joi, august 31, 2017

albastru american



ce sunete scoate și noaptea asta! de femeie la ovulație.
eu am două perne dreptunghiulare și nu pot să dorm decît
dacă le așez în formă de cruce.
dacă nu pot să dorm ies în oraș nu mi-e teamă de întuneric
am două umbre cu mine ca două arme albe
pe care le-am numit simplu: umbra cea bună și umbra cea rea.
uneori umbra cea rea face glume proaste mi-o ia înainte și-o face pe
infractorul. atunci îmi sare din piept inima cum sar nucile cînd le fierbi
să faci dulceață.

în întunericul orbitor cîinii mici se țin după oamenii mari
cît să treacă în siguranță de cîinii mari.
oamenii mici se țin după cîinii mari cît să treacă în siguranță
de oamenii mari.  mulți mă întreabă dacă nu mi-e frică
să merg singur noaptea eu le răspund la cîte grozăvii
am văzut pe lumină cînd eram reporter
întunericul mi se pare acum cîntec de leagăn.
manechinele pe care stau rochii strîmbe de seară ori
cadrilate sacouri prind viață îmi fac semne să mă apropii.
zîmbesc îmi închipui că sunt ben stiller și asta-i o noapte
la muzeul din new york.
mici vreascuri rupte de vînt par țigări fără filtru
țigările fără filtru par creioane de colorat cu care
oamenii străzii au desenat pe asfalt visuri americane
de bogăție.

o frînă prelungă ca țipătul mamei
ce-și pierde fiul roțile unui tren ca o mașină de tocat carne
și vocea unei femei ce anunță sosiri și plecări. mă întreb cum arată
femeia care anunță trenuri ce vin și trenuri ce pleacă
îmi închipui că-i un fel de pasăre țesător strînge trenuri cu grijă
ca pe ramuri uscate pînă face un cuib numai bun de eclozat oameni.

alarma deșteptătoare a unui huawei starterul unui aragaz electric
miros de ulei încins de cafea de ochi deschiși după anestezie.
angajații de la salubritate spală cu furtunul zidurile unor case istorice
pe care s-au pișat spectatorii după concertul de la ziua diasporei.
casele istorice par niște evrei stingheri la intrarea-n dachau.
eu aș vrea să fiu edward mîini de foarfecă
să fac din aripile îngerului meu păzitor bonsai
cu care să merg la tîrguri tradiționale.
dacă tot se vînd ii cusute-n taiwan ori ceramică produsă în china.

lumina se-ntinde peste oraș ca o pastă de dinți naturală.
îmi văd pentru prima oară pe anul acesta aburul respirație
și-mi vine să iau o piatră în gură.
respirația e semn că trăiesc ori doar că exist?
frigul sărută mîinile ca un bătrîn de la țară mîinile preotului
venit cu sfințitul casei. frigul mă face copil stau iar în autobuzul
care pornește după ce dai vîrtos la manivelă mirosul de motorină
mă face să vărs. pipăi două monede primite de la bunică-mea să le dau
la sfîntul anton iar eu păcătosul le țin pentru mine
să cumpăr comoara din lacul de argint.




duminică, august 20, 2017

insert an emoji 2



cel mai mult îmi place să-mi închipui
că sunt dumnezeu
merg noaptea pe stradă
în urma mea un neon se stinge
ridic umbra ca pe un deget –așa cum ridică sfinții
arărătoru-n icoane-
spun: să se facă lumină
următorul neon se aprinde
sub pămînt mulțimea de cîrtițe cafenii
mi se închină
n-a aflat încă de iluminatul stradal cu
temporizare

alteori îmi închipui că sunt un front
atmosferic cu descărcare la sol
poate așa voi fi sigur că știu încotro mă îndrept
chiar dacă nu știu să mă opresc
să se emită avertizare nowcasting
clopotele acționate mecanic să bată
ca inima unui parior la ultima cursă pe grand național
să smulg copacii din rădăcini
să mistui saivane
să las un semn oricît de mic
al trecerii mele prin lume

n-ar strica nici să fiu
un tren de noapte în care
oamenii urcă străini apoi coboară
spunîndu-și pe nume
cînd noaptea ascunde urîțenia lumii
oamenii se descoperă unii pe alții
ca pe flota pierdută a lui columb




sâmbătă, august 19, 2017

insert an emoji



la început aș intra în tine stîngaci
ca un copil care se joacă pentru prima dată kendama
după ce ne-am obișnui unul într-altul sunt sigur
că n-aș mai uita trupul tău niciodată
așa cum nu uiți niciodată după ce-ai învățar
mersul pe bicicletă

să presupunem că ai avea două pistoale
și le-ai pune la tîmple exact în același loc
dacă ai apăsa pe trăgaci oare gloanțele
s-ar îmbrățișa în creierul tău
ca-ntr-un film cu nargis și raj kapoor?

