blue american (nimic uman)

4 februarie

Astăzi m-am decis. Nu voi mai scrie nimic. Sunt epuizat. Scurs. Ca o sticlă goală în care sufli şi iese un şuierat pe care nu ştii cum să-l numeşti. E drept, am crezut că aş avea ceva de spus, dar nu. Nu voi mai scrie nimic.

O dimineaţă productivă începe cu stabilirea priorităţilor. Eu am două: încărcat cartuşele pentru imprimantă şi să fac rost de douăşdouă de mii. Pentru un pachet de LM roşu mic. Ziua nu-mi place să ies în oraş. Am impresia că mă înec în oameni. Cu banii am rezolvat. Am găsit 15 mii într-o haină plus restul de la încărcat cartuşele. Până mîine e bine.
Recitesc. Nimic nu mi-a ieşit cum trebuie. În capul meu se strâng ciorchine o grămadă de gânduri. Cum le pun pe hârtie îşi pierd toată forţa. Poate nici n-ar trebui să scriem. Poate că ceea ce nu putem spune ne face frumoşi.

Revin mai pe seară.

5 februarie

Conferinţă judeţeană de partid. Dimineaţă m-a sunat preşedintele de partid să-mi zică. Numai de asta n-aveam chef. Spălat pe cap, bărbierit, costum şi alte alea. Singurul lucru bun e că până la Piatra Neamţ voi merge cu BMW-ul. Şi-am să cobor din el şmechereşte. Am plecat. Vorbim diseară.

M-am întors. Mă piş pe el partid. O grămadă de boşorogi adunaţi în sala mare a teatrului că cică vine bossul de la Bucureşti. A venit, a cântat imnul, apoi două ore am ascultat discursuri idioate. Noroc cu Teo, o tipă nouă, care-a stat lângă mine şi am râs amândoi de-am pocnit. Am pus porecle la toţi ăia care s-au perindat pe la prezidiu. Mai ales când o veşnică speranţă cu părul alb s-a angajat într-un discurs atât de patetic încât am început să imit zdrăngănitul la chitară, iar Teo s-a apucat să-l imite pe Păunescu. Toţi din spatele nostru erau pe jos de râs încât a trebuit să intervină bossul de la prezidiu să facă linişte. Am ieşit pe hol, mai aveam două ţigări care trebuiau să-mi ajungă până spre seară. Holul era plin de membri de partid. Ţigări scumpe, telefoane şi mai scumpe. M-am întors cu spatele să nu vadă folia de celofan în care erau învelite ţigările mele cumpărate la bucată. Plus că mă rugam să nu mă caute careva şi să fiu nevoit să scot telefonul lipit cu scotch. Umilit. Până la ultima fibră.
La întoarcere am venit cu un Logan.

Sigur voi adormi cu televizorul aprins.

6 februarie

Aceeaşi hotărâre. Nu voi mai scrie nimic. Blue american. I wrote this novel just for you.
Fum de ţigară brumat. Patru zile de când n-ai dat nici un semn de viaţă. Ştii cum e ? Ca şi cum aş locui într-o casă scumpă cu două etaje, urc la primul etaj şi mă întâlnesc cu paşii pe care i-am făcut acum zece minute în acelaşi loc. Sad. Just sad. Probabil asta e tot pe ziua de azi.
Avarie. Nici internet şi nici cablu. Am recitit Robinson Crusoe. Mintea îmi era în cu totul altă parte. Aseară ieşisem să cumpăr pâine şi mi s-a părut că văd oraşul pentru prima dată. Bălţile sclipeau îngheţate de parcă iarna era un excavator scrâşnind într-o mină de diamante. Frig. Chirurgical. O măcelărie în care ţi se tranşează carnea de pe oase.

Nu ştiu de ce mă simt bine când e noapte. În siguranţă. Regurgitez tot ce-am trăit peste zi ca un prunc alăptat. O foaie goală. Pot foarte bine să-mi închipui că deflorez o femeie. Aş bea Perfect Lemon. Înot în gânduri. Cutia mea craniană e o piscină. Vecinul de deasupra îşi bate nepotul. Nepotul urlă scurt. Awake.

Ştii senzaţia că pereţii se strâng în jurul tău până îţi ies ochii din orbite?

Aerul e atât de uscat încât sunt martorul propriei mumificări. Încep cu eviscerarea.

Sunt dependent de un singur gând. Să te fut până la epuizare. Să se învârtă lumea cu tine şi să urli ca o lupoaică în timp ce puii o muşcă de sfârcuri