cel mai mult
îmi place să-mi închipui
că sunt
dumnezeu
merg noaptea
pe stradă
în urma mea
un neon se stinge
ridic umbra
ca pe un deget –așa cum ridică sfinții
arărătoru-n
icoane-
spun: să se
facă lumină
următorul
neon se aprinde
sub pămînt mulțimea
de cîrtițe cafenii
mi se
închină
n-a aflat
încă de iluminatul stradal cu
temporizare
alteori îmi
închipui că sunt un front
atmosferic
cu descărcare la sol
poate așa
voi fi sigur că știu încotro mă îndrept
chiar dacă
nu știu să mă opresc
să se emită
avertizare nowcasting
clopotele
acționate mecanic să bată
ca inima
unui parior la ultima cursă pe grand național
să smulg
copacii din rădăcini
să mistui
saivane
să las un
semn oricît de mic
al trecerii
mele prin lume
n-ar strica
nici să fiu
un tren de
noapte în care
oamenii urcă
străini apoi coboară
spunîndu-și
pe nume
cînd noaptea
ascunde urîțenia lumii
oamenii se
descoperă unii pe alții
ca pe flota
pierdută a lui columb
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu