marți, iulie 25, 2006

domnul emilian trece dincolo

despre domnul emilian
lumea a început să vorbească cu stimă
după o noapte petrecută în cazino
unde a pariat tot ce avea şi a cîştigat o avere

toţi ştiu despre domnul emilian aceleaşi lucruri
adică doar lucrurile despre care emilian a vrut să se ştie
că umblă elegant la cravată bărbierit mai tot timpul
unii spun că e o companie plăcută alţii strîmbă din nas
şi concluzionează nevoia de oameni
îl face mai sociabil

ca orice om domnul emilian se compune din gesturi secrete

dimineaţa se aşează în faţa oglinzii şi stă jumătate
de oră zîmbeşte mai rîde mai plînge mai scoate limba
se gîndeşte ce expresie ar fi potrivită pentru vremea
cînd va trece dincolo

în timpul zilei stă pe balcon şi fumează chiştoace
ochii sînt goi ca trupul unei femei ce numai vine se uită la oameni nu-i vede aşa cum nici ei nu observă lumea lui ce stă să cadă
pur şi simplu stă şi numără lucrurile
care-i lipsesc

cînd iese-n oraş
fumează lm roşu în pachet de marlboro superlung
să nu creadă lumea că ar avea prea puţine de oferitzîmbeşte absent bea un suc şi-ar dori un tovarăş
se mulţumeşte cu o scrumieră în care stinge
trăirile pe jumătate

se-ntoarce acasă puţin mai bătrîn
ascultă muzică depresivă dansează
şi-ar dori să nu mai simtă nimic trupul său inflamat
de atîta tăcere zvîcneşte uneori
vomită sinapse

uşor
se dezbracă se uită la un film stupid se întreabă
de ce eşti erou dacă salvezi lumea stinge lumina
reia o numărătoare întreruptă aseară
fiecărui deget pune numele unui prieten e puţin trist
de mai multe nopţi trei degete au rămas fără nume

fumează iar un chiştoc respiră adînc se leapădă de leşul zilei dacă ar vrea din ţeasta nopţii ar putea smulge un vis fără noimă

apoi
domnul emilian se închide cu un gest simplu poate mîine
sau poate dincolo o să se împlinească dorinţa lui secretă să fie şofer de cursă lungă asta
visa de cînd era mic să care trăiri suflete trupuri de la o lume la alta
adoarme nerăbdător peste cîteva zile va avea
şi permis de conducere

joi, iulie 13, 2006

diary of dreams(day three)

mă trezesc dimineaţa cu gîndul că
nu mă uit în oglindă nu mă spăl pe faţă nu beau cafea nu fumez

doar
îmi provoc stări
să bifez o trăire şi să am
ce povesti noaptea ziua de mîine urmează celei de azi
ca o sclavă pierdută prin catacombe nici o grimasă
acelaşi captiv în aceleaşi momente ca într-un cub
devii conştient
oamenii sunt suma unor repeţii bizare

mi-e poftă să spun
uşa de la intrare păstrează doar urmele celor ce
au intrat şi-au ieşit nimic la schimb nici măcar
o promisiune de revedere

poate m-aş simţi fericit

dacă într-o dimineaţă m-aş trezi că nu mai bate nimic
nici ceasul pe care îl numeam în derîdere puls
nici timpanele care cheamă triburi de sunete la vînătoare

să stau nemişcat să văd cum pleacă din mine orice regret
umbră crispare şi orice formă de viaţă

poate aşa n-am să mai întreb ce voi trăi
astăzi ori la ce dumnezeu am să mă rog
duminică

desigur
aş putea găsi o mie de oameni o mie de voci o mie de feluri
în care să-mi spun că sînt puţin depresiv
deocamdată simţurile mele dansează
cine ştie cînd am să mai fiu un element important
în matriţa senzaţiilor

