joi, ianuarie 28, 2010

godo şi olga vs avatar

Există zile în care te trezeşti oarecum trist. De fapt nu trist ci mai mult cu o senzaţie nedefinită că-ţi lipseşte ceva sau că ai pierdut ceva. Nici tu nu ştii ce. Traversezi strada în drum spre serviciu şi pe trecerea de pietoni mai mai să te calce un jeep cu numere de Italia. Astăzi nu e o zi specială nu e o zi în care să spunem că ţi se întîmplă ceva şi se produce un declic. Citeam dimineaţă un reportaj în Adevărul despre domnul Sandy Bell.
Adică vocea care anima serialul. Mi-am adus aminte cîtă pasiune am pus toţi cei de-o seamă cu mine, cum ne povesteam a doua zi episodul din seara trecută şi ne ofticam că nu l-am văut în cazul în care eram pedepsiţi. Probabil asta era cea mai tragică pedeapsă pentru o notă proastă sau vreo boacănă. Vacanţele de vară la ţară pentru mine erau o adevărată tragedie. În fiecare seară era obligatoriu să mergem la slujbă, iar ora slujbei coincidea cu ora la care începea Sandy Bell. Nici lacrimile noastre cele mai fierbinţi n-o
înduplecau pe bunica. Liturghia era liturghie. De multe ori ne prefăceam că ieşim pe poartă şi că ne îndreptăm spre biserică, apoi săream gardul pe la atelierul de fierărie al bunicului, intram în casa mare pe uşa din spate, după ce şterpeleam cheia şi stăteam cu ochii lipiţi de televizorul Diamant. După ce s-a terminat serialul nu au mai existat desene animate. Poate doar Ştrumfii. Doi ani am fost îndrăgostit de Sandy Bell. Prima dată cînd am mers la mare am văzut pe o plajă un bărbat care vindea poze cu Sandy Bell. Erau destul de scumpe, dar am cumpărat vreo zece şi am făcut un album. Cred că a fost una din cele mai fericite zile din viaţa mea. Stăteam şi mă uitam în caietul de mate de 100 de file pe care lipisem pozele. De departe preferata mea era Sandy Bell şi Mark într-o trăsură. Şi-acum parcă o am în faţa ochilor. Dar serialul de desene animate care m-a făcut să plîng pentru prima oară a fost Pasărea de foc spaţială.
Îi mai ţineţi minte pe Godo şi Olga? În finalul serialului cînd Godo îşi dă viaţa şi reînvie în formă de bebeluş în braţele Olgăi am plîns cum cred că n-am plîns niciodată în viaţă. Poţi plînge cînd te părăseşte iubita, cînd îţi moare cineva drag, iar plînsul e întotdeauna altfel. Niciodată nu am plîns mai sincer ca atunci cînd a murit Godo. Poate pentru că lacrimile sînt altfel cînd eşti matur. Poate cînd eşti matur plînsul e doar o formă a neputinţei. Poate cînd eşti copil plînsul e doar o formă de viaţă.
Dincolo de efecte speciale, de bugetul fără precedent, de încasările record, mă întreb oare dacă Avatar m-ar face să-l uit pe Godo şi Olga. Dacă m-ar face să trăiesc. Pentru că emoţie înseamnă viaţă.

Ps. La sugestia colegului Alex, oare ce-ar fi să stabilim o zi în care să renunţăm la maturitate şi ne povestim? Cum era in vremurile noastre? Toţi cei din generaţia noastră sînt invitaţi să participe cu sugestii. Să fie o zi a noastră, aşa cum copiii au 1 iunie. Ce ziceţi?

Pps. Just to remember:

miercuri, ianuarie 20, 2010

story of a city

lena

lena stă pe scara blocului ca un ghemotoc de hârtie. oamenii trec pe lângă ea ca pe lângă un ghemotoc de hârtie. strânge între picioare o păpuşă.

lena. lena. aşa o cheamă pe verişoara mea. lena stă pe scări cu păpuşa între picioare. îi smulge părul. fir cu fir. ai ruj? de ce-ţi trebuie ţie ruj?
vreau să mă fac mare.

lena are opt ani. îşi doreşte să se fi născut fără cap.

îmi scot bricheta mă aşez la masa de scris. lena are opt ani.

ai să mori şi tu, nu?

poţi să iei de la mama ta din poşetă un ruj? vreau să fiu mare

strânge între picioare păpuşa. apoi îi smulge părul. fir cu fir.

lena stă pe scara blocului ca un ghemotoc de hârtie. nu vrea să intre în casă. bunicul o s-o izbească iar de calorifer. ea strânge păpuşa între picioare. îi smulge părul fir cu fir. lena se roagă. înger îngeraşul meu ce mi te-a dat dumnezeu eu sunt mică fă-mă mare să-l izbesc pe bunicul de calorifer.

noaptea când tac toate lucrurile aud cutia ei craniană zdrobindu-se ca o sticlă de plastic.
atunci ştiu că se roagă. înger îngeraşul meu eu sunt mică fă-mă mare.

lena nu vrea să intre în casă. lena vrea ruj. lena vrea să fie în locul păpuşii. să fie strânsă între picioare.

maricel

maricel are zece mii. maricel are semipareză. când bea îşi înclină capul spre partea dreaptă. ca şi cum s-ar înclina în faţa unei regine. regina lui e semipareza. maricel are zece mii. vorbeşte peltic. regina lui are zece mii şi semipareză.

carmen

uneori carmen miroase a băutură. face curat are un job important. curăţă tastaturile cu un pămătuf umed. acolo vor sta oameni importanţi. uneori carmen miroase a băutură.

uneori carmen e căutată la telefon. atunci oamenii importanţi o strigă. îşi aduc aminte de ea. carmen are un job important. nu ştie să lucreze la calculator. când pleacă toţi se aşează în faţa tastelor şi face poze cu celularul. pentru fetiţa ei. fetiţa ei e olimpică naţională. fetiţa ei e în belgia. uneori casa lor se dărâmă.

uneori carmen are un job important. uneori carmen miroase a băutură. uneori bărbatul o bate cu levierul. atunci vine la lucru cu ochii vineţi. îşi face de treabă cu spray-ul de mobilă. când pleacă toţi face poze în faţa calculatorului. fetiţa ei e în belgia. uneori bărbatul o bate cu levierul. uneori casa lor se dărâmă.

bostan
se trezeşte dimineaţa la ora cinci să deschidă barul. nu poate să doarmă din cauza vocilor. vocile îi spun să deschidă barul. vocile îi spun să se trezească la cinci.

vulturul negru

vulturul negru e un pasaj. pe acolo trec oamenii importanţi în fiecare zi. pe acolo trece ioana gândindu-se la matei. pe acolo trece emilian gândindu-se la emil. vulturul negru e un pasaj medieval. cupola lui de sticlă e spartă. cupola de sticlă a lui emilian e spartă. cupola de sticlă a ioanei e spartă. ioana vrea să fie în locul păpuşii. emil vrea să fie în locul păpuşii. toţi vor să fie în locul păpuşii.

*

măcelăria
când vin camioanele noi trebuie să descărcăm hălcile de carne. iau sacul în spate simt carnea lipicioasă pe şira spinării. nici acum nu-mi dau seama cine e de vânzare hălcile tranşate stângaci ori carnea de pe oasele noastre.

uneori faianţa are pete de sânge. măcelaria are nume de florărie. petele de sânge se şterg cu multă spumă. mi-e frică doar să nu intre ioana. mi-ar spune că sunt autentic eu aş face din petele de sânge un buchet de flori.

dimineaţa femeile spală carnea cu apă şi clor apoi o aşază în galantare. apoi ne aşază în galantare. femeile au trupurile butucănoase. poţi să te ascunzi în scorburile lor dacă te prinde noaptea pe drum. ele nu suportă rochiţele cu volănaşe. rochiţele cu volănaşe nu gândesc.

coropişniţa
o văd cum escaladează pervazul. dă din picioarele minuscule cade pe spate între două felii de pâine. bunica spunea că sunt rele coropişniţele. îţi intră în urechi şi îţi mănâncă auzul. mi-e frică s-o strivesc. în general mi-e frică de moarte. doar duminica mă simt bine. atunci biserica din faţa blocului creşte până la balcon şi vorbeşte. vorbim. fleacuri. vecinii ies la geam şi ne spun să vorbim mai încet. e prea dimineaţă.

