battle metal II

După cum zicea şi frate-miu. La un concert de ăsta chiar m-aş duce. Furia, tristeţea, dorinţa de a trăi, epicul. Poate oi fi eu exaltat, dar din lipsă de eroi visăm.

So for you bro. Pentru cine întreabă ăla din poză e frate-miu cu motorul lui. Nu e poza luată de pe net.

battle metal

Am trecut cam prin toate genurile de muzică, dar cel mai aproape de sufletul meu rămîne metalul. Oi fi old fashion dar niciodată nu refuz un metal bun.

Viaţa ca un flux google reader

Un sentiment al naibii de ciudat cînd dormi singur într-o casă aproape pustie. Te trezeşti undeva între noapte şi zi cu gîndul să te duci la toaletă. Vezi hanoracul pe care l-ai lăsat înainte s-adormi agăţat de uşa şifonierului şi ţi se pare că e o siluetă. Într-un fel încă mai poartă formele tale de peste zi. Încă mai păstrează mirosul de pişat din spital sau de ţigan sau de ţigările fumate de-a lungul zilei. Deschizi televizorul aprinzi lumina în cameră. De-abia atunci îndrăzneşti să te duci la budă. Zgomotul frigiderului sau al centralei termice îţi pare suspect. La fel orice zogmot cum ar fi geanta căzînd de pe scaun sau o carte nearanjată cum trebuie şi care pică de pe raftul bibliotecii.
În timpul zilei toate astea sînt nebăgate în seamă. Poate de aia, noaptea cînd eşti singur capătă proporţii monstruoase.

Cel mai bine înţelegi prăpastia dimineaţa. Cînd deschizi computerul. You have no new mail messages. Intri pe Google reader şi vezi peste 1000 de mesaje neverificate. Majoritatea fluxuri de ştiri. Realizezi prea tîrziu ca viaţa ta devine un flux de ştiri. Trăieşti autopsia altuia, strigătul altuia. Îţi tremură mîinile cînd te duci în ţigănie să faci reportaj cu bulibaşa căldărarilor care tocmai şi-a luat un H 2 şi te înconjoară o şatră de tuciurii care put a păduchi de apă. Ai vrea uneori să le spui celor mai tineri să aibă grijă că toată chestia asta se hrăneşte cu organele vitale. Iar seara cînd te întorci acasă într-o singurătate demnă de o casă regală îţi dai seama că nu mai eşti decît un hanorac agăţat pe uşa unui şifonier. Şi totuşi. Cu sau fără tine, Google reader va continua: you have 349 items unread. Treci prin vieţile tuturor iar vieţile astea devin viaţa ta. Şi seara nu mai ştii cum s-o iei de la capăt. Dacă ai putea să dai un singur clik şi să zici vieţii tale: mark all item as read. Dar nu poţi. Şi din neputinţă devii un flux de ştiri care se reîmprospătează din jumătate în jumătate de oră.

chopper comando

de la o vreme visez numai pepeni şi
ktm-uri suzuki
poate o fi de vină tricoul pe care scrie chopper comando
mi l-a dat frate-miu
într-o noapte deplină fără absolut nici un vis
mă frizase şi-mi făcuse o creastă
de-acum eşti londonez îmi spunea

seara cînd mă întorc în casă
îmi sînt umbră şi tată şi prieten
mă salut de parcă m-aş fi părăsit dimineaţa dormind
şi tot ce mi s-a întîmplat peste zi s-a întîmplat altuia
merg pe malul rîului şi fac bărcuţe din comunicate de presă
centrul militar judeţean recrutează tineri pentru specialităţile
muzici militare şi sanitari
dsv a amendat cinci unităţi pentru nerespectarea condiţiilor minime de igienă

seara cînd mă întorc în casă parcă aş fi un medic legist
care desface sternul cu cleştele
căutînd-o pe dorothy sau măcar pe omul de tinichea
mă trezesc în faţa oglinzii fredonînd refrenuri stupide
eu nu sînt gata mă ia cu lopata

uneori mă visez barman într-un club de fiţe
şi rîd de toţi dobitocii care îmi cer gin tonic cu lămîie
le-aş explica că ginul tonic se face cu apă tonică
şi că ginul cu lămîie se cheamă gin fritz
mi-aş mai dori să mă despart de numele meu
ca de-o iubită căreia îi spui că nu ai nici un lucru în comun
şi nici viitor