miercuri, iulie 12, 2006

emilian îşi ia la revedere


cît mai simplu

aş vrea să-ţi pot spune că unde mă duc
va fi bine
că voi învăţa repede limba
că voi fi băiat de treabă
că n-am s-o uit pe emilia
că am să tai pîinea felii ca acasă
că o să am mai multă grijă de mine

tu roagă-te doar
să nu pierd trenul
să am parte de oameni care se poartă cu mine frumos
şi să mă crească
să nu pierd cheia de la garsonieră
şi să nu uit unde mi-am pus banii

din cînd în cînd am să-ţi mai scriu
ştiu
nu-i nevoie să-mi spui
mi-am făcut provizii de pixuri

mai stau pînă se face noapte
oricine ştie că nu e frumos
să pleci în mijlocul zilei

să te îmbraci bine că seara e cam răcoare

de mîine învăţ să trăiesc
în surdină

diary of dreams(day two)

camera mea e întoarsă pe dos peste tot
stau bucăţi din mine unele împăturite prin bibliotecă altele pe foi
neterminate

niciodată
n-am avut atît de multe cuvinte a trebuit să închizi uşa ca să
învăţ să vorbesc

la început mi-a fost frică ameţeam luam primul tren credeam că pierderea
prin vagoane e un plasture cu rivanol aplicat pe o rană vorbeam sacadat
în general oamenii se tem de buzele care se mişcă singure ei spun că sînt nebun
eu ridic din umeri îi las pe toţi
să se usuce

ştiu că orice-ţi spun e banal în lipsa senzaţionalului cei mai mulţi cred că
toate dramele sînt un clişeu viaţa e un clişeu din care ieşim toţi cu feţele
schimonosite

uneori
te plîngeai că nu avem prieteni să ieşim duminica la iarbă verde
acum îţi fac în ciudă am cunoscut cîţiva oameni interesanţi
ei nu au gură ei nu au ochi ei nu au formă
nu mă crezi mă întrebi de unde ştiu că există
pe locul atrofierii tale mi-a crescut ori un fel de simţ ori
pielea a devenit mai sensibilă oricum ceva s-a întîmplat
de am început să adulmec orice trăire

contează prea puţin ironia cu care-mi spui
că e o lume imaginară ca şi atunci cînd ochii era lipsiţi de orice expresie
dădeai din cap nemulţmită lumea asta n-ai reuşit s-o înţelegi

şi ce-ai fi vrut emi să fac
în tot acest timp în care erai plecată la fabrică într-un fel trebuia
să te scot în evidenţă dintr-o mie de ceramişti care dau formă
pămîntului

şi nu mi-e ruşine s-o spun
eram beat în noaptea în care mi-ai spînzurat ochii de tocul uşii
pămîntul era un spital dumnezeu se dădeau cu capul de geam şi
refuza medicaţia lumea era un triaj de chirurgie în care totul se vindeca
miraculos
cu o singură copcă

şi dacă n-ai fi dansat la toate petrecerile şi toate nunţile
ai fi avut timp să înţelegi că eroii au viaţa lor şi că
sînt singurul om e drept aiurit
care ţi-a dăruit o păpuşă

acum
respir cît mai simplu
tu îţi petreci timpul cu automatisme un fel ieftin de a trece prin viaţă
eu vreau doar să mă fac mic
atît de mic
încît lumea să găsească o formă de a uita că
m-aş fi întîmplat
vreodată

diary of dreams(day one)


sînt mai viu decît crezi şi asta nu are nici o legătură
cu faptul că mîinile tremură cînd mă spăl pe faţă sau că beau cafea
cu gîndul aiurea

azi noapte am dormit pe curmătura...mai ţii minte?