podul cu pontoane
ca să ajungi de pe un mal pe celălalt trebuie să dansezi. trebuie să-ţi găseşti echilibrul. apoi când pui piciorul pe pământ eşti mai sigur ştii unde vrei să ajungi. în fiecare zi studenţii traversează podul cu pontoane. în fiecare zi îndrăgostiţii traversează podul cu pontoane. unul din zece îndrăgostiţi sărută pentru prima dată. unul din zece se desparte. unul din zece se gândeşte dacă apa e de-ajuns de rece încât să îngheţe şi să uite. unul din zece se aruncă. a doua zi lumea se adună pe mal. pescarii înjură. atunci toţi peştii se iubesc pe fundul apei.

noaptea văd apa neagră legănând pontoanele ca pe nişte prunci abandonaţi în incubator. noaptea aud apa neagră clefăind ca nişte prunci abandonaţi în incubator. mi-e frică de apă. mi-e frică de coropişniţe. aici sunt înconjurat de lucrurile care mă înspăimântă.

xania
mama ei e schizofrenă. tata e colonel în armată. tata are o amantă studentă. xania nu are unde să locuiască. nu are la ce să se întoarcă. nu are nici un loc al ei şi nici un lucru nu-i aparţine. ea spune că nu e de pe lumea asta şi că plânge când citeşte aglaja veteranyi. când va mai creşte se va face schizofrenă. atunci toate lucrurile îi vor aparţine.

veioza
la baie nu avem lumină. avem o veioză roz. de când m-am mutat mi-am lăsat barba să crească. dacă m-aş bărbieri sigur m-aş tăia în lumina roz.
noaptea uşa de la bloc e încuiată. nimeni nu intră şi nimeni nu iese. bătrânilor din bloc le e frică să moară singuri şi nu ne lasă afară. ei spun că aşa nu ne mănâncă noaptea. noi ştim că ei mint dar îi lăsăm în pace. lipim borcane de pereţi ca să-i auzim dacă respiră.

lord’s
când toate mesele sunt ocupate se ascultă muzică bună. îmi place să beau cafea. ceştile sunt mici şi ţi se dă gratis un biscuite. nu-l mănânc niciodată. îl pun la pervazul ferestrei. într-o zi vulturul negru va şti ce să facă din el. eu voi alerga prin pădure. acolo e o pistă cu mulţi câini. nu mi-e teamă de câini. trebuie să vorbeşti cu ei pentru că ei sunt singuri.
blana lor e tăiată de lumina roz.

novaeuro
când vin camioanele noi trebuie să descărcăm hălcile de carne. ascultăm muzică techno şi aranjăm oamenii în galantare. apoi mergem în cafeneaua preferată. lăsăm în urmă petele de sânge şi spuma de pe faianţă. mă înţeapă uneori barba atunci pescarii înjură toată ziua. lumea se adună pe mal să vadă îndrăgostiţii cum se iubesc pe fundul apei. ioana spune că sunt autentic. de fiecare dată roşesc. mi-ar place să am nume de florărie.

*

macaraua
duminica macaraua stă dreaptă ca o lumânare de botez. în timpul săptămânii înfige panouri uriaşe în cer. acolo vor locui oamenii tineri. oamenii bătrâni locuiesc întotdeauna la parter.

biserica
dacă te uiţi în ochii unui copil, iar copilul zâmbeşte, înseamnă că eşti om bun. mă uit în ochii copilului iar el zâmbeşte.

la biserica unde merg în fiecare duminică vine lume puţină. aici pot să-l ascult pe dumnezeu în limba mea. aici lui dumnezeu i se spune iştinem. habar n-am cum se scrie.

de regulă în timpul slujbei casc gura pe toţi pereţii. aşa mi-am dat seama că isus are pe cap un cerc mai mare decât capul lui. am început să râd apoi m-am prins cu gura căscată. m-am ruşinat. poate m-au văzut oamenii. cum poate să ierte dumnezeu un păcătos ca mine? la asta mă gândeam după ce am ieşit.

mă enervează că nu se cântă ca la mine acasă. când ajung pe sovata, unde stau eu, mă închid în baie sa nu mă vadă frate-miu. iau o partitură şi cânt pe patru voci, eu sunt omul cu patru voci. o voce pentru mama o voce pentru bunica o voce pentru sorin şi o voce pentru mine. toţi ăştia patru patru suntem morţi.

accidentul
mama ioanei e frumoasă. când voi fi bătrân voi visa la mama ioanei. visurile ni le facem noi. mama ioanei are sângele altfel. curge invers. mergem cu maşina ea îmi arată aici s-a răsturnat cu maşina. aici am lucrat douăzeci de ani. el avea aftershave old spice. când va muri se vor mira toţi. vor veni medici cu elicopterul. sângele ei va străluci ca cel mai mare diamant găsit în judeţ.

deux-pieces
aici în fiecare zi femeile sunt alte femei. nu-mi place. sunt nesigur.

scaunul
primim veşti care ne taie picioarele. creierul trimite avertisment genunchilor: în trei secunde ne prăbuşim. iar genunchii trebuie să grăbească construcţia turnăm betom armat să ne susţinem.

engleză intesivă. cursuri de dans. ieşit în oraş.

facem concurs ce cărucior e mai frumos. al meu are mânere personalizate.
în piele e tipărit numele nostru. partea electrică nu funcţionează.
nu la capacitate maximă.

webcam. bărbierit
ieşit în oraş.
unde? şi al cui sunt?

snooker
am în braţe un trup fără picioare. el merge cu picioarele mele. bila neagră se tăvăleşte pe masă ca o inimă necrozată aruncată în cuvă. el merge cu picoarele mele dar el nu ştie. mai vrei să-ţi cumpăr ceva?.

nu. eu nu vreau să merg. vreau să fac pişu ca toţi oamenii.
*

totul începe cu mirosul mi-ai spus şi lumea s-a căţărat pe receptorii mei olfactivi.

pe oraca s-au aprins focurile. focurile au aprins zdrenţele zdrenţele scormonesc măruntaiele oraşului caută de-ale gurii şi de-ale vieţii. zdrenţele sunt jumătate oameni jumătate acordeon. dacă pui mîna pe ei scot sunete bizare un fel de scîrţîit ca atunci cînd apeşi toate clapele deodată. zdrenţele nu au mîini zdrenţele au căngi căngile rîcîie ţeasta pămîntului caută de-ale gurii şi de-ale vieţii.

oraşul miroase a excremente de elefant. a venit circul. uneori miroase a carne noaptea aud cîinii cum crapă oasele sug bruma de măduvă şuieratul lor goleşte pămîntul de aer.

cîteva lucruri pe care mi le-am dorit: să fiu malcom little să vorbesc peltic să am ochi migdalaţi.
cîteva lucruri care-mi lipsesc: mirosul de coapse umede dimineaţa rochia ta galbenă cafeaua vărsată pe aragaz rochia albă prin care ţi se văd sînii tresărind ca un banc de somoni croindu-şi drum în amonte.
cîteva lucruri pe care nu le-am dorit: tăcerea asta aspră că o coadă de bivol un motiv să trăiesc milă pentru cei care o duc mai rău ca mine.

acsoi cîntă la violoncel. iese transpirat din rulotă freacă arcuşul cu untură apoi cîntă. fiu-său e aproape schelet stă într-un ţarc şi dansează. din cînd în cînd icneşte. fornăie ca un dromader unii spun că vorbeşte. e mulţumit lumea-l plăteşte să fie urît cînd va fi mare o să-şi tragă pielea de pe frunte şi lumea îi va vedea creierul. o să fie plătit ca cei mari.

sunt dependent de locuri comune. cîteodată regret că nu am făcut dragoste în balcon balconul s-a umplut de furnici. nu există loc fără viaţă aşa cum nu există oameni fără alţi oameni. noaptea furnicile mor dimineaţa alte furnici le-au luat locul. ma gîndesc poţi face totul într-o singură zi dacă lumea durează o singură zi.

părculeţul copiilor a dispărut. l-au mîncat excavatoarele în urma lui o rădăcină mare ca o bucată de carne rămasă între dinţi.

în fiecare zi trebuie să fiu altul. ieri am fost fratele cuiva care îşi caută apartament. în altă zi am fost soţul unei asistente care căuta o grasonieră cu chirie complet mobilată. mîine am să fiu un tată care caută un apartament la parter în zonă centrală. noaptea sunt un om care nu doarme. somnul nu-şi are rostul dacă nu există doi oameni care să legene întunericul. nici trezirea nu-şi are rostul dacă lumina nu se-mparte la doi.

cel mai greu lucru e să fiu al tău în văzul lumii şi lumea să spună încă unul care şi-a găsit locul.

