vineri, iunie 25, 2010

kaput. mă-ta

la ce te poţi gîndi cinci minute pe un pod făcînd poze moldova a depăşit cota de inundaţie
un om surprins de viitură
pompierii care se întorceau de la o şedinţă informativă au făcut un cordon uman
şi au reuşit să-l scoată cu tot cu unitatea calculatorului

podul scîrţîie
mi-a fost întotdeauna frică de apă
în '90 m-a surprins viitura la bunică-mea
mergeam cu apa pînă la piept ne îndreptam spre biserică
aşa ne zicea bunică-mea
acum nu mai are cine să zică
la cîteva zile distanţă am mers la scăldat m-a surprins vîrtejul
şi un cîrcel
mi-am băgat o agrafă în şold ca să scap

la ce te poţi gîndi cinci minute pe un pod
ploia îţi smulge carnea şi tu rămîi în oasele goale
nici măcar putere nu mai ai să-ţi acoperi părţile ruşinoase
adică de ce trebuie să ştie lumea cîte coaste ai
sau dacă inima o ai mică

imaginezi repede un război în care tu eşti eroul
vine neamţul şi te întreabă ce ai în sicriu
tu zici kaput mă-ta
vine şeful de scară şi te întreabă ce ai în sacul menajer
kaput mă-ta
ce-ai vrea să am
viaţa mea cu tot cu barba nerasă
cu nick cave
cu tot



cred într-un dumnezeu oarecare
doar cînd am nevoie
nu contează ce dumnezeu
important e să m-ajute
să car un sac menajer
sau un sicriu
în care stă toată viaţa mea
nu mă doare faptul că maică-mea îmi zice că m-am îngrăşat
nu contează că mă cert cu tipa de la radio
pe motiv că cine a regizat filmul rebeca
cireşele din faţa balconului se usucă
deşi în fiecare seară promit că le strîng
şi le trimit în lume asemeni apostolilor
îmi dau pumni în cap şi-mi spun bă ce fel de om eşti
cum vrei să promiţi că îţi vei împărţi viaţa ca pe o bucată de pîine cu altcineva
că la rîndul tău vei da viaţă
cum vrei să te creadă alţii dacă nu poţi face un lucru simplu

cred într-un dumnezeu oarecare
şi în îngerii lui îmbrăcaţi în costume naziste
ei mă opresc dimineaţa cînd mă trezesc şi mă îndrept spre redacţie
mă întreabă ce am în sicriu
eu mă cred pistruiatul şi le spun doar atît
kaput
mă-ta

miercuri, iunie 16, 2010

english laundry

sînt angajatul acestui trup
fără carte de muncă
oficialităţilor le spun că inima mea e sezonieră
merge pe ici pe colo ba la smuls pălămida
ba la tăiat cordonul ombilical
în rest
muncesc la negru
mă îmbrac în negru
mănînc pîine neagră
şi doar uneori vorbesc de progres
scoarţei de chiparos

în casă la frate-miu s-a mutat o rusoaică
îşi dă masteratul la nu ştiu ce facultate din londra
frate-miu vinde pe e-bay seminţe de iarba soarelui
rusoaica îi zice bă pune mîna şi-nvaţă
câ fără diplomă nu ai să pui niciodată piciorul pe sputnik

sîmbăta fac planuri cu radu
cum că se va întoarce în ţară
şi-mi va aduce o cămaşă english laundry
vom face un blog şi vom scoate bani din reţete dietetice
sau sfaturi pentru o alimentaţie sănătoasă
dar acest trup nu e al meu
e doar un peron pe care am ajuns noaptea
şi de-acolo văd o firmă pe care scrie nagyvárad

femeie iată fiul tău
întorcîndu-se de la conferinţe de creşă
pentru că n-a învăţat nici acum să fie bărbat
fiule iată mama ta
întorcînd mereu ceasul
pentru ca tu să mai ai timp

sînt angajatul acestui trup pe care îl car acasă
ca pe un bax cu pangasius file
îmi vine s-arunc în apă o piatră
să văd cum o face pe broasca
îmi vine să dau din mîini cu furie
la naiba poate oamenii pot zbura
şi eu n-am ştiut asta pînă acum

