dimineţi în care de scârbă nu se uita la mine spunea doar din colţul gurii fir-ai tu al dracului de beţiv cînd ai să-ţi găseşti de muncă trântea uşa apoi auzeam paşii apăsaţi pe scara mirosind a şobolan şi urină. probabil îşi imagina că mă calcă în picioare aşa cum făcea demult într-o legătură de cauzalitate bizară: a fi călcat în picioare naşte nevoie de a călca în picioare. când venea acasă tăică-miu o călca în picioare de parcă se credea într-o lutărie cu oameni care trebuie călcaţi bine pentru a deveni chirpici de calitate. probabil de acolo i se trage nevoie reflexă de a călca la rândul ei pe altcineva în picioare. eu ascultam uşurat paşii pe scară mă bucuram că am crescut.
erau şi dimineţi în care vorbea blând atunci îmi juram că voi fi cineva până spre seară se alegea praful de toate vorbele mele.

într-o zi m-am angajat ca îngrijitor. nu era chiar ce visasem dar pielea mea se iritase iar sângele nu mai era sânge era un fel de muşuroi când mă dezbrăcam puteam să văd cum mişună prin carne furnici. nu erau din alea care pişcă doar că era destul de neplăcut să văd cum se umflă capilarele ai fi zis că sunt un organism gazdă pentru o creatură mai importantă.
m-am gândit că pentru moment ar trebui să mă mulţumesc şi cu postul de îngrijitor. cât era ziua de lungă trebuia să curăţ cuştile, să umplu castroanele cu apă şi să arunc hălci de carne. singurul animal mai violent era marele oraş brun omnivor. dacă nu erai atent din tine nu mai rămâneau decât nişte oase lucioase pe care ceilalţi oameni le-ar fi confundat cu resturile unei mese obişnuite.

prietenii mei s-au căsătorit de tineri. când s-au născut ştiau deja ce aveau de făcut aşa că nu le-a fost greu. nu mi-au plăcut niciodată cununiile civile să mergi pe stradă cu ţiganii după tine cântând din acordeon. probabil ăsta era mersul firesc al lucrurilor dar lucrurile astea nu erau ale mele. ţi-am spus că dacă merg la altar merg o singură dată şi nu vreau hărmălaie. nu trebuie să ştie nimeni cum te iubesc dacă ţi-a ieşit bine friptura sau dacă avem probleme cu plata la întreţinere. locurile comune trebuie să fie locuri comune iar sufletele pereche trebuie să fie suflete pereche. ăsta e mersul meu firesc, deşi mă mai împiedic uneori de amănunte.

s-au mai găsit şi câţiva care să-mi spună că nu trebuie să priveşti în urmă. ori că poţi fi orice dacă îţi pui în cap. ei n-au înţeles nici acum cum stă treaba. eu viul sunt suma unor morţi şi nimic mai mult. morţii ăia au trăit tot ce aveau de trăit apoi s-au descompus proteinele şi tot ce a fost folositor în ei au hrănit altă viaţă care la rândul ei va face la fel. eu viul sunt o figuraţie pe lângă lucruri mai importante cum e glucoza ori acizii de descompunere.
oricum asta nu i-a împiedicat pe toţi prietenii mei să se căsătoarească de tineri cu tot alaiul la fel de tânăr. îi văd cum îşi depun ouăle în blocuri cocon seara mănâncă frunze de dud regurgitează şi cam atât.