*

bădie dă-mi o ţigară. n-am. pălăria lui miroase a şobolan oamenii cînd nu mai au alţi oameni să ronţăie încep să pută a şobolan. pleacă tîrîndu-se pe umăr o sacoşă de rafie ca un steag de armistiţiu. el a încheiat-o cu viaţa cel puţin în viaţa asta.

mihnea nu mai are gură i-au mîncat-o cuvintele şi un laminor de 16 ţoli. în gît i-a crescut un tub prin el intră aerul mihnea împinge o dacie roşie aerul îi umflă plămînii ca nişte pneuri. ori ca un submersibil. în interior unii au rafturi cu de toate alţii sunt nişte camere în care cu greu poţi respira.

mă uit la blocuri blocurile se uită la mine o mie de ferestre o mie de ochi îmi perforează stomacul să vadă cum simt ce mănînc de unde vin ticurile mele. ticurile mele au devenit tot mai vizibile. oamenii mă întreabă de ce vorbesc singur le-aş spune că nu vorbesc singur le-aş spune că eşti cu mine şi că nu te pot vedea decît prin ochii mei. le-aş arăta golul de lîngă mine le-aş spune aici sunt sînii tăi aici e spinarea ta aici sunt sandalele tale dar sigur n-ar înţelege.

sunt zile în care mă trezesc supt de parcă din mine s-a scurs toată apa. atunci oraşul miroase a fosfor femei de la ţară vin şi smulg buruiana din faţa blocului animalele vor avea de mîncare oamenii vor avea de mîncare şi uite-aşa devii dependent de lucruri foarte puţin importante.

îmi dau seama că în viaţă trăim doar cîteva zile. restul e o repetiţie bizară ca atunci cînd ajungi într-un loc ai senzaţia ca ai mai fost pe-acolo încerci să-ţi aminteşti nu poţi şi lucrul ăsta te scoate din sărite. zilele mele se împart în zile cînd caut cu disperare chiştoacele din scrumieră ori iau patru ţigări pe datorie şi zile în care arunc ţigări pe jumătate fumate şi îmi plătesc datoriile.

cel mai bine e atunci cînd mîncăm în felix înfigem furculiţa în lume ca într-un pui împănat. cel mai bine e atunci cînd facem dragoste şi toţi dorm ne ţinem respiraţia cînd cineva se întoarce pe-o parte apoi stăm şi privim cum se trezeşte pămîntul şi-şi freacă spinarea de scoarţa copacilor. apoi senzaţia că nu suntem din lumea asta şi că dacă am vrea am putea merge în alt loc să creştem oameni de care ne pasă.

am umblat toată ziua cu geanta agăţată de umăr ca o femeie pe care o scoţi la plimbare. geanta mea cu morţi pe care i-am scos la aer geanta mea de poştaş care împarte pensii. în meseria mea se spune că trebuie să vorbeşti mult eu vorbesc prea puţin. uneori vin acasă cu o farfurie plină cu mîncare de post alteori mă îmbăt atît de tare încît gîndurile se lovesc de ţeastă ca un beţiv de asfalt.

sfinte dumnezeule sfinte tare preotul sfinţeşte sediul unde lucrez. sunt catolic mă întreb ce trebuie să fac îmi spun contează orice dumnezeu e bun atîta timp cît ai ce să-i reproşezi. ieri m-am întors acasă cu purici între degetele de la picioare. niciodată nu ştii ce se află în spatele uşilor pe care le deschizi. cam atît înveţi de la viaţă. ce se află în spatele uşii tale.

nu am nevoie de nimeni. încui uşa facem dragoste toată ziua. lumea şi alte zbateri chiar sunt prea puţin importante.
*

deci iată-mă. gardul miroase a pişat şi a veveriţă. nu ştiu cum miroase o veveriţă dar mi-am adus aminte de vietăţile din felix. stau drept în mijlocul întunericului cămaşa roşie flutură pe mine partea bună din mine adică aia care a făcut liceul catolic ar spune iată regele iudeilor. cămaşa roşie flutură ca un steag de capitulare păcat că sunt mic de statură şi nu mă vede nimeni să mă scoată din viaţă.

e atît de întuneric încît dacă îmi pipăi chipul nu-mi dau seama dacă sunt eu sau peretele prăbuşit al stadionului.

cîini albi cîini roşii cîini negri cîini curcubeu s-au adunat lîngă mine mă zgîrîie un fel de a spune stăpîne lasă-ne afară. urlu mai tare ca ei trebuie să le arăţi că eşti stăpîn pe situaţie.

aş face focul hîrtia nu se aprinde aş mînca nişte vinete dar singura grădină din apropiere e carnea mea crispată de frig. un tunet fulgerul despică întunericul ca pe o căpăţînă de condamnat. inima mea e răzuită de frică inima mea e o legătură de ridichi spălate în apă de ploaie.

dar o să vină ziua şi atunci o să dorm să vezi tu ce-o să dorm şi va fi soare.

de fiecare dată cînd cineva primeşte ce merită plîng cînd văd eroi plîng cînd moare cineva plîng. oare asta mă face om bun?

pur şi simplu stau întins văd zilele cum trec pe lîngă mine. văd orele şuşotind ca nişte oameni veniţi la plajă. undeva miroase a grătar probabil carnea mea prăjită de întuneric.

în altă viaţă mă strecor pe lîngă unitatea militară dau mîna cu soldatul de la punctul de control apoi semnez contracte de achiziţii.

printre pereţii centralei termice luna arată ca o mămăligă de plastic. sau ca un grafitti art crimes does happens. miros a iarbă umedă stau ghemuit prin tălpi viaţa se scurge în pămînt pămîntul o suge în urma lui crăpături ca după o mare secetă.

deocamdată în viaţa asta mă cert cu ai mei vii morţi cunoscuţi necunoscuţi şi mă rog ca măcar să-ţi fie ţie bine.

din pămînt tatăl meu scoate limba în urma lui crăpături ca după o mare secetă.

*

moartea e o femeie frumoasă.
ca orice femeie frumoasă ea vine cînd nu mai aştepţi nimic.
cînd ţi-ai smuls nopţi în şir părul din cap rugîndu-l pe dumnezeu să-ţi dea o iubită.
pînă la urmă constaţi că dumnezeu ţi-a făcut pe plac te cuprind remuşcările retragi tot ce-ai spus despre el.

ca orice femeie frumoasă ea e dorită de mulţi.
devii paranoic. îţi imaginezi privirile pofticioase ale bărbaţilor cînd întîrzîie te gîndeşti la tot felul de lucruri oribile. apoi regreţi.
ea e numai a ta. pentru tine ar merge şi la altar. nu contează că mama şi prietenii îţi spun mai aşteaptă vă cunoaşteţi de prea puţin timp.

dar nu mai contează nimic. mereu ţi-ai dorit o femeie de care să fii mîndru şi care să te facă să te simţi în largul tău. mergi pe stradă ţanţoş cu pieptul înainte printre coaste ţi se vede inima. vrei să ţi se vadă inima mereu ai fost omul care nu se ascunde eşti atît cît văd ceilalţi.

[…]

cu mutatul în alt oraş e altă poveste. să presupunem că ea se mută la tine. ar putea s-o dea gata arhitectura ciudată şi oamenii buni. la intrarea în oraş ţi se pune o fîntînă arteziană în braţe cu indicaţii precise să ai grijă de ea ca de propriul copil. unii oameni ar trebui să exerseze legănatul înainte de toate.

apoi o s-o dea gata mirosul de ardei copţi. în tot oraşul se face dintr-o dată cald ca-ntr-o bucătărie oamenii sunt un fel de plite pe care sfîrîie viaţa. îi smulgi pieliţa şi e numai bună de pus în oţet.

[...]

o dată ce aţi făcut cunoştiinţă cu vecinii rutina şi cea mai apropiată biserică încep problemele. locuri de joacă nu sunt. ea ar vrea să lucreze în teatru cine ştie cîndva poate o sa fie directoarea teatrului de provincie. dar aici nici urmă de teatru. casa de cultură e goală oamenii au grijă de dramele lor. dacă nu se machiază o femeie frumoasă îşi pierde strălucirea.