joi, iunie 10, 2010

muzica corală sau împăcarea cu tine

Din punctul meu de vedere există trei lucruri de care nu poţi să scapi în viaţa asta, orict ai încerca: numele, familia şi religia. Nu sînt un prea religios şi nici prea practicant, dar am cîteva principii. Unul dintre ele a acela că dacâ te-ai născut într-o religie, indiferent care ar fi ea, poţi trece prin toate, poţi crede apoi în Allah, în Budha, în Zoroastru, dar cînd mori, mori tot în ceea ce te-ai născut. De mic eram trimis cu forţa la biserică în fiecare seară şi asta poate avea consecinţe destul de grave mai tîrziu, pentru că dezvolţi o repulsie faţă de biserică şi faţă de actul sacerdotal. Tot cînd eram mic, la slujbele de Paşte sau Crăciun nu mă interesa decît să dorm în timpul liturghiei. Cînta corul mare şi eram nervos rău cînd preotul termina ce avea de făcut iar corul cînta încă. Mi se părea că-mi răpeşte din timpul meu de drept, din viaţa mea, ziceam cu voce tare: bă ăştia nu mai termină?
Prima dată cînd am mers la cor a fost, cred prin 2000. M-am dus la başi, pentru că şi prietenul care mă adusese era la başi. N-a stat nimeni să mă înveţe, concertele, partiturile. mi se părea că se vorbeşte franceza cînd se zicea de terţă, de bemoli sau diezi. La başi am stat vreun an, apoi am trecut la tenori. Altă ciorbă de peşte, altă distracţie, pentru că a trebuit să iau totul de la capăt. Am încercat să-mi încropesc un dosar cu partiturile trase la xerox, dar n-am reuşit niciodată. Am învăţat, pe rînd, ce înseamnă Mozart, Bach, Tocănel, Muzicescu, Hydn, şi mulţi alţii. Nu ştiu cum se face, dar din copilul care era furios pe corişti că se lungesc prea mult, am ajuns să nu-mi pot închipui o ceremonie solemnă fără cor. În fiecare miercuri seară(ca să nu mint, nu în fiecare miercuri seară, dar aproape), mergn la biserică la repetiţie. După cum am zis, nu sînt prea religios. Dar iar nu ştiu cum se face că m-a prins. Felul în care se împletesc vocile, felul în care trăieşti, felul în care te chinui să cînţi corect în latină. Şi mai recunosc un lucru. Cea mai frumoasă muzică corală, pentru cei care ştiu şi înţeleg, e muzica bizantină, sau orientală. Avem multe piese bizantine în repertoriu şi ele sînt cele mai frumoase. Uneori, cînd se cîntă un kyrie sau un sanctus, pur şi simplu ţi se face pielea de găină. De cînd am început să cînt la cor nu am avut niciodată vreo partitură, deşi uneori aveam nevoie. Singurul meu regret e că pierd toate aceste lucruri pentru că fac parte din ele. Mi-aş dori să stau la o slujbă în rînd cu ceilalţi şi să ascult. Să spun uite mă aici au greşit tenorii, sopranele n-au intrat bine, başii au luat-o aiurea. Dar dincolo de astea, să simt vocile împletite ca un vrej de fasole fermecat care se ridică spre nori şi tu te caţeri dar nu găseşti nici un căpcăun. Doar pe Dumnezeu

duminică, iunie 06, 2010

şi în partea asta de lume se moare dragul meu

uite aşa îmi spuneai
că iei şoarecii îi gazezi apoi le scoţi splina
eu îţi spuneam ca-n trădarea lui caron
răducule eşti vinovat
am să te ucid din cînd în gînd am să-mi pun mănuşi de pianist
am să te strîng noaptea de gît
răducule eşti vinovat
ia-ţi buletinul nevasta şi fugi
radu mamei radule
te-aş face praf la o partidă de oină
nu că n-am fi praf

şi în partea asta de lume se moare dragule
eu credeam că în america nu se moare niciodată
sau dacă se
te duci dracului în linişte
nu mai pui şoferii să circule cu farurile aprinse
nu mai pui bărbaţii să care icoane
dragule în partea asta de lume se moare cu gura deschisă
cu ochii deschişi
măcar aşa poate vine marea tornadă
şi tu nu ai pe masă măcar
ceva biscuiţi sau alune

radu mamei radule
vinovat
de ce dracu am crezut că în america nu se moare
şi în partea asta de lume inima se holbează
ca turiştii cînd se schimbă garda regală
apoi te întrebi ce ai în piept
o cîrciumă sau
un drept de a fi