în fiecare dimineaţă umplu castroanele cu apă şi am grijă la marele oraş brun omnivor. mi-am zis la început mai bine îngrijitor decât nimic dar de aici au decurs o serie de consecinţe bizare pe care le-am prevăzut. ştiam foarte bine că perspective de promovare nu am şi că din meseria asta nu câştig atât cât ar trebui să întreţin o familie. adevărul e că uneori mă satur să urle mama la mine că vrea nepoţi ori că ar trebui să-mi găsesc pe cineva. ea nu ştie că am tot timpul din lume. tot timpul din lume care mi s-a dat. ea crede că încă îmi plâng de milă, dar eu planific. nu vreau să-mi iasă perfect, doar bine. je prefererais que tu m’asassines pour de bon maintenant.

trei ouă fierte

dimineaţa înainte să mă trezesc pun trei ouă la fiert. trezirea se face într-un ritm familiar: gândul că nu mai vreau să dorm loveşte în ţeastă ca nişte ouă fierbând într-o cană de metal. deschid ochii. iau o cană de metal şi pun la fiert trei ouă.

în urmă patul cu o urmă adâncă un fel de bolnav cu lipsă de substanţă osoasă. cîteva lucruri care mă amuză. să mor pe neaşteptate să las moştenire rata mea la flanco, să scriu un testament cu o singură propoziţie mă piş pe voi înfumuraţilor şi bolnavilor.

uneori ţin ouăle mai mult la fiert ca pe nişte prieteni într-o vizită prelungită. mi-e dor de vizite prelungite. poate am să le mănânc poate nu. angel heart. robert de niro ştie să cureţe ouă într-un fel aparte. câţiva chiar mi-au zis că semăn cu robert de niro. eu curăţ ouăle ca un criminalist. păstrez orice coajă pentru o reconstrucţie de craniu. alteori ouăle crapă în apa clocotită şi vezi ceva albicios. ca un himen cribiform.

zilele sunt tot mai lungi. ai să mă întrebi de unde ştiu lucrul ăsta dacă nu ies din casă. la început (bineînţeles că la început, cum altfel) ne auzeam des. repetiţia e mama rutinii rutina devine iubită ca orice lucru care lipseşte. dimineaţa mă întrebai dacă tremur iar pe balcon cu degetele galbene ca un pergament pe care lucrurile mai importante se scriu cu fum de ţigară. după-amiaza făceam sex prin telefon şi zilele treceau altfel. acum trebuie să înmoi zilele în turnesol ori în altă soluţie să mă conving că urmele de sânge sunt reale şi nu sunt urme de altceva. ca de exemplu de spermă dar să nu transformăm zilele într-un test de sarcină neconcludent.

câte ceva despre ruşine. să cauţi chiştoace pe casa scării orice lipsă îţi dă o stare de febră în care faci lucruri halucinante ca de exemplu să mănânci carne de om în speranţa că are urme de nicotină. ori să ai un singur euro în buzunar să te gândeşti că dacă îl schimbi îţi poţi lua de la ruşi un pachet de mt mergi la bancă de emoţie cozorocul şăpcii loveşte geamul cu un pocnet scurt îţi imaginezi o vrabie lovindu-se de geamul balconului simţi ochii pătrunzându-te ca un bisturiu de autopsie apoi râsul la vederea organelor umflate apoi banca nu schimbă monezi şi disperarea ejaculează în toată fiinţa ca o scurgere limfatică postmortem.
tu şi privirea plecată gânduri febrile ţi-a mai rămas brăţara de ziua ta pe care s-o vinzi tu şi privirea plecată scormonind măruntaiele celor ce-au râs căutând nicontină apoi prăbuşirea inevitabilă în patul lipsit de substanţă osoasă.

blue american (would you be my valentine?)

draga mea

îţi voi spune câteva lucruri fără sens tu ai să crezi că sunt beat nu-i nimic
dreptul tău să crezi ce vrei să te fuţi cu cine vrei să plângi după cine vrei
probabil sunt beat dacă aş fi poet ţi-aş spune că îţi scriu dintr-unul din cele şase miliarde de universuri multe din ele întoarse pe dos dar nu sunt poet aşa că am dreptul să beau şi să vorbesc fără sens deşi mie mi se pare perfect logic ca orice dramă cretină să aibă de toate mai puţin sens