[…]

să presupunem că te muţi tu lîngă ea. bagaje prea multe nu ai oricum ţi-ai dorit să nu depinzi aşa de mult de lucruri mărunte. dacă ai ce mînca azi e bine dacă nu să ai siguranţa că mîine nu-ţi va fi foame. dacă ai cu ce să te-mbraci e ok dacă nu mîine să ai siguranţa că nu vei fi gol.
pînă la urmă lucrurile s-ar rezolva ce dracu doar eşti bărbat.

[..]

moartea e o femeie frumoasă.
ca orice femeie frumnoasă ea vine cînd ai pierdut tot.
cînd ţi-ai smuls nopţi în şir părul din cap rugîndu-l pe dumnezeu de-o iubită.
pînă la urmă constaţi că dumnezeu ţi-a făcut pe plac te cuprind remuşcările retragi tot ce-ai spus despre el. fixezi bine în cap rugăciunea care a funcţionat ca să ştii cum să te rogi dacă ea nu e aleasa.

*


bătrîna întinde mîna moneda se rostogoleşte în baltă. bătrîna îşi priveşte chipul în apă parcă n-ar fi ea parcă e o monedă pe care viaţa o încearcă cu dinţii.

ziua nu respirăm. ziua sîntem încremeniţi într-un fel de mişcare continuă. noaptea sîntem mult mai aproape. noaptea e aerul nostru ne umflă plămînii ca pe nişte baloane cu aer cald în care urcăm şi privim înspre noi cu mirare ce peisaje frumoase avem.

bunica mea a trăit tot atîţia ani cît un templu maiaş. tot timpul zicea fetelor dacă o fi să mă duc să nu mă duc într-o zi călduroasă că vor fugi toţi de mine. şi s-a dus într-o zi cînd urşii polari nu găseau de mîncare au trecut podul de gheaţă şi au ajuns în sat. eram primul din cortegiu şi pielea de pe mîini mi-a rămas pe o cruce. de atunci eu sînt cressus şi tot ce ating se transformă în carne.

bunicul mergea cu bicicleta kilometri întregi şi o înscria pe maică-mea la liceu. mama fura sapa şi se îngrijea de porumb ca înr-o creşă unde toţi copiii sînt aurii şi se joacă de-a creşterea. mama mea a trăit bine printre tulpini şi albine. şi-a făcut casă pe ţeasta oraşului cînd a venit vremea a intrat în pat şi-a tras plapuma pînă la gură a dormit puţin apoi s-a dus la rîu. noi veneam într-un coş de nuiele cu tot ce ne trebuie pentru viaţă. cînd a crescut frate-miu s-a făcut bucătar în londra. n-am văzut pe nimeni care să taie mai rapid ca el pămîntul în cubuleţe şi pe deasupra să nu-i lăcrimeze ochii. cînd am crescut mergeam în coloane oficiale în spatele unor sicrie ermetice făceam trasmisiuni radio despre ce se întîmplă în mine.

e mult de atunci. peste ochi mi s-a pus o crustă ca o salină abandonată. nu mai ţin minte nici fuga dintîi nici mîinile tatălui nici frunzele de tutun crescute în loc de bradul de crăciun. peste ochi mi s-a pus o pieliţă ca atunci cîn puiul iese prima oară din ou şi se aruncă în braţele fricii.

era o vreme cînd rîdeam mult îmi dezveleam dinţii perfect ca şi cum ai trage dimineaţa plapuma de pe o femeie. pe-atunci aveam cu cine să ies în oraş să spun bancuri să scriu în ganguri aceasta e o durere pe care eu am lăsat-o în urmă.

apoi a venit fractura de zigomat acceleratul iaşi-timişoara şi groaza. oamenii au băut din mine de parcă ar fi fost o turmă de cerbi care seara se îngrămădeşte la adăpătoare.

roţile maşinii au scrîşnit a mai clipit o dată pasărea apoi s-a chircit ca pămîntul în plină secetă. în ziua aceea iubita mea a plîns mult. spunea că n-o să-şi ia permisul niciodată şi că străzile o vor striga pe numele de familie ca pe un deţinut la apelul de seară. i-am spus nu-ţi fie frică aşează-te între umerii mei şi te voi duce acasă. cînd voi obosi îmi dai o bucată din coapsele tale.

*


(textul acesta am să ţi-l înfăşor de gît care pe o funie am să te spînzur am să te privesc
cum dai din picioare cum respiri pentru ultima dată chiar dacă am să fac puşcărie pe viaţă.)

mă lipesc de pereţii vagonului au ceva din fierbinţeala trupului tău dimineaţa pînă şi canapeaua miroase ca pielea ta. a porumb fiert.

întunericul şi-a desfăcut sternul din el a curs o pastă lipicioasă care a şters orice urmă. o vreme n-a mai existat nimic. apoi oamenii au început să-şi ascută dinţii de tocul uşii ca nişte necrofagi aşteptînd resturile după ospăţul celor puternici. am început să umblu aiurea pe coridor număram neoanele aprinse neoanele sparte vedeam oamenii tolăniţi pe banchete un fel de vulturi pleşuvi prea ghiftuiţi să mai poată zbura la vederea duşmanului.

*

la belvedere am ajuns noaptea. vedeam totul prin ceaţă poate aşa trebuia poate am ajuns într-un regat unde e mai bine să nu te vezi cu celălalt pentru că ştii că vei sta foarte puţin şi nu are rost să-l ţii minte. ai avut vreodată senzaţia că te-au trezit brusc din somn te-au luat din pat tu n-ai reuşit să-ţi pui mai nimic în bagaj apoi te-au înghesuit într-un tren fără să ştii unde mergi? ai avut vreodată senzaţia că ai coborît într-o gară mai mult din panica de a nu ajunge nicăieri şi pe marginea drumului copaci înşiraţi ca nişte nazişti care te lovesc cu patul puştii în cap la cel mai mic pas nesigur?

din barba recepţionerului cădea din cînd în cînd cîte un pui de pasăre. atît am putut să văd. în restaurant doi bătrîni beţi dansau un şlagăr uneori cădeau îmbrăţişaţi peste mese mi-am închipuit că sînt nişte soldaţi care se apără unul pe altul într-o groapă săpată de mortiere. femeile treceau pe lîngă mine sau prin mine nu-mi dădeam seama oricum eram deschis ca un refugiu din piatra craiului unde m-a prins odată viscolul şi n-am putut să cobor două zile. mă amuşinau cîte una fornăia zîmbeam dacă i-aş fi dat zahăr cubic din palmă probabil ar fi fost toată viaţa a mea.

în cele din urmă i-am găsit pe ai mei. smîntînă sleită discuţii despre consilii locale salut sînt din hunedoara salut sînt din rîmnicu vîlcea din tîrgu mureş mi-aş dori şi la noi un smurd ca la tîrgu mureş să mă transporte cu elicopterul pînă la spital dacă o fi să mor măcar să mor la mare distanţă de pămînt să am un sicriu de aer şi să fiu înmormîntat într-un tunet.

oamenii sînt un fel de animale de companie cu zgardă electrică. dacă se rup prea mult de realitate se declanşează un mecanism un şoc pe jugulară care îi aduce cu picioarele pe pămînt. o durere cumplită de dinţi şi revenirea la normal. cartela magnetică uşa dărîmată de la baie televizorul stricat frigiderul balconul. balconul frigiderul televizorul stricat uşa dărîmată de la baie cartela magnetică durerea cumplită de dinţi. un sfert de oră m-am chinuit să desfac o sticlă de vin. peste oboseala mea s-a lăsat frigul. nimic de făcut nimic de zis nimic de urlat.

*

nu ştiu cum se face că dimineaţa mă găseşte întotdeauna oricît aş vrea eu să mă ascund. probabil golul e şi el un sistem de localizare. frig. pielea se strînge în jurul meu ca o placă de rigips.

o pustietate de-ţi vine să-ţi smulgi ochii din orbite. la parter zgomot de tacîmuri. nu mănînc.

consilii locale legea 52 legea 544 cafea. cafea legea 544 legea 52 consilii locale la parter zgomot de tacîmuri nu mănînc.