se moare dragule se moare la greu
aşa se anunţă la meteo

sâmbătă, iunie 05, 2010

rugăciunea de dimineaţă

Nu ştiu de ce naiba viaţa mea se învîrte în jurul vieţii. Adică mai toţi prietenii mei sînt medici. Maică-mea e profă de bio, frate-miu a terminat medicina, Radu e medic imunolog, Ioana e medic de recuperare. Îmi spunea Radu cît urăşte chestia asta şi că s-ar retrage la ţară. Adică el e în America, gazează şoareci, apoi le scoate splina.
Nu ştiu de ce viaţa mea se învîrte în jurul vieţii. Poate că, pînă la urmă, asta tre să se întîmple.
Sînt momente în care dimineaţa nu mai pot. Nu mai pot deschide ochii, nu mai vreau să mă ridic din pat. Mă gindesc la faptul că trebuie să merg la muncă, e nasol să nmu ai loc de muncă pe timp de criză. Care e diferenţa? Am fost futut înainte, sînt futut şi acum.
Ce mă face să mă trezesc? Reflexul.
Şi dimineaţa uite aşa mă rog:

ajută-mă doamne să-i înţeleg pe cei vii
cu morţii mă înţeleg foarte bine
ei nu cer pagini publicitare şi nici nu se supără
dacă îi înţepi oleacă cu degetul


ajută-mă doamne să înţeleg
de ce maică-mea m-a dat la drept şi pe frate-miu la medicină
cînd voiam să mă fac cascador
să le arăt tuturor că se poate

ajută-mă doamne să înţeleg sînt un prost de rasă
e vai de steaua mea de cînd nu m-am spovedit
dar nu asta e problema
de ce mă-sa eu sînt acolo şi nimeni nu e aici?

vineri, iunie 04, 2010

mîna întinsă nu cerşeşte

Poate că într-o zi voi fi puternic şi nu un amărît de reporter. Meseria asta mi-a adus cele mai mari satisfacţii şi cele mai mari dezamăgiri. E unul dintre puţinele lucruri pe care cred eu că ştiu să le fac.
Am plîns cu toţi morţii pe care i-am găsit pe spital, m-am bucurat de fiecare clipă alături de oameni care acum poate nu mai sînt. Dar nu am învăţat un lucru.
Am acceptat politica pentru că în redacţie nu sînt oameni destui. La fel cum spitalul şi în general, sănătatea, sînt domenii în care trebuie să ai tendoane bune. În astea două domenii am cunoscut cele mai mari dezamăgiri.
Aş putea să vorbesc despre culise dar mi-e că vorbesc de unul singur. Ca de exemplu, de cîte ori am văzut-o pe fosta şefă de la ATI luînd şpagă de faţă cu mine, apoi mă ameninţa: Vrei să scrii? Scrie şi tu pleci din oraş. Sau un fost edil al oraşului care mă ameninţa cu racheţii din Baia Mare. Ba chiar pusese mîna pe mobil, aşa ca demonstraţie de forţă. Apoi mă ameninţă că mă spune mamei. Sînt multe de spus. Trăiesc viaţa tuturor mai puţin pe a mea. De fapt, asta fac toţi reporterii.
Mîna întinsă nu cerşeşte. Asta ca să ştie toţi cei care cred că ne vindem.