în primul rând m-am hotărât mîine voi merge în rai ai să mă întrebi de ce mâine şi nu acum e foarte simplu astăzi mai am câteva lucruri de făcut ca de exemplu să-mi încălzesc picioarele în rai există o limită legală de temperaturi ale trupurilor o limită sub care rămâi pe dinafară
acum ai să mă întrebi cum voi ajunge acolo vezi draga mea te cunosc destul de bine ai devenit previzibilă e şpaga mea cum ajung acolo am să-ţi spun mai târziu n-am să-ţi dau voie să faci paradă cu durerile tale aşa am pus şi eu botul crezând că îţi trebuie oameni dar tu n-aveai nevoie de oameni tu aveai nevoie de comprese sterile ca nu cumva rănile tale să se infecteze mai tare

aşadar voi merge în rai ştii tu locul acela unde se duc amanţii nefericiţi tot timpul am zis că dacă oamenii buni au un loc unde vor fi răsplătiţi de ce n-ar avea şi amanţii un loc al lor amanţii ăia care te fut până crezi că în tine are loc căderea bastilliei te rog nu mă contrazice ştii că am dreptate merită şi ei să li se întâmple ceva bun măcar o dată

daccă auzi acum un zgomot ciudat să nu te sperii e gâlgâitul sticlei care aş fi vrut să fie de vodcă
deja simt privirea ta dezgustată te înţeleg unii oameni sunt făcuţi pentru lucruri măreţe ori să poarte haine de blană şi manşoane de vulpi argintii alţii sunt făcuţi doar să golească sticlele pe care primii nu le beau pentru că sunt pudibonzi acum o să-mi spui tu că sunt previzibil da draga mea sunt fericit de previzibil niciodată n-am ţinut să par altfel de aia şi zâmbetul meu era axa în jurul căreia te roteai ca o planetă în chinurile big-bang-ului de aia când reveneai cu picioarele pe pământ erai cuprinsă de frică pentru ceea ce aş fi putut să însemn te schimonoseai de parcă ai fost victima unei explozii radioactive

draga mea să revin la partea cu raiul deşi nu mai sunt multe de spus ştiu că ţi se pare că meriţi chiar tu mi-ai spus când stăteam amândoi goi şi mă trăgeai de păr pe-atunci credeai că meriţi mai mult de la viaţă nu nişte nenorociţi care habar n-au de nevoile tale când ai dat peste mine îţi curgea sânge din coapse încercai pe rând toate durerile cunoscute şi necunoscute pe atunci eu credeam că ziua urmează nopţii pentru că aşa e normal că respiraţia are doi timpi şi că sexul e un fel de a scrie în celălalt cu sinceritate cam tot ce însemni

nu ştiu ce ţi-a căşunat într-o zi că m-am trezit în plin şantier ai adus buldozere şi o grămadă de utilaje nici n-am avut timp să mă îmbrac ai făcut din mine o autostradă cu o singură bandă pe care circulai reversibil şi pe deasupra din loc în loc aveam şi borne naive frumos colorate cu disperare

de la nivelul pământului mai exact de unde sunt eu acum lucrurile se văd mult mai simplu ai exersat mersul la braţ în biserică şi rugăciunea mecanică apoi te-ai apucat de regie îmi dădeai telefon mă puneai să-ţi ascult mersul pe tocuri mă întrebai cu ce seamănă acum ştiu în zilele bune seamănă cu depărtarea în zilele proaste cu un ciocan pneumatic ce înfige cuie în mâinile mele

nu mă înţelege greşit şi nu-ţi fă probleme mi-ai spus că ţi-e frică te cred ţi-ai creat o realitate credibilă în care intri şi ieşi din oameni după bunul tău plac e ok ţi-am răspuns norocul tău e că sunt prost ori numai om deşi e un preţ cam mare pentru raiul în care mă duc să fim sinceri eu n-am însemnat altceva decât unul care te-a futut până ţi-au pocnit oasele şi-ai ieşit din cocon ai fost fericită pentru că ai crezut că nu se poate nu-ţi cere iertare pur şi simplu e omeneşte