*

mă lipesc de pereţii vagonului au ceva din fierbinţeala trupului tău. controlorul rîde gros rîsul său pare scheunatul unui cîine lovit de maşină. dincolo de fereastră oraşele stau înşirate ca nişte făclii. zîmbesc regele arthur se întoarce în camelot. cavalerii lui au plecat care-ncotro la sfîrşitul liceului. e vreme de pace.

o vreme m-am crezut al pacino urlam pe coridor i'm in the dark here.

apoi lucrurile s-au limpezit. am adormit cu gura întredeschisă poate ajungi mai tîrziu şi nu vei avea cheie să intri.

mai întîi a fost o zi apoi o noapte.

ne cunoşteam demult uneori îmi spuneai că ai vrea să faci dragoste cu mine apoi fugeai ca un copil. da ce tu crezi că eu aveam mai mult curaj?
s-a întîmplat în sfîrşit. o noapte ca o febră ca un bombardament intens ca o o ultimă noapte înainte să se coboare dumnezeu pe pămînt. dimineaţă din noi nu mai rămăseseră decît nişte picături de sudoare. aşa ne-a găsit soarele. trupul tău în trupul meu ca o ţestoasă în carapace. cînd am plecat mi se părea că trag lumea după mine ca pe-o adunătură de vreascuri.

a mai fost o zi apoi încă o noapte.

cînd l-ai văzut prima dată pe moartea ai rîs atît de frumos încît mi-am imaginat că dacă pe undeva prin apropiere ar fi fost vreun templu al lui solomon probabil rîsul tău ar fi fost cea mai de preţ comoară. cu veşnicile lui ciubote de cauciuc despre care ai fi zis că i-au crescut în locul picioarelor. cu blugii pătaţi şi prohabul desfăcut. beat mort cu un fierăstrău în mînă. uneori îl vedeai şi cu un cleşte. mergea pe la fiecare masă şi cerea o combinată. rîsul tău a despicat fumul dens de ţigară ca toiagul lui moise despicînd marea roşie.

a mai urmat o zi apoi încă o noapte.

ştii cum e cînd îmi lipseşti? ca atunci cînd cineva te salută pe stradă tu nu ştii de unde să-l iei şi toată ziua te macini să-ţi aduci aminte.
cum dădea căldura ieşea şi tarzan din văgăuna lui. umbla tot timpul la bustul gol cu o pereche de pantaloni şi o pălărie găurită de cowboy. se făcea că lucrează la o rabă cînd nu se făcea că lucrează încărca pietriş de pe malul moldovei cînd nu încărca pietriş se făcea pulbere. atunci nu mai ajungea acasă şi dormea lîngă pereţii stadionului în tovărăşia unei turme de capre. îşi umfla pieptul pe care avea un tatuaj tembel cu o inimă străpunsă de una mariana.

a fost o zi şi încă o noapte.

inima ta în inima mea ca un pui de vrabie în găoace. nopţile noastre sînt de fapt jocuri pentru copii deveniţi peste noapte adulţi. ne jucăm de-a încolăcirea în seara asta eu sînt o anacondă şi te înghit ca pe un pui aligator în noaptea următoare tu eşti o leoaică iar eu un pui de gazelă.
nea romică e supărat rău pe toată lumea de cînd i-a fugit nevasta cu un patron de pensiune. pentru el ţiganii sînt nişte ciori cu reacţie şi dacă ar avea o mitralieră ar împuşca toţi patronii. ori i-ar sui într-un avion şi le-ar da drumu deasupra mării negre.
uneori doamna cassian îl dă afară din magazin pentru că îi sperie clienţii. doamna cassian e patroană ştie pe de rost toate filmele turceşti. soţul ei a făcut atac cerebral şi nu poate vorbi. o iubeşte prin semne cînd îi curge sînge din nas doamna cassian mă roagă să-i fac rost de anticoagulante din spital pentru că în farmacii nu se mai găsesc.

s-a mai dus o zi şi încă o noapte.

uneori mai stau cu aldo la o bere în faţa magazinului. e purtător de cuvînt la primărie şi în curînd o să fie consilier personal al primarului. stăm la o bere noi îi zicem conferinţă de presă. atunci obişnuieşti să mă suni şi eu mă agăţ de vocea ta ca un canceros de perfuzii.
mă cerţi pentru că nu mănînc zile întregi uneori te masturbezi eu strîng din dinţi pînă pocnesc maxilarele pentru că nu sînt lîngă tine.

a mai fost o zi şi încă o noapte.

trupurile noastre sfîrşesc întotdeauna în aburi ca pămîntul după o ploaie de vară. sau poate nu se sfîrşesc niciodată pentru că pînă acum n-am ajuns nici unul la capătul celuilalt. de ce-ţi spun ţie toate acestea. nu am nimic să-ţi dau în afară de universul meu. ţi-l dau ţie pentru că întotdeauna ai ştiut să ai grijă de mine să mă înveleşti să-mi cumperi ţigări. asta e tot ce am mai de preţ. ia-l. poţi să faci din el urma unui avion pe cer după care te uiţi pînă ţi se împăienjenesc ochii. poţi să faci din el o păpuşă de cîlţi pe care să o dai petronelei. ştii tu petronela fetiţa retardată care vrea să se mărite cu un coleg de clasă.
poţi să faci din el o peşteră în care să te ascunzi cînd bate grindina.
la schimb nu vreau decît nopţile tale. presupun că e un schimb echitabil.

marți, ianuarie 19, 2010

full english breakfast(1)

1. în cele din urmă totul începe cu panica

noaptea visez tot mai des că am holeră
beau apă dintr-o sticlă de plastic
tot ce ating se transformă în apă
urmează trezirea în loc de limbă am sîrmă ghimpată
bariera firească între tăcere şi sunet
mă întreb de ce nu se face ziuă
tot eu îmi răspund
ziua e ca un tată ce-adoarme beat în autogară
şi uită să mai ajungă acasă

panica mea nu e panica lor
if you see any souspicious behaviour please report imediatly
noaptea casharlton e scanat din elicopetere
pieptul ţi se deschide ca london bridge
pe sub el trece frica sau un feribot nici tu nu mai ştii
îţi spui că de mîine îl scoţi în stradă pe ucrainianul de la etaj
care creşte iarbă în debara

stăm amorţiţi într-un pub din chaplam junction
încercăm să ghicim viitorul în ferestrele aburite
în spate e cartierul de negri
special weed man do you have special weed
întreabă doi negri în pragul sevrajului
în piept ai tot felul de ierburi vrăjite
poţi deschide cătuşe sau poţi opri ploaia
poţi opri traficul să treacă elevii care ies de la şcoală

în cele din urmă totul începe cu panica
dar panica mea nu e panica lor
le vei spune copiilor tăi o poveste
a fost odată un difuzor prin care se auzea obsedant
please minde de gape
please do not leave your luggage unattended
any suspiciouse behaviour blah blah blah
în cap încă mai cîntă fanfara gărzii regale
acolo oamenii nu au cap au difuzoare imense
ei nu vorbesc ei anunţă lucruri care îi ţin în viaţă

2. london victoria

o opţiune ar fi să cred că tavanul camerei e cerul
şi că pe dumnezeu îl cheamă banksy
în loc de nori cerul meu e populat cu graffiti
în fiecare seară primesc turişti să-mi fotografieze tavanul

boicot sri lanka scria pe-o pancartă lîngă westminster abbey
ploaia îmi răzuia oasele nu mai fusesem atît de curat
de cînd bunica ne freca cu spirt pentru că luasem rîie
mi-a venit să-ţi spun că inima e un cort instalat
vis-avis de statuia lui cromwell
şi viaţa o iarbă vrăjită crescută în debara

trec zilele ca flash-urile dintr-un tunel
aici vînzătoarea de la magazin se plînge că cineva i-a greşit astrograma
nu e posibil că luna să fie-n berbec dacă urania zice că luna ei e în rac
miroase a rufe spălate
acolo 1st parliament street colcăie de asiatici cu aparatele foto atîrnate la gît
bătrîne ce execuţie publică
ce execuţie
regina citeşte decretul de condamnare
tobele răpăie eşafodul e plin de imagini
atîrnînd de retină