te făcuseşi praf dintr-o cană de vin rîdeai emilian o să murim
mîngîiai saint-bernarzii emilian o să murim pădurea urla
ca şi cum viscolul o plesnea peste faţă că nu a găsit masa pusă
ea îi răspundea că nu a găsit oameni rîdeai emilian o să murim
îmi arătai urmele noastre atît o să rămînă din noi aşa că hai să ne
spunem pe nume fără să mai fie nevoie de spasme

am îngheţat cînd am căzut în crevasă tu făceai bulgări şi luai
brazii la ţintă
hainele îngheţau mulate pe trup ca un sicriu emilian ca un sicriu
îmi spuneai vino şi fă bulgări lasă lucrurile importante oricum
drumul ăsta nu are marcaje decît spre peşterile pe care le visam
amîndoi noaptea

te-am luat în braţe şi te-am trecut de partea cealaltă
a vieţii a morţii a urmelor noastre şi-acum pieptul mai păstrează
urmele acelor zăpezi în care am crezut că o să ne pierdem ca într-o pilotă
pufoasă care să ne ajungă pentru tot restul zilelor

după pierdere a urmat dezmeticirea
rîdeai emilian unde mai mergem mîine probabil viscolul
se-ndopa cu urmele noastre luase din nou pădurea la palme
că i-a gătit o cină săracă

ai aţipit în braţele mele ca o pilotă cît pentru tot restul zilelor
m-am dezgheţat şi-am început să tremur de frică ai deschis ochii
mi-ai spus dacă ţi-e frig mai pune-ţi o pătură

nu mai contează nimic ţi-am ascultat sfatul

marți, iulie 11, 2006

sonata nocturna


ce-aş putea face cu o lună plină

aş putea s-o împart pentru fiecare metamorfoză

pe spatele ei aş desena animale mi-ar aminti
de prima mea vînătoare
de primul tău plecat fără voie

pe o parte mai scorburoasă
aş face provizii de haine ne-am îmbrăca
în fiecare dimineaţă cu oameni noi
m-ai admira aş face o plecăciune apoi am petrece
întreaga zi
amintindu-ne în faţa oglinzii

pun lupii de pază liniştii noastre
te caut prin ierburi de noapte
întreb înţelepţii
unde se duc toate femeile în anotimpul coacerii

partea pustie aş păstra-o
ca pe o ultimă coajă de pîine cu ea aş hrăni
toate păsările în care ai adormit
aş îngropa firmituri din ele ar răsări
colţuri după care te ascunzi despletită

luna e plină se scaldă în ea
epiderma tuturor dimineţilor

duminică, iulie 09, 2006

Despre emilian pentru ultima data


ca-ntr-un vers nu prea original camera mea
este goală are o uşă pe care intră
toate durerile şi o fereastră la care stau
cu nasul turtit aşteptînd să mă trec...

că tot iau viaţa de la început
m-am gîndit să-i fac un tunning sau s-o transform
în amantă
o soluţie ar fi să scriu pe fereastră cu ruj
please help me apoi
să calculez cîte versuri aş putea să scriu pe fiecare perete
pînă ce camera mea devine toată o poezie

fudulă şi roşie de atîta emoţie...

îmi şi imaginez ce isterie pe stradă cînd aş ieşi
cu camera mea la braţ probabil aş mirosi tot a var şi-a durere pe fruntea mea ar scrie cu majuscule: AM GREŞIT ÎNTR-O VIAŢĂ ANTERIOARA ŞI-ACUM PLĂTESC CU VÎRF ŞI-NDESAT...

înaintea mea camera a avut un prieten diliu
s-au certat într-o seară iar el a vopsit-o cu spray auto
a trîntit uşa a plecat
acum ea stă într-o rîlă
sîngerînd şi cam
ştirbă...

suspect de firesc
în camera mea un pat şi un scaun
pe mijlocul unui perete un tablou pe culmile kitch-ului
cu o apă şi-un foc sau aşa ceva
în dreapta un costum pregătit pentru orice interviu sau îngerul meu păzitor cum îmi plăcea
să-l numesc
în stînga un calorifer de care claudia îşi ţine legată poeta...

treptat m-am obişnuit
la început mai roşeam cînd mă dezbrăcam
eram goi şi eu şi camera plîngeam de mila fiecăruia
ne încurajam ne spuneam că poate nu e o idee rea chestia cu matrimonialele acum
doar neoanele mai sparg întunericul ca Moise despicînd Marea Roşie
totul e roşu de un
roşu aprins ca rujul cu care am scris pe fereastră
ultima mea mare durere please help me...