astăzi îmi încălzesc picioarele deşi mi-ai zis că n-o să laşi nici o cădere să se apropie de mine
într-o zi un om poate însemna tot iar în alta nimic aşa mi-ai spus de la nivelul pământului se vede totul extrem de simplu într-o zi ai fost tot mâine poate nimic atunci o să-nţelegi că un director de şantier cu cap proiectează autostrăzi cu mai multe benzi de circulaţie important nu e drumul doar ce se află la capătul lui

ps.
dacă tot vrei să ştii cum se ajunge în rai
iubeşte până înghiţi pământul de atâta durere

blue american (the lizard king)

The movie will begin in five moments/ The mindless voice announced. Sperietură groaznică dimineaţă. Gresia din bucătărie s-a umflat din cauza frigului. Covorul a început să se mişte de parcă pe sub el ar fi mişunat o vietate necunoscută. Apoi gresia a pocnit ca burta unui înecat.Oraşul a îngheţat peste noapte. Feţe schimonosite şi blocuri ghemuite ca nişte oameni surprinşi făcându-şi nevoile prin bălării. Şi senzaţia că te priveşte un ochi uriaş, că o mână la fel de uriaşă îţi ghidează toate gesturile. Durere înfiorătoare în omoplaţi. Am dormit prost, foarte prost. Ioana ar zice că e timpul să-mi crească aripi. De cauciuc. Ştii tu, ca mânerele unui scaun cu rotile. Semiîntuneric. Păcănitul scurt al tastelor şi bâzâitul înfundat al calculatorului. Nimeni în preajmă. Go fix my head, create some wealth. Încă o zi de care stau atârnat ca de o bandă lipicioasă pentru prins muşte. Un chiştoc de ţigară şi o mie de lei. Atât. Şi o cafea în care torn absent zahăr. Atât de mult încât mi se străpezesc dinţii. Durerea aia nenorocită de omoplaţi îmi taie respiraţia. Să fie oare durerea pe care mi-am imaginat-o de-atâtea ori când nu voiam decât să am o boală incurabilă iar puţinul timp care mi-a mai rămas să mi-l petrec făcând sex şi îmbătându-mă? Nu e. Doar o durere nenorocită pentru măruntul fapt că am dormit strâmb. Durerile mari vin când eşti cineva important. All those unseated will await the next show. Mojito şi Blue Hawai. Apoi muzica aceea înfundată, fumul brumat de ţigară şi irizările cocktailurilor. Scoţi limba la mine ca un copil te bucuri că e albastră de la curacao. O moleşeală ciudată îţi pui capul pe umărul meu părul tău se încurcă cu părul meu limba urcă uşor pe claviculă spre carotidă în cele din urmă dinţii tăi se înfig în lobul urechii. Ieşim clătinându-ne frigul ne crispează unul într-altul. Ciudat. Oraşul ăsta are o mie de buzunare, noi stăm la fiecare colţ de stradă unde ni se aruncă o luminiţă. E oraşul celor bogaţi, celor cu lumini multe, undeva o scenă te urci pe ea începi un dans irlandez tu spui că e pentru mine. Îmi scutur capul ca un urs care-a nimerit cu botul într-un muşuroi de furnici. Cea mai scurtă distanţă de la momentul A la momentul B e linia dreaptă. Poate ar fi adevărat dacă nu te ajung din urmă momente care fac din linia dreaptă o mulţime de linii frânte. Fiecare zi e o succesiune de antrenamente ordonate milităreşte. Trezirea, marş pe asfalt, camuflarea în birouri, târâş prin şanţuri, o masă cu strictul necesar de calorii, comunicare prin semne, lustruit arma, somn fără vise. Din când în când fruntaşii au parte de-o binevenită partidă de sex. Când vine vremea te-ngroapă îmbrăcat frumos la costum (de parcă pe lumea aialaltă te-ar aştepta şi mai multe curve) alături de calul