acolo unde își dau elefanții ultima suflare 🙃🙃🙃

 printre fâșii de regrete eterne 

și doze de Caraiman 

femeile cuvioase fac rând 

te strâng în brațe vârtos 

de parcă și-ar potrivi perna sub cap

te ciupesc de obrajii 

fac doi pași înapoi să te vadă mai bine 

da clementino 

fix tat’su-n picioare 

atunci înțelegi superputerea vindecătoare 

a pokemonilor

te consolează că cel plecat a lăsat și ceva bine în urmă 

nicio zi nu se termină așa cum începe 

niciun om nu sfârșește așa cum trăiește 

te uiți la cel nemișcat

chipul acela nu bate nici pe departe 

cu chipul păstrat în memoria ta

poate l-au ros amintirile 

ca pe-o cămașă purtată la nesfârșit 

sau poate-i uimirea astronautului 

care-a văzut prima oară 

pământul din spațiu

și totuși de unde toată această tristețe 

doar nu e ca și cum n-ai mai avea pe cineva 

căruia să-i spui tată oricum îți părea ciudat

și când venea vorba de el îi spuneai simplu nea omu’

o fi un instinct al tristeții 

tristețea cărnii care își pierde din frăgezime

tristețea firească a unei turme de elefanți 

care în drum spre mărețul Zambezi 

își face timp să amușine blând 

un fildeș necunoscut

să nu mori niciodată când sunt prezidențiale 🙃🙃

atunci toate crâșmele de cartier sunt închise 

și unde-i deschis mustește de viitori președinți 

descheiați la cămașă înfierbântați 

pregătiți de când s-au născut 

să ia țara în piept și la pumni 

cum au făcut 

cu viața și cu nevasta 

în colțul capelei tu stai 

timid și stingher 

ca pâinea uitată pe-un raft de trei zile 

te mănâncă palma și nasul 

ah cu ce sete te-ai scărpina 

dar ți-e rușine să nu sperii rudele 

de care n-ai vrut să știi toată viața 

și-acum te îngroapă cât de cât creștinește 

asculți argumente suveraniste și pro Europa 

în clinchet de păcănele și cursuri gratuite de biblie 

copiii înjgheabă un scrânciob din capacul sicriului 

o lumânare gheboasă se-aruncă în gol 

fără bilet de adio 

ai da o raită prin memoria fiului mic

dar fiul cel mic face azi 44 și muncește nebun 

să termine -o lucrare pentru un avocat 

care pleacă-n America 

pe vremuri n-ar fi contat i-ai fi spus 

fă-ți timp pentru mine 

și ce dacă e ziua lui

peste o săptămână faci și tu 72

acum altfel se vede de sus 

ce-i în sufletul altora 

de doi bani speranță (cât ai pe pleoape)

îți pui în fiul cel mare 

dar fiul cel mare stă în florărie blocat 

în fața coroanelor funerare ca niște forme 

necunoscute de viață:

coroane cu un picior cu două picioare 

cadru în formă de A sau crăcană 

plastic sau flori naturale

regrete eterne sau 

cât vă aștept

vorba părintelui Constantin 

te trece-un fior pe șira spinării 

te înfășori mai bine în piele 

s-a făcut frig și aici 

îți strângi coastele ca pe niște apostoli 

călare pe căței de pământ pornești spre lumină 

în timp ce mulțimea cu ramuri de palmieri 

și măslini strigă voios 

osana osana 

opriți frauda de proporții

Cloisonné 🙃🙃🙃 (25.05.1953 - 16.05.2025)

 În loc de Dumnezeu să-l ierte ➕

aștepți să se facă verde la semafor 

o cioară se cacă zgomotos 

pe haina ta Zara proaspăt spălată 

partea rea din tine sugrumă cioara în gând 

partea bună îți spune că nu-i vina ei 

în schimb e un semn că poate ți se schimbă 

norocul 

adormi cu speranța 

că ți se schimbă norocul 

o dimineață fragilă ca timbrele dantelate 

fredonezi obsedant

a mirror just mirrors your behavior

hold up by the artist of broken glass you say

messengerul clipocește-n derivă 

cereri noi de mesaje 

te gândești că ți se schimbă norocul 

bună ziua Emilian 

cu părere de rău și cu durere în suflet 

trebuie să te anunț că tatăl tău 

a trecut la cele veșnice 

noaptea trecută 

creierul își caută o poziție confortabilă 

ca un șofer care își potrivește oglinda retrovizoare 

ceea ce pentru tine credeai că-i neființă 

devine acum veșnice 

bună ziua și scuze de întrebare 

cine sunteți că numele ăsta e un nume comun 

prin partea noastră de lume 

nu-i o greșeală 

tatăl tău era din zăpodia cum se spunea 

și locuia în ultimii ani la mama mea

Vali a murit în somn l-a găsit mama la ora 8

sângele se retrage spre inimă 

cum se strânge oceanul spre mijloc 

înainte de cataclism 

ai vrea să spui ceva memorabil 

credibil 

scurmi creierul după o amintire 

și tot ce-ți vine în cap

e resemnarea falită 

a lui Tony Meucci

să dai unsubscribe morții 🙃🙃 (vă rugăm nu hrăniți animalele 2)

 despre lucruri mărunte e vorba. 