Anoftalmie
returnat destinatar lipsă

m-am trezit cu teama că nu mai trăiesc şi că
oamenii se-nghesuie-n mine ca-ntr-un marfar
deraiat de unde adună
carnea în saci pentru oasele lor
îmi spuneam că sînt bine dar nu eram
doar străzile mă înghiţeau ca nişte căpcăuni mîncătoride rutină

erau şi zile în care mi se părea că oamenii
nu mă văd şi trec prin mine ca printr-o ceaţă
ce se ridică la prima rază
eu nu ştiam cum să ajung la prima staţie de troleu renunţam luam autobuzul de răstigniţi
controlorul rîdea gros privirile noastre se ciocneau
suspicios îmi cerea abonamentul eu îi fluturam pe sub nas mîinile compostate la ambele capete
el îmi spunea că aşa trebuie fără durere nu ajungi
nicăieri în ziua de azi

aş fi trimis o scrisoare dar nu ştiam dacă
mai eşti acasă ţi-aş fi scris despre supermarket-urile în care intram ca un copil
citeam pe silabe toate anunţurile
ţi-aş fi scris despre cum n-am dormit o săptămînă
doar ca să aflu ce păsări de noapte are oraşul acesta
ai fi ştiut că aici
o pîine te ţine trei zile iar foamea pare şi ea
mai blîndă
cînd plouă oamenii nu se udă nu tremură
ei deschid gura şi se bucură ca nişte copii
e semn că seara vor avea ce visa

o să-mi ia ceva timp să învăţ
toate acestea

deocamdată nu am nici un prieten şi nici un plan
deşi mi-ar fi plăcut să stau la un gin tonic să fac glume pe seama fetelor de plictiseală dau nume paşilor pe care-i fac
într-o zi
noaptea fur indicatoarele de pe stradă şi
le agăţ de balcon poate cineva o să vadă că
sufletul acesta e locuit
nesigur mai sting cîteodată lumina
şiscriuşimăscriuşiîţiscriu

poveste care nu intereseaza pe nimeni

trupul meu cerşea un telefon măcar aşa să ştiu
că încă mai respiri chiar daca prin alt
orificiu al lumii sufletul mă plesnea peste ochi
şi-mi cerea insistent să o iau de la 0 sau să
uit tot ce ştiu despre viaţă

normal, cum toate plecările se petrec noaptea aşa am plecat
şi eu noaptea mi-am pus în bagaje o fractură de
zigomat cîteva haine şosete berechet o despărţire un început
şi-apoi am plecat
normal că nu m-a condus nimeni la gara normal de pustie
vreo doi cerşetori mi-au adulmecat toate durerile şi-au început să amuşine pe lîngă mine
puţind a gunoi şi-a dezamăgire

dimineaţa s-a spart de vagon ca ceaşca pe care ai scăpat-o pe jos într-o zi în care ai sperat că
cioburile ne vor aduce noroc în viaţă
altfel,

cu nasul lipit de geam am inventariat toate locurile
clipele trăirile zilele
în prealabil aş fi început să râd cu lacrimi
înainte să mă prăbuşesc
oricum nu conta trenul mi-ar fi dus cioburile acolo
unde trebuiau să ajungă
mă uitam la durerea care nu-şi găsea locu
ldeşi luasem bilete pentru amîndoi
prin cap fulgerau o mie de versuri
n-avea cum, imi spuneam, cu aşa o durerea
ş putea deveni un mare poet