Una dintre cele mai mari umilinţe le-am trăit recent la o lansare de partid. Se ştie că, în momentul de faţă, oamenii politici trebuie să plătească pentru a apărea în presă, la modul extins. O conferinţă care durase vreo două ore, apoi ne-au aşezat la masă. Urăsc chestiile astea. E ca şi cum ai zice dă şi la gură mea să halească ceva. Dar am început să le apreciez. Ca pe un gest de respect pentru omul care îşi pierde două ore din viaţă pentru nenea Partidul. Dincolo de asta urmează umilinţa. Ne tratează toţi de parcă am fi datori pentru ciorba zoită şi pentru cartofii refrigeraţi. Unul dintre potentaţii zilei îmi face semn cu o mînă să vin la el. Că aşa se negociază. Fiecare se împarte pe căprării, fiecare cunoaşte cîte un jurnalist cu care poate negocia. Bă, ştii că e criză, nu? Atît pot da. Săru mîna să trăiţi. Dacă ţi-a mai rămas puţină demnitate te întrebi ce dracu cauţi tu acolo şi de ce trebuie să suporţi. De ce? Pentru că te-au burduşit cu o palincă, o ciorbă, o friptură şi un vin bun. Totul se plăteşte în viaţa asta.
Acum totul se negociază. Mai ales dacă eşti om politic. Nu le plîng de milă. Poate au ajuns prin forţe proprii acolo unde au ajuns, poate au făcut afaceri cu bani publici. Eu nu sînt aici să judec. Eu sînt aici să constat.
Altă conferinţă de presă, alt lider de partid, aceeaşi placă. Aşteptăm negocierea. Îi spun preţul. Strîmbă puţin din nas, apoi mă întreabă: nu poţi lăsa mai ieftin, aşa, ca sîntem amîndoi catolici? Nu nene, astea sînt preţurile. Dar dacă bagi tu ceva în buzunar? De cîte ori m-am confruntat cu situaţia asta... Oi fi sărac, oi avea datorii, dar nu mă compromit. Sau cel puţin nu accept ca altul să mă compromită.
Altă conferinţă de presă, într-o duminică a orbului. Vine preşedintele mare de la Bucureşti. După trei ore de discursuri-conferinţă de presă. Taman atunci se aduce pe hol ceva de mîncare. La întoarcere nu am găsit nici măcar o sticlă de apă.
Încă o conferinţă de presă, de data asta ţinută seara. Măcar din respect ar fi putut să pună la dispoziţie o sticlă de jumate de apă plată, sau măcar s-o vîndă. Apoi pretenţii că trebuie să stăm pînă la sfîrşit, să facem poză la învingător. Dincolo de titulatură sîntem oameni. Oficial sîntem reporteri, deputaţi, senatori, preşedinţi. Trebuie însă găsită o balanţă care să echilibreze umanul cu oficialul. În 2008, la inundaţii, alergam după curul lui Băsescu, Borbely şi altor miniştri care se perindau ca la moaştele Sfintei Paraschiva. Am văzut presa centrală stîlcind denumiri, stîlcindu-ne pe noi pentru că ei sînt naţionali. Uneori meseria asta te umileşte pînă în măduva oaselor. Uneori cred că ar trebui să participăm toţi la Frumuseţe pe muchie de cuţit, să ni se rezecteze jumate din stomac să nu mai înghiţim atîtea porcării. Păcat că meseria asta e chiar frumuseţe pe muchie de cuţit. Seara, în cartier, la o bere, se adună toţi în jurul meu, mă întreabă ce mai e nou. Ce-ţi rămîne din toate astea? Că de bani nu se poate vorbi. Îţi rămîne cafeaua de dimineaţă băută cu mîini curate şi o melodie preferată. A mea e Famous blue rain coat de la Leonard Cohen.
E frumuseţe pe muchie de cuţit, pentru că dincolo de rîndurile sterile dintr-un ziar sau un articol postat pe net, îţi rămîne satisfacţia că ai fost acolo.
Dincolo de aceste rînduri, mîna întinsă nu cerşeşte domnilor. Mîna întinsă e semn că cineva e acolo.