am purtat atîtea discuții imaginare cu tine
încît mi-e teamă că
sătul să tot cad în ridicol
dumnezeu ori altă forță supremă
o să-mi ia o bucată din țeastă
și-o să te aducă la viață


plante rătăcitoare



suntem plante rătăcitoare pe amazon îți spuneam
zîmbeai și cu tine zîmbeau tatuajele de pe coapsă
îmi plăcea să cred că ai un soare aztec
la care m-aș fi închinat fără condiții
ori o coroană din frunze de coca pe care-aș fi mestecat-o
pînă cînd toată viața mi-ar fi fost transă
prevestitoare de bine

un singur lucru ai avea de făcut
să vindeci micile mele obsesii:
să mă liniștești
cînd merg dimineața pe stradă
de după gard un cîine începe să latre brusc agresiv
brusc inima mea o ia razna
se dă cu capul de toate piepturile
-biet castor prins în capcană de lemn-
puținii oameni care mă văd încep să rîdă
mi se face rușine sîngele mi se urcă în cap
și-mi vine să le cos buzele cu pînză
de păianjeni domestici

ori să mă oprești cînd la semafor
mă întreb dacă pînă la următoarea mașină
am timp să trec pe roșu mă rog să nu-mi ia vîntul
șapca din cap
trag ar în piept traversez în fugă
la mijlocul drumului vîntul îmi smulge șapca din cap
și-o poartă pînă la următoare mașină

pentru tine nu pot altceva decît să inventez personaje
acum e vremea lui crețu un fost jurnalist
care-și calcă-n picioare mîndria cu ură
cum intră un daesh cu suv-ul în turiști pe london bridge
își tuflește pe cap o panameză roasă de șoareci
să nu-l recunoască lumea
se crede sauron vrăjitorul
noaptea iese-n oraș scormonește prin tomberoane
cum scormonește chirurgul prin măruntaie
după apendicul inflamat

într-un final norocul dă peste el
vede un om al străzii dormind pe o bancă
sub el două bancnote de-un leu
pline de urină și rouă
îmghite reflexul de vomă cum curva înghite
sperma unui tirist
înhață banii și fuge
noaptea asta chiar a fost
o zi bună

bărbatul care nu știe să spună povești
nu primește femeie
mi-ai spune că poveștile nu țin de foame
nu țin de foame dar ne țin în viață
pentru că viețile noastre sunt o conversație
care începe aprins și se întinde în noapte
pe măsură ce se face ziuă scade treptat
iar cînd nu mai avem ce să ne spunem
plecăm toți
la gropile noastre




joi, iulie 13, 2017

o gorilă intră într-un bar


mi-am început ziua cu tine
ca un școlar ce-și împarte pachețelul
cu un coleg mai puțin norocos
cei mai mulți au uitat să împartă
cei mai mulți vor să trăiască veșnic
mănîncă bio
fac tratamente bio
în general trăiesc bio
își scot din orbite ochii și pun în loc panouri solare
să țină minte mai multe chipuri
pentru vremea cînd nu vor mai avea oameni
în garsoniere se încălzesc la calorifere de fontă
prin care curge sînge termal
lumea întreagă e un rezervor gratuit uriaș
de sînge fierbinte
nu voi înțelege niciodată obsesia lor
dacă ar fi după mine
restul vieții pe care o mai am de trăit
aș da-o celor ce nu mai au timp
ori celor ce știu să-l folosească cu cap

mai în glumă ori serios
îți scriu din cazanul cu smoală numărul 2
așa cum e alintat pămîntul aici
n-am știut că și-n iad trebuie să faci penitență
ca să intri în el
mi se spune ai greșit
cu gîndul cu cuvîntul cu fapta și omisiunea
acum plătesc
mai ales pentru gîndul
sau pentru cele o mie de feluri în care-am gîndit
să-mi îngrop limba în coapsele tale

poate că asta ne desparte pe noi
dragostea mea e mai fierbinte ca iadul
dragostea ta e curată ca sunetul unui clopot mecanic
pe care îl activezi grăbită
să alungi norii de grindină
ori să chemi lumea la mort(de fiecare dată
ți se mai iartă ceva)

asta și o gorilă care intră într-un bar
tu ai zis că cere un whiskey
eu aș fi zis că cere un om să vadă dacă
s-a meritat evoluția