"bere rece cafea ciocolată" vînzătorul ambulant se uita la mine în suflet am deschis uşa i-am zis du-te şi caută alt muribund brusc
mi-a trecut prin cap să scriu o poezie cu titlul de ce nu m-a făcut mama zidar
poate că aşa m-aş fi priceput şi eu la ceva
nu să stau să mă-ntreb de ce la o staţie urcă
un înger iar la alta coboară o zdreanţă

"şi eu port în suflet răni ce nu se vor vindeca
niciodată dar aşa se întîmplă cînd îţi provoci
singur rănile" mîinile tremură ca şi cum toate rugăciunile
au găsit porţile cerului ferecate respiraţia
devine o clipa de intimitatepeste toate acestea
doi ochi migdalaţi care se deschid şi
te închid ca un telefon pus în furcă

puţin trist parfumul acesta
puţin amar şi nefăcut patul în care sufletul meu
s-a încuiat într-o lacrimă şi n-a vrut să mai iasă

am rămas cu peştera mea seara
înainte s-adorm visez că trăiesc
doar eu şi frica de întuneric

în peştera mea mă visez la un foc el
sărută pereţi ca şi cum ar fi amanţii
demult căutaţi poate
cioplesc poate
mănînc mai tîrziu voi
scrie poeme tot eu
le recit în cele din urmă adorm învelit
într-o blană

peştera mea e într-un munte pe care nu-l
ştie nimeni trebuie să mai lucrez
la detalii să nu mă pierd nici eu

o zi obişnuită se compune din diverse activităţi
pescuit vînătoare cărat lemne de foc spălat
rufe bineînţeles peştera mea are şi
o cascadă

cîteodată
în peştera mea mi-e dor de oameni atunci
iau o piatră şi scriu desenez ba o lacrimă ba
un cuvînt de iertare nespus

îmi place să dorm în patul din peşteră el e făcut
din frunze şi cîteva blănuri miroase a reavăn
ca şi viaţa ce se petrece aici

vei fi un mare poet pentru că ei suferă cel mai mult
eu nu mă pricep eu mă cunun vara viitoare

ştii
ce urăsc eu cel mai mult la peştera asta este
ecoul

acum
stau şi mă-ntreb de ce întotdeauna scriu
pe întuneric

uitasem

s-a stins focul
Doamne
e unu jumate am obosit hai să facem pace
eu nu te înjur tu îmi găseşti un loc să fie
numai al meu
nu neapărat pe lumea aceasta în viaţa aceasta în trupul acesta poate să fie oriunde numai să
stau naibii pe loc şi să vomit peroanele
infectelor gări în care nu am avut curaj să cobor

cam aşa mă rugam pe culoarul pustiu
ca un sicriu oamenii toţi
dispăruseră fiecare banchetă ducea cîte un mort
şi nu era nimeni să aprindă o lumînare
numai eu singurul viu singurul
singur
desenam oameni cu degete răsfirate

şi în tăcerea tocată de roţile trenului picioarele
îmi tremurau la gîndul că mă voi întoarce
în mine picioarele îmi tremurau de prea
multe ore îmi ţineam de urît în întuneric
mă oglindeam şi-mi spuneam mă, emi, mă
tu chiar n-ai de gînd să îmbătrîneşti iar
Dumnezeu rîdea de parcă
i-aş fi spus bancuri cu blonde

lumina
difuză cioplea cearcăne pe chipul meu şi al
sfinţilor îmi spuneam că viaţa e o gară imensă
în care lumea aşteaptă
ba un loc la cuşetă ba un hamal pentru suflet
doi copii se încurcau printre picioarele mele
eu nu ştiam de unde să cumpăr bilet
peronul avea dalele cenuşii mucalit
i-am făcut cu ochiul şi i-am spus din tine
am să fac un poem