duminică, ianuarie 17, 2010

happy birthday to me

Scriu aceste lucruri să-mi aduc aminte. Uneori toţi simţim nevoia de borne kilometrice să ne aducem aminte cît am parcurs. Cît mai avem, Dumnezeu cu mila.
Pe 14 ianuarie a fost ziua Emiliei. A împlinit 30 de ani. Sper să fie fericită. E curios cum şi ea ţine minte ziua mea, pentru că de fiecare dată mă trezesc că mă felicită. Virtual. O am în lista de mess şi nu vorbim niciodată. În patru ani, deşi stăm în acelaşi oraş, ne-am văzut o singură dată. Mi-am adus acum aminte de cum am crezut că n-o să treacă. Cum am crezut că nu pot trăi fără ea. Şi la momentul ăla mi se părea exact aşa: că nu pot. Ba chiar am făcut totul ca să nu pot. Am ajuns şi pe patul spitalului cu partea dreaptă a feţei varză. Fractură de zigomat, dublă fractură de piramidă nazală. Poate cel mai rău a durut ruşinea. Zilele de convalescenţă din Oradea, unde nu mă cunoştea nimeni şi credeam că pot să fiu altfel. Telefoanele exasperante pe care i le dădeam în speranţa că mai pot repara ceva. Zilele în care mă prezentam, ca un debil, la ea la uşă, cu fiole de algocalmin, pe care le dădeam pe gît în faţa ei, crezînd că impresionez. Apoi te trezeşti într-o zi şi constaţi că nu mai contează. Că a trecut.
Aniversez.
De atunci au trecut ani şi femei peste mine ca peste o dună de nisip. Mă bărbieresc îmi trec mîna peste partea dreaptă a chipului. S-a vindecat. La rîndul meu am vindecat pe alţii.
Dacă ar fi să zic ceva important aş spune că oricît am trăit nici acum nu ştiu nimic despre viaţă. Ajung acum la altă aniversare. Acum trei ani pornisem spre Bucureşti convins că Adina mă aştepta în gară. N-a fost aşa. Nu mă aştepta nimeni. Am dormit în Gara de Nord şi ce mai ţin minte e doar privirea de bou a unui om de-o seamă cu mine căruia îi cerusem o ţigară şi care m-a alungat ca pe un cîine. De atunci dau ţigări oricui îmi cere, mai puţin copii. Iată-mă acum întors de pe Mont Blanc, pregătindu-mă să plec în Scoţia şi, probabil, în Kenya.
Să-mi zică cineva de ce n-am murit pînă acum. Să-mi zică cineva de ce n-am înţeles nimic despre viaţă.
Înainte de a pleca din Londra, stăteam de vorbă cu frate-miu şi nevastă-sa. Încercau să mă lămurească. Oamenii vin şi pleacă. Important e drumul. Eu mă dădeam mare că nu-s aşa, că pun oamenii mai presus de orice. Ei bine, acum înţeleg. Am înţeles care e treaba cu oamenii într-o întîmplare extrem de simplă.
Pe aeroportul din Luton, frate-miu s-a despărţit de mine pentru că avea alte treburi. Şi aşa avionul avea întîrziere mare. Mi-a lăsat nişte bani şi mi-a zis să-l sun de la un telefon public după ce trec de ceck in. Cît am stat la coadă mi-am fixat nişte chipuri ca reper, pentru că habar n-aveam pe unde să mă deplasez sau să găsesc gate-ul la care eram. Idioţii de la compania aeriană ne dăduseră boarding-pass-ul dar nu specificaseră unde trebuia să ne îmbarcăm. Cît am dat telefon am pierdut toate reperele. M-am trezit singur într-o mare de străini. Cu toate astea am fost primul care am găsit poarta 20, unde trebuia să ne îmbarcăm. Aşa e cu toţi oamenii. Te-ai întors puţin, au şi dispărut. Nu mai contează. Contează doar că ai un drum. Acum trei ani, exact în ziua asta, cerşeam ţigări în Gara de Nord. Îmi treceam în revistă toată viaţa, gîndindu-mă că nu mai există soluţii. Mă şi vedeam la un capăt de linie cu capul pe rucsac, încheind toate conturile. Aşa cum mă văsusem de-atîtea ori după ce m-am despărţit de Emilia. Ce m-a ţinut în viaţă? Probabil fiecare zi în care am visat cu ochii deschişi. Probabil o noapte de Revelion pe Mont Blanc. Acum nişte ani, dacă cineva îmi spunea că voi ajunge în Chamonix, îi puneam cămaşa de forţă. Poate voi ajunge în Scoţia. Poate nu. Poate e mai important e drumul. Sau poate e mai important e călătorul de lîngă tine. Singurul lucru pe care l-am învăţat e că nu ştiu nimic despre viaţă, cu toate că trăiesc în draci. Poate să fie şi asta un fel de răzbunare. De fiecare dată cînd ai vrut să mori ai fost pedepsit să vezi cum e să trăieşti. De aia nu mi-e frică să zbor cu avionul sau să merg cu feribotul. Toate se vor sfîrşi odată.
Şi ce? Îmi fac o cruce cu limba şi asta e tot. Dacă mi-a fost scris aşa atunci asta e. Nu mi-e frică de moarte pentru că trăiesc cu furie. Dacă se închide ziarul unde lucrez trebuie să-mi pun ştreangul în gît? De cîte ori am crezut că mor pînă acum? Poate ceva a murit. Poate a murit boul căruia îi cerusem o ţigară în Gara de Nord. Nu m-a deranjat refuzul lui. Ci privirea de idiot cu care m-a blagoslovit. Na boule. N-am murit. Mă mai aşteaptă multe. Atît cît mă mai aşteaptă. Văd la ştiri oameni care-şi pun ştreangul de gît din cauza crizei ori că au avut o relaţie dezastruoasă.
Scriu rîndurile astea să-mi aduc aminte. De cîte ori am crezut că mi-a venit timpul. Şi uite că-s în picioare şi scriu despre gripa nouă, despre cum a cîştigat HCM Roman meciul pentru că echipa adversă nu avea echipaj de ambulanţă. Dacă am învăţat ceva despre viaţă pot spune doar atît: nu sînt eu ăla care decide ce şi cît ştie. Scriu asta să-mi aduc aminte. ca să parafrazez. Trăiesc şi asta îmi ocupă tot timpul.

marți, ianuarie 12, 2010

ca o pălărie veche pe capul lui raj kapoor

cu greu îmi ţineam echilibru pe gheaţa care începuse să se topească. un fel de pieliţă alunecoasă care ascundea urmele celor care au încetat să mai treacă pe-acolo. pe uliţă mirosea a fum de ciocălăi. apa îmi îmbrăţişa picioarele ca părul magdalenei.

dîn ogradă dispăruseră toţi merii şi prunii. poate cel mai mult m-a durut moartea părului de la poartă. în fiecare an de sfînta maria băieţii din sat aruncau cu pietre în el să cadă perele grase ca fălcuţele unui prunc. în locul lui se iţise o nişă de beton în care cineva îmi spunea că acolo va sta contorul de la electrica.

*

poarta pe care flăcăii o dărîmaseră cînd se măritase ela. fîntîna în care bunică-miu mă căuta cu cangea crezînd că m-am înecat se căsca acum ca o gură ce suge pentru ultima dată aerul de la suprafaţă. şi nu ştiu de ce iar m-a durut. pe vremuri mă ridicam pe vîrful picioarelor ca să ajung la găleata cu apă. acum eram de patru ori mai înalt decît ea. mi-am zis atunci că probabil unele lucruri se micşorează doar ca noi să putem creşte. dacă toate ar creşte cu noi probabil n-aveam mai avea loc unii de alţii în ceruri.

*

ne-am pus hainele la uscat pe bordul maşinii apoi am ieşit la plimbare prin chamonix. era o noapte clară. lucidă. mont blancul părea un bunic ce-şi leagănă nepoţii pe genunchi. pe străzi o bolboroseală ciudată. oamenii nu mai vorbeau în cuvinte. oricum nu ne-am fi înţeles. am închis ochii şi mi-am imaginat că din gurile lor ies baloane de săpun. o sticlă de whiskey zăcea pe jumătate îngropată în zăpadă. am iubit sticla aia pentru că noi oamenii ne îngropăm unii pe alţii la doi metri sub pămînt apoi ne mirăm de ce ne lipsim.
telecabina era oprită. peste tot lumini care te înconjurau bucuroase că au găsit o formă de viaţă.

*

pe vremuri băieţii lui Cucea se urcau beţi în tractor. erau singurii din sat care aveau drujbă iar pentru un pahar de ţuică tăiau lemne iarna prin sat.

pereţii casei era brăzdaţi de crăpături adînci. ai fi zis că bunică-mea îşi întinde rădăcinile prin pereţii de chirpici în căutarea lui petrea al ei.
la început nu m-a recunoscut. lîngă pat căldăruşa în care îşi făcea nevoile. şi cadrul metalic cu care se deplasa. dacă bunică-miu ar fi fost vreun cristos atunci cadrul metalic ar fi fost suliţa soldatului care-i străpunge coasta. din coasta lui n-a curs sînge şi apă. a curs fier topit.