tău credincios. The program for this evening is not new/ You've seen this entertainment through and through.Sună telefonul. Bunică-miu tuşeşte uscat. Nu-mi recunoaşte vocea, eu îl recunosc. Toţi suntem un fel de vite. Dimineaţa mergem în turme, rumegăm timpul, seara când trage clopotul ne îndreptăm spre case. Niciodată nu uităm drumul spre casă niciodată nu uităm cui aparţinem. Sunăm la uşă ori mugim în faţa porţii să ni se deschidă. Cât e ziua de lungă, bunică-miu stă în bucătărie pe un scaun. Se uită la poartă până ce se tocesc toate imaginile. Apoi citeşte ziare vechi. Îngroaşă cu pixul reportajele mele. Seara adoarme cu lumina aprinsă. Aşa mai ştie lumea din sat că acolo locuieşte cineva. Trebuie să fac duş. Mi-e lene. S-a dus şi ultimul chiştoc de ţigară. Ziua cînd se termină toate lucrurile importante e cea mai lungă. Oraşul şi-a revenit din paralizie. S-a luminat, lumina miroase a lapte fiert. În blocul meu s-a mutat o familie nouă. Îi aud pe scară cum îşi cară mobila sărăcăcioasă. Afară o căruţă cu nişte saltele pătate. Încearcă timizi să le acopere cu nişte zdrenţe, de după perdele zeci de ochi îi privesc şi ei simt lucrul ăsta. Fiecare fereastră e un ochi uriaş prin care ceilalţi te văd deformat. You've seen your birth your life and death/ you might recall all of the rest. Într-o zi voi avea maşină, cred că un Peugeot, şi voi spune lucruri importante. În altă zi voi locui într-o peşteră de unul singur, voi mânca peşte afumat şi voi salva lumea.Capul meu e un insectar în care arahnoidele ţes pânze peste tot. Nici un gând nu stă mai mult de o secundă şi nici eu nu ştiu cum să le fixez în bolduri.Un singur gând insectă am prins pe ziua de azi. Nu ştiu ce specie. Poate e o specie poate nu. Fără tine sângele meu putrezeşte. După cum vezi, e bine fixat, nu ştiu specia, oricum e ceva mare. Uneori lucrurile mărunte sunt mai grele decât lucrurile mari. Când te prăbuşeşti din cauza unor lucruri mari ştie toată lumea. Lucrurile mici le duci în spate, te târăşti alături de ceilalţi.Am făcut ordine prin şifonier şi am dat peste blugii mei de vară. Ştii tu, blugii ăia pe care i-ai încercat să vezi dacă îţi vin. Îi pusesem în bagaj fără un scop anume, aşa sunt eu, când plec la drum iau haine să dau şi celorlaţi care nu au. I-ai purtat vreo două zile nu-ţi mai încăpeai în piele de bucurie, îţi admirai tot timpul fundul în faţa oglinzii. Spuneai că ar trebui să ne facem o famile chiar şi numai pentru faptul că te potriveşti perfect în mine. Îţi şi imaginai că eu îmi cumpăr haine iar tu le porţi prin casă imitându-mă câteodată. Did you have a good world when you died? /Enough to base a movie on?. Păcănitul scurt al tastelor. Limba albastră de la curacao. Flash. O zi în care nu se întâmplă nimic. Nici în mine nici în afară. Nu te-am înţeles atunci când ţi-ai adunat toate disperările şi mi-ai zis să te fut ca şi cum sângele meu te-ar fi salvat de leucemie. Ca şi cum ai fi fost ultima. Asta am şi făcut, mi-am şers sudoarea am continuat până ne-am prăbuşit pe covor ca doi roboţei cam ciudaţi cu alkaline era pe sfârşite. Şi nişte copii invizibil ne dezmembrau de ciudă că nu mai funcţionăm cum trebuie. Păcănitul scurt al tastelor ca nişte bătăi tot mai rare de inimă asistată. Acum înţelegi de ce nu-mi pasă. Scriu. Un fel de bypass absolut. necesar