acelaşi mers monoton ca un cîntec de leagăn pentru cei
ce nu pot să doarmă sau care au toleranţă
la anestezice
colindam de nebun prin trenul care spinteca
noaptea în căutare de oameni ca un balaur trezit
pentru o gustare tîrzie
mă opream pe cîte un chip adormit îmi venea
să-i străpung craniul să văd ce se află acolo
poate un gol ca al meu poate nimic
m-am aşezat cu capul plecat la prima staţie
buzele s-au oprit în mijlocul strofei şi
mi-a venit să urlu: termin-o, Doamne,
cu gările astea

doar gîndul că voi ajunge la tine ţinea sufletul
priponit ca un cal nărăvaş
am închis ochii mi-am imaginat că acasă
miroase a pască şi cozonac
eu miroseam a gară supraaglomerată unde străinii se
întîlnesc din priviri şi fac schimb de vieţi
picioarele îmi tremurau de prea
multe ore mă pipăiam să văd dacă nu cumva
eram mai bărbat sau poate mai bun
lumina aducea viaţa în oameni eu
ma stingeam ca o brichetă
uzată

la capăt de linie ţi-am explicat că
aş vrea să fii mama copiilor mei
ai rîs brb ai plecat eu m-am gîndit că
drumurile sînt suma unor schimbări
de la o schimbare la alta cîte
o bornă de la o bornă
la alta cîte o groapă comună în care stau
necrozate
speranţele noastre de-a valma
încă o duminică în care mi-e dor de oameni ca o
biserică pustie aşteptînd pelerinii
toată noaptea întunericul a făcut ce-a vrut
m-a întors pe toate părţile sufletului
mi-a făcut zgîrîieturi pe faţă pe mîini acum
m-a lăsat în voia soarelui cares-a repezit hulpav în mine

deocamdată e cald şi bine durerile au ieşit
prin toţi porii să se usuce
în urma lor desenez cu oasele scrisori pe asfalt
chiar dacă paşii următori le vor şterge
aprind focuri chiar dacă oamenii le vor şterge poate
în zborul tău vei privi la un captiv
în carne străină

astăzi
toate gările sînt închise nici un tren nu mai pleaca distanţele se parcurg pe jos
e ziua în care cei care ştiu să meargă
învaţă pe alţii cum
să se piardă

cîteodată mă simt privit cîteodată
cred că cineva se hrăneşte cu tot ce simt fiecare zi
e un ciclop uneori blajin alteori nervos
întotdeauna înfometat de trăire

ca zestre de nuntă dumnezeu mi-a lăsat darul acesta de a face pe toţi oamenii să fugă
de mine mi-a explicat
eu nu am nevoie de ei trebuie doar
să stau în picioare fără prea multe bagaje
ca să urc în primul suflet ce pleacă
din lume

călătorule, m-ai strigat am tresărit a trecut
ceva timp de cînd n-am mai fost chemat pe numele meu
de alint
mi-ai scris cîteva rînduri ca să am cu ce mă înveli
cînd o să cadă prima zăpadă
cît mai stau în oraşul acesta îţi dau întîlnire
într-o cafenea m-ai întreba cum ne recunoaştem eu
ţi-aş spune că e de ajuns parfumul nostru de
oameni pe care ploia nu i-a udat niciodată
dacă nu
la fereastra de unde se vede capătul lumii
să mă aştepţi îmbrăcată în galben eu
am să vin în mîneca scurtă şi cu sandaleca un copil dintr-un alt anotimp ce aleargă
să nu-l prindă vîntul

tu nu m-ai crede eu aş avea de ales între a rămîne să povestim despre numeroasele noastre
victorii
sau să mă urc în primul tren care iese din mine