joi, iunie 03, 2010

io, gay fest-ul si ardelenii II

Oki o trecut gay-fast-ul fără incidente gen noua dreaptă fie cu tine(sau în tine). Acuma poietul trece la alt of de-a lui.
O bună bucată de vreme, în tinereţile mele sbuciumate m-am gîndit să mă duc la dracu. Adică taman la Oradea unde am stat ceva vreme. Cine n-a mers cu Iaşi-Timişoara în viaţa lui n-a pierdut decît vreo 16 ore de stat în picioare. Şi un piesaj fantastic, da ăsta nu se pune că nu l-a făcut omul. La întoarcerea din Oradea era şi mai cumplit. Dacă voiai să recunoşti un moldovean ieşeai pe hol şi vedeai unul la un capăt strigînd la la altul din celălalt capăt: Uai dă şî nii petu şeala di Goldăn Braun.
Paşcani şi Dolhasca erau spaima călătorilor care erau luaţi cu asalt de şatrele de ţigani ca turcii la Plevna.
Mi-am zis că dacă mă voi face mare am să trăiesc şi să mor în Oradea, să mă îngroape sub prelata de la terasa La ţînţarul, de pe malul Crişului. Cum se stabilise subsemnatul în Oradea a şi început să-şi caute de lucru, pus pe fapte mari. Vorba aia: cv beton, experienţă în cîmpul muncii, cumpiutăre limbi străine. Hehe mă şi vedeam într-o ditamai corporaţie, luînd prînzul la pasajul Vulturul Negru. Eram perfect cu excepţia unui singur lucru: să mor dacă ştiam vreo boabă de maghiară. Şi toate anunţurile de angajare cereau obligatoriu să vorbesc în păsăreasca lor.
Apoi amu nene, ce să zică şi poietul? Adicătelea, recunosc, băieţii din partea aia sînt cu vreo zece ani înaintea noastră, ca mentalitate. Da io mi-s crescut la ţară printre urzici, cuiburi de cartofi şi balegă de chituit chirpicii. Io ştiu una şi bună: dacă eşti în ţara mea vorbeşte dracului româneşte sau prefă-te. De ce dracu dacă eşti în ţara ta tre să înveţi limba altuia? În iarnă am fost prin Franţa. O mai buchiseam oleacă pe franţuzeşte, adică mai un je teme mai un vin şod, da am zis că mai bine mă descurc în engleză. Ei pe dracu. Să nu care cumva cineva să creadă că franţujii au ca pasiuni limbile străine. Dacă eşti în ţara lor parleşti tată limba lor. Bon.
În Oradea m-am chinuit io cît de cît să o rup ceva pe ungureşte, da nu m-am chinuit prea tare de vreme ce ştiam numai cum se zice Oradea în maghiară şi ceva înjurături. Că deh, se zice că primele cuvinte pe care le înveţi într-o limbă străină sînt procărelele.
Erau magazine în care nu puteam să iau nici măcar o pîine că dracii nu voiau să vorbească româneşte nici dacă erai Matei Corvin.
Unde mai pui că locuiam la etaju IV dintr-un bloc plin cu unguri. Cînd mergeam cu frate-miu prin oraş, începeam să vorbim cu accent de moldovean şi spaţiul se dilata în jurul nostru. Vecinii nu vorbeau cu noi decît în maghiară. Se zice că răzbunarea e arma prostului, da mamă ce bine te simţi.
La sfîrşitul săptămînii mai făceam cîte-o chermeză la care chemam nişte prieteni ukrainieni studenţi în Oradea. Şi cînd o luam pe ulei, la ora două dimineaţa puneam lăutăreasca aia: Vine trenu de Galaţi plin cu unguri spînzuraţi Doamne ocroteşte-i pe români Sus stă Iancu pe statuie.... continuarea o ştiţi.
Şi dădeam calculatorul la maxim. Ei bine, toţi ungurii din bloc tăceau mîlc. Era mica noastră răzbunare. Dacă eu, în ţara mea, pînă la urmă pot face un efort să te înţeleg, tu de ce vrei mai multe drepturi decît mine? Pînă la urmă minoritatea reprezintă un grup de oameni care profită de bunul simţ al majorităţii. N-am nimic cu maghiarii, nu sînt xenofob. dar dacă eu, din bun simt mă apucasem să învăţ păsărească lor, ei de ce nu au făcut la fel?

prietenul meu din america


prietenul meu din america
bea gin şi ascultă bing crosby
îmi spune că face experimente pe şoareci
şi că urăşte lucrul acesta

e curios cum toată viaţa mea se învîrte în jurul unor celule
de mic mama mă învăţa denumiri în latină  taxoni celenterate
pseudopode
nu i-am zis niciodată că am rămas corijent la biologie

aş putea să cred că lumina se naşte dimineaţa la cinci fără zece
dintr-un cuib de mierle
unii au nevoie de ceasuri deşteptătoare
mie o mierlă îmi ciuguleşte din barbă
rămăşiţele unui vis
apoi mă hrăneşte ca pe un pui ieşit din găoace

mă trezeam ameţit uneori aveam senzaţia că sînt pe un stadion
iar arbitrul fluierase finalul reprizei
toată ziua trăiam ca un pui căzut din cireş

adică du-te colo fă aia şi aia
negociam pagini publicitare
bă nene politica e numai pe bani
dacă vrei o relatare mai amplă
mîncam în restaurante meniuri sofisticate
maşini de lux şi dansuri de societate

n-am înţeles de ce viaţa mea se leagă de viaţă
am înlocuit oamenii cu indicatoare
ati cpu oftalmo pneumo chirurgie
salut în fugă şi e un lucru bun
indicatoarele sînt întotdeauna acolo unde aştepţi
oamenii nu

azi noapte am visat o americă
nişte cuiburi de mierlă în locul ambulanţelor
era de ajuns să formezi numărul unic
şi ele veneau
ciuguleau vise din barbă
în cazuri mai grave băteau cu aripa-n piept
în loc de resuscitare

şi-am mai visat o brichetă zippo

seara cînd mă întorc sînt atît de străin
încît nici parchetul din cameră nu mă mai recunoaşte
umbra îşi ia urmele-n spinare şi fuge
prietenul meu din america eliberează animalele de laborator
îmi spune că s-a săturat să mai descopere un vaccin
eu aş vrea să fiu joaquin cortez din ţeasta fiecărui om
să fac o scenă pe care să dansez nebuneşte