Blue american (with the birds I'll share this lonely view)

soft spoken with a broken jaw

6 februarie

Există zile în care mă trezesc fredonând melodii la întâmplare ca un fel de rewind al unor senzaţii pe care le-am aşezat frumos în suportul cu trăiri incomplete şi care vin peste mine fără un motiv aparent. Dimineaţă m-am suprins la cafea cântând inconştient liubi liubi noi doi e noaptea noastră şi m-am întrebat amuzat ce dracu caută melodia asta în capul meu. Apoi mi-am adus aminte.
Camera noastră şi frica mea de necunoscuţi. Bombănelile tale când barba mea îţi irita pielea. Dansul în faţa oglinzii, mai tot timpul goi sfârşind inevitabil în pat, ciocănitul femeii de serviciu în uşă, privirea ei consternată peste dezordinea din cameră. Apoi mirosul balsamului, clipocitul apei tremurul, părul tău ud sânii tăi împietriţi şi prosopul pe care nici acum nu ştiu cum să-l înfăşor în jurul mijlocului. Peste toate acel liubi liubi noi doi despre care spuneam că nu vom mai fi în stare să-l ascultăm când ne vom întoarce în lumile noastre.
Cred că există lucruri din care facem inconştienţi borne să nu uităm nişte momente.

Vreme de primăvară în dimineaţa asta. Pentru prima dată nu mai tremur. Miroase a pământ reavăn. Zăpada se topeşte apa se prelinge pe acoperiş acoperişul meu seamănă cu un copil care are urme de ciocolată la gură. Dacă n-aş fi în toate minţile probabil mi-aş înfige mâinile în piept, mi-aş desface sternul aş scoate carnea şi-aş lăsa numai senzaţii.

Am o poftă ciudată să-ţi ling inima şi-n felul ăsta să mă conving că nu te doare nimic. Cel puţin nu pe tine.

6 februarie

Obosit. Şi nimeni în care să dorm.

Am ieşit să cumpăr ţigări. Ultimii bani. Când am ieşit din magazine, o scenă ciudată. Du-te mă, acasă, că-ţi fut una de nu te vezi, urla un puştan la un tată ţeavă de beat. Tat-su a bolborosit ceva, puştiul a început să urle scos din minţi apoi a început să-i care pumni şi picioare.

Mda, acum s-a dus dracului şi inspiraţia mea.

6 februarie

Pot să dau lecţii oricui despre cum să faci din balcon o lume la fel de viabilă ca şi cea reală, cu tot cu împliniri şi temeri. Vara, sub acoperişul cârpit îşi fac cuib nişte viespi. De ele mă tem cel mai mult. Dacă las geamul deschis o vreme în balcon intră vrăbiile. Mi se face milă pentru că nu mai pot să iasă şi-atunci se izbesc cu furie de pereţi şi de sticlă. Vara trecută am găsit două vrăbii moarte în felul ăsta. Le aud cum se zbat cu pocnete ciudate ca nişte bătăi în uşă. De cele mai multe ori îmi imaginez că aşa trosneşte capul lu’ taică-miu izbit obsedant de pereţii secţiei de psihiatrie.

Prietenii mei au plecat la Vatra Dornei. Unii cu schiuri alţii cu camere de cauciuc. Probabil vor trăi cât pentru două zile. Eu am rămas blocat în aceeaşi zi, venele mele sunt o pârtie pe care senzaţiile se chinuie să rămână în picioare.

Nemulţumit. Câteodată aş vrea să scriu atât de puternic încât să simţi cuvintele mele ca nişte cuţite de silex care-ţi răzuie oasele. La ce bun să mai continui? Nu fac altceva decât să-mi prelungesc disperările.
Fucked up and useless. Daily rutine: o să vină maică-mea, o să urle că nu mi-am găsit de lucru, ascultător o s-o înjur în gând.