Angajez parlamentar cu carte de muncă. Rog seriozitate

Dau în greaţă de cînd tot scriu rapoarte despre activitatea parlamentarilor sau consilierilor locali. Uneori mă gîndesc să iau raportul de anul trecut sau de acum doi ani, să schimb data şi să-l public aşa. Pentru că oricum n-ar observa nimeni. Adică sînt aceleaşi date.
Scurt exerciţiu de imaginaţie. Impropriu spus imaginaţie, pentru că, în sistemul democratic ce există în capul meu ar fi un lucru firesc. Fiecare dintre noi munceşte şi e e plătit. Mai mult sau mai puţin, astea sînt condiţiile.
Să presupunem că domnul candidat la funcţia de deputat sau senator e şi el un fel de angajat. În campania electorală îşi trimite CV-urile pe unde apucă. Pe la toţi angajatorii, în acest caz românii. Să presupunem că ziua de vot e ziua în care are loc interviul. Cei care nu se prezintă la vot nu sînt interesaţi de oferta celui care îşi caută loc de muncă. Cei care votează pe altcineva preferă un alt angajat. Să presupunem că domnul deputat sau senator a convins şi a fost angajat. Patronul: fiecare dintre noi. Conform competenţelor noului angajat, eu, angajatorul, sînt generos: Pentru început, un salar bunicel. Ca să nu-l jignesc şi să-l pun în aceeaşi troacă cu salariaţii, nu voi mai folosi termenul de salar ci de indemnizaţie. Dacă e detaşat, îi plătesc chiria. Ca un angajator bun ce sînt, pot închide un ochi dacă stă la un hotel de patru stele. Deh, dacă vreau performanţă, trebuie să asigur cele mai bune condiţii. Şi cum angajatul nu gîndeşte coerent pe stomacul gol, îi dau şi diurnă. Dacă îl apucă dorul de nevastă, de copii, de bunici, de cîine, de pisică, îi plătesc şi deplasarea în teritoriu. Mai închid un ochi cînd îi plătesc telefonul de serviciu şi deplasarea în străinătate, tot în interes de serviciu. Cine ştie, poate eu, angajatorul, atrag nişte investitori străini. Încep să strîmb din nas cînd trebuie să-i plătesc şi biroul din teritoriu, dar şi salarul rudelor sau oamenilor care l-au ajutat, dar tac. Îmi zic totuşi că poate nu mă pricep eu la afaceri şi el ştie mai bine.
Salarul, pardon, indemnizaţia unui domn deputat ajunge, în medie, la 40 de milioane de lei vechi pe lună, iar a unui domn senator la vreo 50 de milioane. Nu vorbesc de celelate cheltuieli. Ca angajator, îi arăt că sînt băiat de treabă, îi asigur şi pensie. Prin lege.
Personal, sînt angajat la privat. Pe cartea de muncâ sînt încadrat cu salarul minim pe economie pentru cei cu studii superioare. Nu am primit nici o diurnă, nici măcar o primă cît am stat zile întregi pe poduri la inundaţii, sau la şedinţe nesfîrşite de partid cînd erau alegeri. Dar mă consolez şi-mi zic că o duc bine dacă din salarul meu îmi permit să angajez un deputat sau un senator care să lucreze pentru mine. Nu am afaceri conexe. Poate doar mai fac o lucrare de licenţă pentru studenţi sau mai scriu la calculator nişte lucrări ştiinţifice. Plătesc contribuţia la CAS, la şomaj, la pensii. Dar îmi permit să asigur domnului deputat sau senator o pensie care să îi permită să moară liniştit.
După cum am mai spus dau în greaţă de cînd tot scriu rapoarte de activitate ale parlamentarilor sau consilierilor. Să presupunem că a fi deputat sau senator ar fi o meserie trecută pe cartea de muncă. Eu, dacă lucrez, la privat, în momentul în care am trei absenţe nemotivate de la servici risc, conform Codului Muncii, să mi se desfacă contractul de muncă. Dacă îmi fac treaba aiurea, pot fi sancţionat cu avertisment verbal, avertisment scris, reducerea salarului cu 10%, 25% şi aşa mai departe. Angajatul meu, domnul deputat sau dmnul senator, ce riscă? Ştiu tineri absolvenţi excepţionali sau oameni cu experienţă în diferite domenii, care, pentru 40 sau 50 de milioane, ar munci de ar intra în pămînt. Din păcate e vina mea. Sînt un angajator prost şi asta mă aduce în pragul falimentului. Bun. Mă ridic eu la un moment dat. Îmi spun că m-am deşteptat şi că data viitoare cînd voi mai face angajări, mi-am învăţat lecţia. Nu. Dacă vreau să-l dau afară, domnul angajat, deputat sau senator, îmi bate la uşă şi mă acuză de evaziune fiscală. Ştii tu, îmi face cu ochiul, pentru lucrarea aia de licenţă pentru care ai luat un milion.
Mă uit pe spatele cărţii mele de identitate şi văd o grămadă de abţibilduri cu ştampile Votat. Data viitoare cînd mai merg la vot aş vrea să-mi lipească pe spatele cărţii de identitate un abţibild cu Pokemon. Măcar să uit că, pentru o clipă, am crezut că eu, angajatorul, contez.