în mînă frămînta o plăcintă cumpărată de la magazin. auzi miluţă să nu care cumva să scrii rău despre guvernanţi.
de ce.
o să-i superi şi-o să te bage la închisoare.
a ciugulit brînza din plăcintă a făcut-o boţ apoi a început s-o molfăie. mîna lui mi se părea un vreasc uscat pe care dumnezeu îmbrăcat în halat de moton îl aruncă înfrigurat într-o sobă.

*

anestezia a coborît pe străzile din chamonix. oamenii se îndreptau tăcuţi spre pîrtie. încă mai aveam limba arsă de la frankfurteri şi conservele de beef curry. după o noapte ghemuit în maşină îmi simţeam genunchii ca o crustă de gheaţă gata să cedeze.
cîntaserăm toată noaptea cu chitara în centru iar ceaţa care se ridica de pe munţi mi se părea inutilă. singurul lucru cert e că niciodată lumina n-a fost mai bogată ca întunericul.

*

iaca nu-i bun. nu-i bun cît cîştigi. de ce n-ai rămas.
păi şi acolo e greu.
cristi?
munceşte şi el pe unde apucă.
iaca nu-i bun.

a adormit cu gura deschisă în timp ce noi mîncam. mă uitam la bărbia lui şi mi se părea că e un gheţar din argentière care în fiecare an e mai aproape de oameni cu doi centimetri.
m-am gîndit atunci oare cum să iau mogîldeaţa aia de om în braţe să fug cu el pe mont blanc şi cînd se trezeşte să creadă că e încă în armată şi se ascunde de nemţi prin nămeţi.

am ieşit. în curte o casă nouă. stîngace ca o pălărie veche pe capul lui raj kapoor.
da petre am zis. moartea e ca atunci cînd se schimbă garda regală la buckingham palace.

luni, ianuarie 11, 2010

london-chamonix (II)

To feribot, birjar

În Dover n-am apucat să vedem nimic. Doar poliţiştii de la punctul de control. Ne-au lăsat în pace, chiar dacă eram români. Maşina noastră avea numere de Marea Britanie, aşa că eram de încredere. Pînă în Calais feribotul face o oră şi patruzeci de minute. Dacă ai norocul să prinzi mare agitată, cum am prins noi, plus budele încuiate, atunci ai toate motivele să te crezi Leonardo di Caprio în ultimile minute ale Titanicului. Toţi aveam nişte feţe de ceară de-ai fi zis că sîntem exponate în muzeul lu Madam Tussaud. Drumul cu feribotul mi s-a părut mai rău ca plimbarea cu motorul lu frate-miu, prin Londra. Un Suzuki Intruder căruia dementul de frate-miu îi scosese amortizoarele de la ţevile de eşapament. Pentru cine ştie ce înseamnă asta, e de ajuns să spun că, într-o suburbie liniştită din Londra, cînd frate-miu a pornit motorul, copiii de pe stradă au început să urle de spaimă. Din cauza aburului respiraţiei nu mai vedeam nimic prin cască. Simţeam doar motorul sub fund urlînd. În rest, paralizie completă.
În cele din urmă am ajuns în Calais. După cîţiva kilometri, la intrarea pe autostradă, primul punct de taxare. Pînă în Chamonix mai aveam să dăm încă de vreo trei puncte de astea. În rest, un drum de aproape nouă ore, anost. Toţi aşteptam zăpada ca poporul evreu ţara promisă. De zăpadă nici urmă, ba chiar pe la mijlocul drumului, un soare de primăvară şi un vînt călduţ de parcă ai fi zis că te apropii de Caraibe. Apoi în peisaj au apărut dealurile. După un tunel de aproape trei kilometri Alpii s-au descoperit uşor ca o femeie într-un dans erotic. Cascade ţîşnind direct din munţi, piscuri înzăpezite, o nebunie. Dacă cerul ar fi fost un cal, atunci Mont Blancul ar fi fost un pinten înfipt în burtă într-o cursă ameţitoare pe verticală. A urmat apoi un viaduct care-ţi tăia orice poftă de şofat. În punctul cel mai înalt avea aproape 100 de metri. A urmat apoi primul petic de zăpadă, apoi totul a devenit alb. Apoi am intrat în Chamonix. O regulă spune că, cu cît încerci să planifici mai mult un eveniment, cu atît ai mai multe şanse să-ţi meargă prost.
În Chamonix locurile de cazare erau ocupate cu cel puţin două luni înainte. Iar noi am ajuns exact pe 31 ianuarie la ora 16. Bineînţeles cu genunchii varză, după atîta ghemuit în maşină. Cazarea am rezolvat-o rapid. Am găsit un loc într-o parcare gratuită, la ieşirea din Chamonix. De altfel, ca să străbaţi tot oraşul îţi trebuie zece minute. După ce ne-am dezmorţit, am mîncat ceva la repezeală. Atunci am făcut cunoştiinţă cu conservele de Beef Curry, picante ca dracu şi izvor veşnic dădător de constipaţie.

S. il vous plait, une scrumiere

A urmat apoi o scurtă plimbare prin Chamonix, timp în care ne-am aprovizionat cu una bucata sticlă de uischi. Spre seară am încins un pic de party în parcare, prilej cu care, cu surle şi trîmbiţe, am dat pe gît prima gură de uischi. Am încercat pîrtia de săniuş în cel mai pur stil românesc, adică cu pungile de plastic. Apoi cei şapte magnifici au pornit în oraş, asta nu înainte ca Alexandra, sora lui Marian să ia şi chitara în spate. Ca o scurtă paranteză, în trei zile cît am stat în Franţa, toate posturile franceze de radio m-au înnebunit cu Edward Maya şi Stereo Love. Cum mai erau cîteva ore pînă la miezul nopţii, ne-am plantat într-un bar unde ne-am întins la nenumărate pahare de vin fiert, care costau patru euro bucata. Iar cafeaua, care lesne putea fi folositâ de serviciile SMURD pe post de defibrilator(atît de tare era) costa trei euro. Cum ne-au văzut cu chitara, barmanii ne-au făcut semn categoric că nu avem voie să cîntăm. Nici n-avem de gînd. După ce ne-am încălzit bine, am ieşit hai-hui prin oraş. Ne-am lipit ca nişte pureci de un ceas cu piedestal, prin centru, şi am început să zdrăngănim la chitară. Cu acest prilej, sticla de uischi şi-a dat obştescul şi onorabilul sfîrşit pe gîturile noastre. La miezul nopţii ne-am adunat unde se aduna toată lumea. În piaţa din centru erau strînşi vreo 10.000 de oameni, iar la ora 12 peste toată piaţa s-a abătut o furtună de şampanie. Probabil eram cei mai treji oameni din Chamonix, pentru că totul se transformase într-o beţie colectivă. Femeile cădeau bete pe stradă, bărbaţii se urcau pe stîlpi să demonstreze bărbăţia în faţa iubitelor. După şampanie a urmat o sticlă de vin, golită mai rapid ca teleportarea. Apoi ne-am întors la ceasul din centru. Ameţiţi, ne-am cocoţat pe piedestal şi am început să cîntăm, în vreme ce restul grupului făcea atmosferă. Turiştii care se întorceau din piaţă se uitau la noi ca la urs. Am cîntat aproape două ore, timp care în jurul nostru se strînsese lumea buluc. Turişti de toate naţiile voiau să ne dea bani, ne filmau, ne dădeau băutură moca. Am fi continuat, cred, toată noaptea, numai că s-a rupt o coardă la chitară, iar noi nu mai puteam articula un cuvînt. Petrecerea a continuat în parcare, unde, cu mare emoţie, am fost primul român care a înfipt steagul Americii pe Mont Blanc. Nu sînt fan al americanismelor, dar era singurul steag pe care îl aveam cu noi şi trebuia cumva să marcăm acest moment unic şi măreţ.
Era o noapte clară, iar Mont Blancul se vedea de parcă ar fi fost pictat pe tavanul unei camere.
Ne-am trezit a doua zi tîrziu, cu genunchii zob. După ce ne-am dezmeticit ne-am îndreptat ca vitele spre barul din seara trecută, la o cafea. Şi bineînţeles să ne spălăm. Era Sfîntul Vasile, ziua de nume a lui Marian, iar pe 2 ianuarie era şi ziua lui de naştere. Deci se anunţa party hardcore. Dacă pe timpul verii meseria de bază a românului e să stea la terasă, francezii au făcut o adevărată artă din terase în aer liber pe timpul iernii. Cînd ne-au văzut barmanii, li s-a dus toată bucuria noului an pe apa sîmbetei. Pe lîngă faptul că vorbeam stricat franceză-ceea ce pentru ei era o ofensă, nu făceam nici prea multă consumaţie şi nici nu le lăsam bacşiş. Aşa că e explicabil de ce ne-au întîmpinat cu bucuria unui tată care află că are un copil din flori. Pentru că nu aveam scrumiere, mă gîndesc să fac pe deşteptul şi-i fac semn unui barman: S. il vous plait, une scrumiere. Mi se părea foarte logic şi franţuzesc ceea ce spuneam, doar că privirea holbată a barmanului mi-a dat de înţeles că nici măcar în greaca veche nu exista un astfel de cuvînt.A început să plouă şi deja planurile noastre erau date peste cap. Peste cîteva ore ploaia s-a transformat într-o ninsoare teribilă. Ne-am întors în parcare, după ce, în prealabil, am cumpărat nişte tigăi de plastic cu care să ne dăm pe pîrtie(doi euro una bucată tigaie). Cum am ajuns pe pîrtie am dat gata una bucată sticlă de votcă apoi am dat-o pe vin. După cîteva ore eram uzi şi beţi ca nişte adevăraţi fii ai lui Stalin. Ne-am schimbat şi am pornit în căutarea un club. Am nimerit într-un club de australieni, unde se cînta live. Chiar dacă paharul de bere era cinci euro, am început să dansăm în draci. Şi pentru că era ziua lui Marian, sora lui s-a dus glonţ la formaţia care cînta pe scenă şi a cîntat alâturi de ei Knoking on the heaven.s door, dedicaţie specială pentru frate-său. Bineînţeles, barul era în delir. Dacă am mai fi stat cîteva zile, probabil toată Franţa ar fi auzit de România. Am plecat cu mult după ora închiderii, iar Marian şi-a făcut cadou un indicator căzut într-o intersecţie. Ca să nu mai spunem că la ora 12 i-am cântat La mulţi ani în centru, i-am dat cadouri şi i-am făcut băiţă cu şampanie.