încă o duminică în care mi-e dor de oameni
încă o catedrală pustie nici un pelerin n-a călcat
pragul
poate carnea mea e prea proaspătă ori poate
oamenii s-au săturat să se mai roage
la oameni
n-am înţeles niciodată de ce străzile
nu au sfîrşit
în lipsa unui răspuns
linia albă
de pe axul şoselei e urma pe care
oamenii o lasă în trecerea lorei vin seara cu
pensule şi vopsele trasează o frîntură perfectă şi o descîntă:
aceasta e o durere pe care am lăsat-o în urmă

din nou despre trenuri şi gări
ca să fiu sincer mai mult îmi plac trenurile de noapte
în ele te simţi ca o rîmă uriaşă
ce apare după ploaie să devoreze înstrăinările
dar
visul meu preferat e să mă simt ca Ionaîn burta balenei

insist
fiecare loc din fiecare vagon miroase
a om

imaginează-ţi că sufletul tău e o nucă
în vremea coacerii o decojeşti culoarea aceea
care-ţi rămîne pe degete oricît te-ai spăla
te face să spui că sufletul nu poate fi şters
apoiîţi zdreleşti pumnii spărgînd nuca
toate acestea doar
pentru a simţi pe limbă un miez
de firesc

să presupunemcă nu vom face nimic toată viaţa
că nu avem suflet pereche
că nu visăm sînii perfecţi sau rădăcini de bărbaţi
că nu putem zbura
că nu ştim să vorbim să scriem să cerem

să mai presupunemcă jucăm v-aţi ascunselea pe creştetul soarelui
că nu ne e foame că nu e pămînt ci doar o stare incertă
că nu am scris niciodată poeme
că sufletul e un hamac în care se odihnesc pescari de sinapse

atunci
spune-mi tu ce e mai bine să fiu

rădăcina unui copac
seva lui
sau inelul după care ghiceşti cît am trăit pînă
acum

sâmbătă, iulie 08, 2006

m-am hotărît să nu mai fiu mare
am să mă fac mic
şi-am s-o iau de la 0
bineînţeles am să încep cu gînguritul...

cînd am să mai cresc
am s-o trag de păr pe tanti educatoarea care
mi-a pus bulină neagră am să-i spun
că o să ardă în focul iaduluidacă nu crede în Isus
apoi am să fur o gentuţă plină cu jucării...

cînd iar am să mai cresc tata
o să vină beat acasă o să mă închidă în beci o noapte
întreagă să mă ia dracii cu furca
poate aşa îmi intră matematica în cap...

cind am să mai cresc puţin
am să iau premiul I şi-am să mă îndrăgostesc de florica
ea nu va şti
eu o să mă mut la oraş...

cînd iar am să mai cresc judecătoarea o
să mă întrebe cu cine vreau să rămîncu mama sau cu tata
el o să vină să-şi ia lucrurile din casă
mama o să afle că din banii de pregătire la matematică
mi-am luat toate cărţile lui Karl May...

cînd iar am să mai cresc am să fac prima dragoste în Cluj
dar asta nu interesează pe nimeni...

cînd am să mai cresc puţin am să mă angajez reporter
am să ascult blind guardian şi-am să scriu despre spitale
şi morţi
am să-mi dau seama că viaţa e un cimitir în care n-avem lacrimi destule
să ne jelim unii pe alţii...

cînd am să cresc îndeajuns am s-o iubesc pe emilia
oricum ea nu crede în suflete pereche
eu am s-o iubesc pînă la sfîrşitul poemului...

cînd am să cresc de tot
am să-mi închipui că sînt poet
şi-am să scriu
despre toate acestea
pe întuneric...
pielea
sfîrîia soarele muşcase din ea ca şi cum n-ar fi văzut carne în viaţa lui
nisipul era puţin umed lipit de lobul urechii ca un sărut formele
dansau pe retină şi m-am convins erai o femeie ca pîinea dospită te împărţeam în felii pentru tot restul zilelor

apa căra trunchiul unui copac de la distanţă părea
un pui de crocodil ţi-am zis ideea asta ai privit mai atentă
ai rîs ai continuat jocul m-ai intrebat ce-ar trebui ca apa să fie
plină de crocodili eu ţi-am zis probabil clima şi nişte liane
ai închis ochii eu voiam să înalţ castele din tălpile tale