6 februarie

Dacă nu m-aş fi născut om probabil aş fi fost un husky. Nu ştiu, chiar şi omeneşte vorbind, ceva din mine aduce a husky. Fidel, oarecum inteligent, imprevizibil, predispus la efort. Dacă ştii tehnicile de supravieţuire atunci ştii că pe viscol cumplit când nu mai ai pe nimeni alături poţi să dormi lângă mine şi blana mea te salvează de la hipotermie. Cu mine timpul se numără în nopţile pe care le-am petrecut înhămat trăgând absenţe până la următorul oraş. Ca orice câine de rasă, într-o zi s-ar putea să nu mă mai găseşti pe preşul din faţa uşii.

Ieri m-a sunat Emilia. Aproape că uitasem de ea. Mi-a zis că are de recuperat nişte bani şi dacă nu cunosc nişte ţigani care să-i rezolve problema. Nici un cuvânt despre cum o mai duc. E fericită că a învăţat să fumeze. A, şi că acum a învăţat să se fută fără prejudecăţi.

Nicio zi nu începe aşa cum se termină. Astăzi întunericul a venit aşa de repede încât ai fi zis că e un bărbat cu probleme de ejaculare precoce.

De Sfântul Valentin o s-o invit pe profesoara de engleză în oraş. Ca să fiu şi eu în rând cu lumea. Nu că aş ţine neapărat. Nici acum nu ştiu cum o cheamă.

6 februarie

I need a drink.

Scandal azi noapte pe scara blocului. Boşorogul de deasupra mea s-a întors pe la două noaptea ţapăn de beat şi a format toate numerele de la interfon. Vecinii au ieşit pe scară, care în chiloţi care în pijamale şi l-au luat la bătaie. Cretinul a adormit lângă uşa apartamentului într-o baltă de sânge şi bale. Astăzi n-a ieşit deloc din casă.

Mi se termină ţigările.

Hm, de ce scriu tot felul de rahaturi? Orice om e un erou din naştere în şase miliarde de războaie. În restul timpului ne ocupăm cu lucruri mărunte. Şi asta ne face umani.

Trebuie să renunţ la cafea. Asta ca să fac norma zilnică de renunţări. Simt că inima aproape cedează. Lovesc pieptul cu pumnii ca şi cum aş biciui un cal aproape asfixiat la patru mii de metri în Anzi.
Urmează noaptea. O parfumerie în care pământul miroase înebunitor a coapse umede.

blue american (re-capitulare)-anathomy for a dizaster

8 februarie

Azi e o zi kamikadze. Fiecare ar trebui să-şi facă rost de o zi kamikadze. În care să-i provoci pe toţi să nu mai existe. O zi în care să te aşezi pe marginea patului şi să aştepţi. Nu contează ce, doar aşteptarea e importantă. Eu aştept să facă linişte vocile din capul meu.

Frig, foarte frig. Fumez şi tremur necontrolat. Dimineaţa e un câmp de vânătoare îngheţat pe care aleargă câini cu oameni-iepuri în gură. Semiîntuneric. Blue american. O senzaţie stranie de oraş părăsit în care caut morţii prin buzunare. Nu-mi dau seama dacă am ochii întredeschişi ori dacă astăzi raţia de lumină s-a redus la jumătate.And i say thank you mum. Hy mum.