vineri, ianuarie 08, 2010

london-chamonix (I)


Totul a pornit cu biletul de avion. De ceva vreme pusesem nişte bani deoparte dar nu erau destui. Cam vreo 200 de euro, dar îmi mai trebuiau încă pe-atît. Aşa că m-am împrumutat chiar dacă anul viitor aş fi fost un simplu sclav pe plantaţie. Orice numai să scap de perspectiva unui sfîrşit de an între patru pereţi. Am cumpărat bilet, dar Mont Blanc-ul era încă departe. Doar discuţii şi planuri.

Nemuritorul salam de Sibiu

E inutil de povestit grijile pe care şi le face unul care merge prima dată cu avionul. Îşi închipuie că aeroportul e un fel de căpcăun care te înghite cît ai clipi. Cum găseşti tu ghişeul, terminalul, avionul. Asta ca să nu mai punem la socoteală emoţiile primului zbor.
Bun. Trecem peste asta şi ajungem la aeroport. Prezint la ghişeu foaia cu rezervarea. Mai întîi tîmpiţica de la ghişeu nu mă găseşte în lista de pasageri. Deja transpirasem. Mă găseşte apoi îmi cîntăreşte bagajul. 18,5 kile. Trebuie să plătiţi o taxă de 10 euro pentru bagajul de cală. Mă blochez. Domnişoară tîmpiţică, pe rezervarea mea scrie că în preţul biletului e inclus şi bagajul de cală. Tîmpiţica dă din colţ în colţ, apoi găseşte soluţia: ştiţi, aia era o promoţie mai veche, care a expirat. Ca o palidă consolare, toţi cei de după mine au aflat că le expirase şi lor promoţia. Ca să-l parafrazez pe sir Alex Ferguson, mi-am zis "London, bloody hell" şi am scos din ascunzătoarea mea secretă ultimii bani pe care îi păstram ca o rezervă de urgenţă.
După două ore de întîrziere, în sfîrşit vine şi avionul. Ne îmbarcăm. Una bucată blondă stewardesă ne anunţă suav la microfon: Bine aţi venit la bordul aeronavei noastre. Pe timpul zborului compania noastră vă oferă gratuit apă. Pînă în Londra-trei ore şi-un sfert. La un moment dat mi se face foame. N-aveam un chior în buzunar, dar, din plictiseală, mă uit pe meniu. O sticlă de un litru jumate de apă plată -2 euro, un suc-3 euro, o cafea-doi euro, o bere-3 euro, 50 de Jack-4 euro, o caserolă cu două sandvişuri ofilite ca florile de pe mormînt -1 euro. Cu ce sînt sandvişurile?, întrebă cinvea. Cu salam de Sibiu. Altceva nu aveţi? Nu, doar salam de Sibiu.

Guinness, cider & full english breakfast

Zborul a fost chiar plăcut. Nu prea am înţeles de unde atîta panică şi de ce la aterizare pasagerii aplaudă capitanul aeronavei de parcă ar fi salvat un copil dintr-o clădire în flăcări. În fond e plătit pentru asta, dar cine ştie, poate îmi scapă mie sensurile adînci ale vieţii. A, ultimile zece minute de zbor au fost un coşmar. Îmi venea să urlu de durere. Simţeam că-mi explodează timpanele, că o naţie cretină de extratereştri îmi explorează creierul cu un burghiu înfipt prin timpane. Pe Luton mă aştepta frate-miu şi Marian, un prieten cu care urma să mergem pe Mont Blanc. Am ajuns în Casharlton, unde stătea frate-miu. Cosy house. Mi-am lăsat bagajele şi am mers în Sutton, unde stăteau ceilalţi care se abonaseră la Chamonix. Eram şapte de toţi. Am încins o mică petrecere, cu bere australiană şi un vin care mai degrabă aducea a...nu ştiu a ce. În mod cert nu a vin.
Ne-am întors acasă înspre dimineaţă iar eu, debusolat de schimbarea fusului orar, m-am plantat direct pe veşnicele plaiuri ale vînătorii, adică mai precis am adormit instantaneu, dup ce fumasem şi ceva ierburi de relaxare. Şşşşt, asta rămîne între noi.
Şi dacă ploia nu există dacă nu există Londra, nici Londra nu există dacă nu există ploaie. A doua zi a plouat pe rupte. Abia spre seară, am reuşit să ieşim în oraş. Asta nu înainte ca frate-miu să mă pună în gardă că a primit în chirie un ucrainian care creştea în debara iarbă şi de cîteva săptămîni era "tras" non-stop.
Am ieşit într-un pub aproape de centru, unde urma s-o aşteptăm pe Oli, soţia lu frate-miu. Prima halbă originală de Guinness. Şi aia flat. Neimpresionant. Ca băutor fidel de bere neagră începusem deja să duc dorul Silvei brune din România. Ne-am mutat reşedinţa într-un alt pub, mai acătării şi mai plin. Ca să-mi facă o surpriză, frate-miu mi-a luat o halbă de cidru. Un fel de socată românească-impresia mea. Beleaua e că indiferent de club, restaurant sau pub, fumatul este interzis. Aşa că toţi îşi iau halba şi fumează pe stradă în ploaie. Cum am ieşit la fumat, doi negri vin puşcă la mine: "Special weed... Do you have special weed?".
A treia zi am reuşit să vizitez cîte ceva. Ne-am urcat în tren şi am coborît în London Victoria. Buckingham Palace, St. James Park, Westminster Abbey, Big Ben, London Eye. Şi pentru cunoscători galeria lui Banksy. Bineînţeles totul pe o ploaie torenţială, altfel Londra n-ar fi fost Londra. Nici în ruptul capului n-am reuşit să înţeleg engleza britanică. Mai degrabă mă înţelegeam cu japonezii care ne rugau să le facem poze. Uzi pînă în fundul sufletului am parcat într-un pub pentru un full english breakfast. ochiuri, fasole prăjită, ciuperci, şuncă, pîine prăjită cu unt. Şi o halbă de Foster.
Totul s-a petrecut rapid, pentru că noaptea urma să plecăm spre Franţa. Rezervarea pentru feribot era pentru ora 3.20.