apoi am început să ne povestim făceam cu rîndul
tu erai o zi eu eram două soarele ameţise nu mai ştia pe
carnea cui să se oprească

eu îţi spuneam că un alt rîu trece prin alt oraş ca o
deflorare apele lui sînt prea mici pentru puii de crocodil
cînd e cald malurile se dezbracă îşi arată pulpele trecătorilor
cînd vine vremea acolo plouă cu toate ploile pămîntului
tu tremurai
îţi era frică de întuneric uneori adormeai cu televizorul deschis alteori
nu era nimeni în patul tău doar
umbre ciudate cu picioarele ieşite din plapumă
crispată te plimbai prin cameră făceai cărări le descîntai să vină
somnul

apoi
ai mai spus că nu e o ruşine şi ţie îţi dau lacrimile
la cîte un film sau cînd asculţi muzică pătura era puţin umedă devenea un pătrat pe care topeam sincerităţile noastre tu ai închis ochii eu luam formele tale
făceam brăţări le atîrnam de lobul retinei pielea mea sfîrîia ca o pîine dospită

în locul numit cinci drumuri ne-am despărţit în colţul buzelor
o cireaşă amară cinci luni am trăit cinci drumuri nu am dormit ca să ajung pe această plajă m-am uitat la urmele tale ca nişte castele neterminate am rămas suspendat de o respiraţie viaţa mea nu era decît un crocodil dus de curenţii apei fără să ştie pe ce mal
să oprească
rîdeam galben
prietenii spuneau că mă asortez cu diploma de licenţă
era ultima noapte în care ne jucam de-a bărbaţii
încercam să ne ghicim viitorul în gresia unei toalete apoi
votcă party ţigări fără filtru ne împleticeam
prin copou ne udam părul cu borsec şi-l imitam pe eminescu
ne tatuam cuvinte măreţe pe frunte şi ne făceam fraţi
de cruce sau nişte necunoscuţi care-şi întindeau trupul
peste freamătul lumii

de-acum pot să fac ce vreau mi-am zis aveam şi acte în regulă să demonstrez lucrul ăsta

mult timp n-a trecut şi m-am angajat lumea vorbea
în şoaptă de şef nimeni nu-l văzuse vreodată mai toţi
aveau trupurile date pe speaker să audă instrucţiunile
de serviciu dacă cerul era purpuriu însemna că şeful se afla în birou dacă dimineaţa n-avea nici o formă
atunci şeful era plecat în inspecţie

prima greşeală am făcut-o cînd am scris numele şefului
fără majuscule s-a iscat un tărăboi nemaivăzut
nu se poate spuneau acum vom suferi toţi ca să-l îmblînzească m-au pus numai în schimbul
de noapte

la început era bine era linişte prea multe n-aveam
de făcut stăteam cu pămîntul în palme de parcă ar fi fost tîmplele mele vorbeam cu pinatel şi lombroso analizam trăiri ipotetice repetam consolarea cu prieteni imaginari

apoi nopţile au devenit mai ciudate ascultam muzică
proastă fumam pe rupte alcătuiam profilul psihologic al fiecărei ferestre căutam zile
credibile care să-mi spună că nu numai pulsul e
proba trăirilor mele

în timp liber mai regretam că nu am emis vreo teorie
celebră sau că nu am spus ceva cu adevărat memorabil n-aveam nimic de pierdut
viaţa e un fel de regres în care maturizarea se face cu timpanele sparte

pentru mine
cele mai importante lucruri se-ntîmplă doar
noaptea atunci toţi oamenii îmi sînt permişi mă uit
la ei cum visează cum trec dacă unul mă priveşte
în ochi îi mîngîi orbitele în semn de respect dacă mă întreabă ceva îi răspund că singurul meu defect profesional e respiraţia