Exerciţiu de imaginaţie: astăzi sunt Hitler. Orice om e un fel de Hitler, altfel n-ar putea să-şi vadă de viaţă.
Aşadar sunt Hitler, conduc un popor de celule şi alveole. Vine momentul în care mă pregătesc de noi invazii. Bineînţeles rasa mea trebuie să fie pură. Fiecare zi e o Moscovă necucerită. Există momente în viaţă când nimic nu merge bine, bastarzi ai memoriei sau pur şi simplu lucruri făcute să arunci vina pentru prăbuşirile tale. Le pun stea galbenă, nopţile albe devin nopţi de cristal în care încep epurările. Jumătate din momente le spânzur pe străzi virtuale, arunc cu pietre în ele, siluiesc femeile acelor clipe. Restul momentelor le înghesui ca pe nişte vite şi le trimit în lagăre de exterminare. În urma lor pun gândurile să scoată dinţii de aur de pe dantura trecutului. Uneori când ninge, ninge cu cenuşa unor trări, alte trăiri se uită cu groază îşi strâng copiii la piept apoi se întreabă când le va veni rândul.
Şi totuşi, există o Moscovă, o zi hotărâtă să reziste asediului.

7 februarie

N-ai înţeles nici acum că tocmai lucrurile nespuse ne fac ceea ce suntem. Şi ce-ar fi trebuit să spun?
Că sunt tot mai conştient de faptul că ne auzim tot mai rar şi că în cele din urmă vom sfârşi într-o rutină compulsivă în două lumi separate şi totuşi identice? Că n-am fost decât omul potrivit la locul potrivit, un fel de dirty harry care să-ţi rezolve rapid morţile pe care le-ai fi clasat cu autor necunoscut?

I realy need more coffe.

Patetic până acum, nu? Trebuie să înţelegi că am ajuns la momentul în care nu-mi pasă.
Ascult în neştire Blue american şi nu-mi pasă. Mi-aş dori să fiu beat, atât de beat încât toată lumea să se învârtă cum am văzut în ring of fire şi eu să mă grăbesc să scot lumea din priză. Apoi să vomit pe covor. Iar dimineaţa, uşurat, s-o iau de la capăt. Altfel.

Pregătire la cor. Sunt tenor 1 şi încă un tenor al dracului de bun. Îmi place să cânt. Mai ales piesele bizantine au o armonie care-ţi face pielea să se încreţească de emoţie. De fapt, orice armonie firească stârneşte emoţie. Nu numai cântată. Am văzut la altiste o femeie cam de vârsta mea şi cât mine de înaltă. Nu şti prea multe despre ea, nici măcar cum o cheamă. Ştiu doar că e profesoară de engleză. Mă întreb dacă ar putea fi soţia mea.

6 februarie

Mi-e dor de tine. Cuvintele au rămas suspendate de telefon ca nişte curve aşteptându-şi clienţii.
Puţin ameţit, dar lucid. Azi-noapte am adormit cu televizorul deschis. Maică-mea a intrat în cameră a bombănit ceva de factura la curent apoi l-a stins. Nu e prima oară. În mod cert nici ultima. And i say thank’s for all the mommy things she’s done.

Prevăd o zi proastă. Ca nişte ţâţe sterpe de care oamenii sug din obişnuinţă scâncind după laptele vieţii.

Pe seară nişte cunoscuţi dau o petrecere. Merg şi eu mai mult mecanic, mai mult să consum raţia zilnică de combustibil. Petrecerea se ţine într-o baracă de lemn din care răzbat nişte chiote şi muzică. Un fel de sicriu în care toţi dansează pe trupuri invizibile.
Stau afară, fumez zgribulit, nu cunosc mai pe nimeni. Băeţii ies şi ei la fumat mă roagă să le spun bancuri mă întreabă dacă vreau ceva de băut. Apar vreo două fete dispar în sicriu în urma lor unul zice că s-au făcut tare bune de pulă. Zâmbesc de complezenţă să nu par ciudat. Brusc mi-e poftă să fac duş cu tine. Să te lipesc de faianţa udă, să-ţi aud sânii pocnind în apă, să-mi înfig unghiile în fese iar piele ta să aibă aromă atât de puternică încât să o muşc iar gustul tău să-mi săgeteze maxilarele de atâta plăcere.
Ce-aş fute-o şi pe asta, mă trezeşte un prieten. Strivesc excitat ţigara de scândurile sicriului. Din el răzbat chiote.