Domnul Boc, sinistraţii şi caracatiţa Paul

Pentru cine nu ştie, caracatiţa Paul este o adevărată vedetă în Germania. Pînă acum a prezis corect toate victoriile şi înfrîngerile naţionalei germane la campionatul mondial din Africa de Sud.

După inundaţiile din 2008 am asistat la un adevărat pelerinaj al oamenilor politici în zonele afectate. Memorabilă e scena în care Traian Băsescu se urcă în cuva unui excavator şi merge prin Tămăşeni pentru a evalua situaţia. Televiziunile centrale s-au îngrămădit să ia cît mai multe cadre. Stăteam undeva pe margine şi-mi venea să rîd. Ce-am ajuns noi, presa, să ne dăm coate în gură pentru un cadru cît mai reuşit. În Doljeşti Lazlo Borbely intra din casă în casă şi evalua situaţia. Noi, fuga după toţi miniştrii care s-au perindat pe atunci, în speranţa că vom prinde un cadru cît mai sugestiv. Atunci preşedintele şi miniştrii erau încîntaţi de baia de mulţime. Într-un fel parcă ar fi stat undeva în Băile Felix la un tratament cu parafină.

Vremurile s-au schimbat doar într-o singură privinţă. Şi acum, în 2010, au venit miniştrii şi preşedintele pentru a evalua situaţia. Acum, în loc de o baie de mulţime au avut parte de o adevărată baie de nămol.

În 2008, după ce au evaluat pagubele miniştrii s-au retras. Ca apele Siretului. După ce au luat cadre cu bătrînei care se rugau, care frămîntau rozariul în mîini, care molfăiau o bucată de pîine cu lacrimi, televiziunile s-au retras. Ca apele Siretului. Rar am mai auzit apoi cîte ceva despre sinistraţi. Cum s-ar spune lucrurile îşi intraseră în matca firească.

Au venit casele modulare. Mai ţin minte că iarna deja apăruseră probleme din cauza sobelor, care nu evacuau cum trebuie monoxidul de carbon. Imediat după inundaţii, în isteria creată de ajutoare, am văzut oameni care îşi dărîmau noaptea pereţii caselor de chirpici pentru a fi incluşi pe lista prefecturii cu familiile afectate de inundaţii. Atunci Guvernul nu a dat bani. A pus la dispoziţie materiale pentru reconstrucţia caselor.

Cred că unul din cele mai dramatice cazuri pe care le-am întîlnit în Buruieneşti a fost cel a două surori trecute de 70 de ani, ambele bolnave, nemăritate şi fără nici un sprijin. Locuiau într-un adăpost improvizat după ce apa le-a dărîmat casa. După reconstrucţie, au continuat să doarmă în baraca improvizată. Le-am întrebat de ce nu merg în casă. Una dintre surori mi-a zis: maică, noi cu uşile astea noi nu ne descurcăm şi dacă se blochează cum mai mergem seara la biserică? Pentru unii dintre bătrîni nu era importantă casa reconstruită, ci reţeta compensată pe care o pierduseră cînd a venit viitura.  Alţii voiau să-mi vîndă un dvd cu 200 de mii de lei vechi, donatie de la un necunoscut, să aibă ce bea în crîşmă. Unii se credeau sinistraţi pentru că apa le nămolise aleea pavată care ducea spre vilă.

Culmea inundaţiilor am trăit-o după ce casele erau aproape terminate. Autorităţile veniseră să ridice locuinţele modulare. Atunci unii oameni au făcut scandal. Ei credeau că locuinţa modulară e proprietarea lor. Autorităţile n-au stat la discuţii şi au făcut ce trebuie. Atunci din mulţime s-au auzit voci: şi noi unde ne mai primim musafirii?

Inundaţiile din 2010 au adus acelaşi pelerinaj de miniştri în zonele inundate de parcă apele Siretului ar fi scos la liman moaştele vreunor sfinţi. Nimic nou. Aceeaşi presă centrală care filmează jucării dezmembrate sau bătrîni care privesc în gol la golul lăsat de ape. Săptămîna trecută am fost protagonistul unei întîmplări care, an alte condiţii, ar fi fost amuzantă. Premierul Emil Boc a venit la Roman. Primăria a pus la dispoziţie un microbuz pentru presă, care să-l urmeze în periplul său în localităţile afectate de inundaţii. Doar că şi coloana oficială şi o parte din presă s-au împotomlit pe malul Siretului. În contextul în care se pune problema reducerii aparatului bugetar, personal, aş propune ca primul minstru să-şi concedieze jumătate din armata de consilieri şi SPP-işti, iar în locul lor să-l angajeze consilier pe Paul. Caracatiţa Paul. Dacă tot a prezis corect rezultatele naţionalei Germaniei, poate, cine ştie, va ghici şi drumul către Doljeşti.