despre țăcănitul constant al bastonului de carbon pe care încercai să-l îmblânzești. să memoreze traseul balcon-sufragerie-bucătărie. și care umplea toată casa cu un soi de căldură pe care numai trupul aproapelui o poate da chiar dacă nu-l vezi dar știi că-i acolo. țăcănitul constant care pe-alocuri aducea cu sărutul zgomotos al bunicilor la finalul vacanței în schimbul unei promisiuni cu jumătate de gură că von învăța bine.

despre cum te-ai emoționat când ai ascultat prima oară hallelujah lui Cohen și ai decis că ar trebui cântat în toate bisericile noastre.

apoi ți-am tradus versurile și ai decis că gesturile mărețe de dragoste de credință de bunătate de orice fel sunt o diversiune.

cel mai mult o să-mi lipsească sfârșeala din voce când mă întrebi ce mai e nou prin oraș. noi credem că vocile altora nu se cuvin pentru că dau sens vocilor noastre. pentru că dacă n-ar întâlni alte voci cunoscute s-ar întoarce în noi și ne-ar sufoca lent ca niște infirmieri care îndeasă perna pe fața bolnavilor în metastază.

îmi tot repet că atunci când trăiești zi de zi cu dureri în tot trupul ți-e mai simplu să crezi că moartea e un fel de magazin online ori aplicație preinstalată de plată. periodic primești mesaje cu documente anexe care intră în spam. ești anunțat că termenii contractuali se modifică și că lipsa unui răspuns se consideră acceptare. pentru vizualizarea corectă e necesar să muți mesajul în inbox dacă nu mai dorești să primești informări sau oferta actualizată apasă pe unsubscribe.

ce bazaconie fericită ar fi să poți da unsubscribe morții. ne-ar mai rămâne timp să umblăm prin sufletul nostru ca printr-o rezervație naturală și când dăm peste demoni în perioada de rut să respectăm cu sfințenie însemnele “nu hrăniți animalele”.

vă rugăm nu hrăniți animalele

ești tot ce sunt tot ce am. uneori mă scoate din minți că trebuie să te împart și cu Dumnezeu. la gândul că eu mă bucur de tine vremelnic  iar El - o eternitate îmi vine să-l răstignesc pe Cristos încă o dată. să-i bat cuie în mâini și picioare până când Dumnezeu o să-mi spună ia-ți mama și umblă iubirea v-a mântuit.

iar noi să tot umblăm ca niște țânci care aleargă nebuni și nu se mai satură după ce-au învățat să stea în picioare. 

ochelarii uitați lângă pasta de dinți cănile cu ceai ori cafea nespălate pe care le trânteam în chiuvetă apoi spuneam că plec La Moldoveanu să cumpăr o racletă de 60 pentru că doar așa mai pot fi curățate. serile în care-ți spuneam că-i ok dacă nu prindem dimineața ce vine. ăl de sus știe ce face. ne trimite pe fiecare în lume asta pregătiți să-i facem față și când totul o ia razna în jur ne ia înapoi. pentru că nu mai e timpul nostru și nici lumea noastră.

alarma de la mobil setată întotdeauna la 7 doar ca să știi câtă vreme mai poți lenevi.              diminețile în care am dat soarele pe o lumânare tot căutând să spun ceva să-ți facă ziua frumoasă tu căutând să spui că nu te mai doare ca ieri. și tot ce ieșea era o tăcere stângace  ca-într-un magazin uitat de lume în care intri în să scapi de ploaie și ți-e rușine să-ntrebi cât costă un fleac de teamă să nu dai vânzătoarei speranțe. iar ei i se face teamă să-ntrebe ce cauți ca nu cumva să te-alunge.

vopseaua 8-56 sweet brown pe care o confundam cu 4-86 chocolate brown și ca să-mi spăl păcatul luam și o ciocolată neagră cu alune întregi. dischetele demachiante și cocoloașele de vată care-ți cădeau pe unde-apucau. zilele în care îți povesteam că anul 536 a fost cel mai cumplit an din istorie. sau zilele în care mă întrebai ce se va alege de mine când n-o să mai fii dacă am vreun plan de rezervă. și eu îți spuneam să nu-ți faci griji o să-mi iau tălpășița rapid o să mă stabilesc în Insulele Feroe și-o să cresc iarbă neagră cât mi-o fi dat s-o mai duc pe aici.

îți scriu toate astea pentru vremea când n-o să mai știi cine sunt. sau nu voi mai ști cine sunt. îți scriu deși în mine e marele rift. jumate din ceea ce sunt ar vrea să trăiești măcar până la vârsta lui David Attenborough chiar dacă memoria ta va fi un cățel de pământ care scurmă după tuberculi imaginari. jumate din ce am fost ar vrea să nu mai suferi și să pleci cât încă mai ai ce lua dincolo. pentru că dincolo de pășunile verzi și apele de odihnă cei care vor veni după noi au nevoie mereu la intrarea în trup de suflete ecorșeu și însemne „vă rugăm nu hrăniți animalele”.