vineri, decembrie 19, 2008

viaţa de dincolo de mine

şi tu ce faci cînd eşti singură? ca şi mine te răsuceşti în inimă şi-ţi revezi viaţa de parcă lumea ar fi un multiplex în care ai intrat pe furiş.
insişti pe cîteva momente mai importante în care ai pierdut puţin sau ai cîştigat puţin derulezi înainte şi înapoi pînă ce imaginea se toceşte pînă ce ochii ţi se înceţoşează te întrebi ce n-a mers.

ai ajuns acasă eşti puţin tristă într-o zi labradorul a fugit şi probabil nu se va întoarce.
eu sînt încă pe teren mă întorc dintr-o sală de festivităţi unde puţea a transpiraţie a om şi a balegă. putoarea s-a strecurat în hainele mele în piele sînt puţin ameţit. blocat mereu la o trecere peste o linie ferată pe care demult nici un tren nu mai circulă. şi tocmai aici mă întreb obsedant dacă nu cumva toată această lume se desfăşoară în noi şi de fapt trupul nostru e un fragment inert rămas dintr-o explozie.

e mult de atunci. în fiecare sat am lăsat cîte un mort. iată în casa aceasta locuieşte o bătrînă al cărei soţ a murit după ce au fost jefuiţi într-o noapte. pe uliţa asta a locuit un bărbat mort într-un autobuz capcană din israel. chiar peste drum o femeie moartă în atentatele din madrid. la cîţiva paşi un tînăr mort tot la madrid. în alt sat am o fetiţă pe care-a înghiţit-o pămîntul în timp ce tatăl ei scotea lut pentru casă. imaginează-ţi te rog şi acest spital unde am un medic mort în timpul gărzii.
ei nu mai sînt decît nişte gînduri nişte impulsuri slabe. uneori îi mai scot la aer ei deschid gura hulpav apoi dispar printre vene.

destul despre morţi vorbeşte-mi de tine. ai ajuns bine acasă la call-center nu ţi-a mers ai aflat că oamenii se învîrt în jurul altor oameni care ard mai puternic. îţi imaginezi că universul e format din oameni planetă care gravitează în jurul oamenilor soare. eşti cam tăcută puţin palidă ai fuma dar e frig afară şi labradorul nu se va mai întoarce.

eu fug de acasă. la fel cum am făcut-o cînd eram mic. cel mai mult ne temeam de furtunul de la maşina de spălat. şi într-o zi eu şi frate-miu ne-am hotărît. am luat pături cearşafuri tigăi brînză ulei zahăr şi am plecat într-o pădure. am făcut un cort apoi foc apa rîului era îngheţată. s-a înserat şi atunci am aflat că frica vine din întuneric şi vînt. vîntul ne-a stins focul şi frica a adus nişte creaturi nemaivăzute. am lăsat totul baltă şi ne-am întors. frate-miu a dormit în casă eu sub o scară de bloc.

am un pistol imaginar visez cu ochii deschişi vorbesc singur cînd merg cu trenul inventez locuri în care nu voi ajunge niciodată tot eu le distrug uneori plîng la filme. cam asta sînt dacă ar fi să mă rezum.

despre tatăl meu tac. odată mi-a făcut cadou un vapor cu cheiţă am învîrtit-o pînă a plesnit motoraşul. dacă nu tac despre tatăl meu aş zice că e un vapor cu cheiţă o învîrt pînă îi plesneşte inima.

uneori mai dormi cu buzele întredeschise atunci le ating cu degetul ele tresar se închid ca un lift care duce adînc în mină.

trbuie să mă dezbrac acum.
şi aşa dezbrăcat să mă arăt lumii.

vineri, decembrie 12, 2008

not at my desk

un stol de grauri rostogoleşte un soare verde pe cer
ai crede că dumnezeu îşi varsă fierea
peste oraşul acesta împînzit de trasoare
e linişte multă linişte ca după o mare glaciaţiune
e dimineaţă şi în viaţa ta se termină totul ca şi cum ai închide o uşă
de la o cameră din care te-ai mutat pentru totdeauna

oamenii sînt vineţii
ca o nişte prune necoapte
ca nişte contuzii pe care le-ai căpătat într-o noapte
încercînd să urci beat pînă la etajul I şi ţi-ai scăpat cheile
o stare permanentă de oboseală ţii ochii deschişi
doar ca să ai impresia că eşti viu
te gîndeşti că ţi s-ar potrivi o viaţă de fluture
o săptămînă în care să zbori să cunoşti alte specii
apoi să pocneşti în mii de stropi de lumină

cumva ţi-ai dori
să munceşti pe stadionul din wembley
să schimbi podele să faci orice
sâ te întorci seara acasă cu inima în palton pulsînd
blînd şi necunoscut

datr tot ce ai sînt mîinile tale pe care le simţi depărtîndu-se
ca nişte oaspeţi care grăbesc să prindă trenul de noapte
zîmbeşti uite un lucru la care nu te-ai gîndit niciodată
la intrarea-n oraş e un laminor de 16 ţoli acolo intră oamenii dimineaţa
cînd întunericul se deschide ies cu trupurile în formă de tuburi
dacă pui om peste om peste om faci o instalaţie de forat spre centrul pămîntului

la fel există doar două trenuri
unul pleacă la miezul nopţii cu cei care-au scăpat de mare depopulare
atunci cerul e luminat de trasoare gardienii cu cîinii în lesă
păzesc vagoanele ca nu cumva să urce neînsemnaţii
un alt tren vine în toiul zilei aduce provizii de oameni şi apă

dragostea ta a plecat era obsedată de floarea soarelui
nu prea mai ţii minte cum s-a-ntîmplat
ştii doar că te-ai trezit într-o dimineaţă
pe cer stolul de grauri năduşea la împinsul soarelui
ai găsit un bilet pe care scria îţi doresc numai bine

ai fi vrut să te doară dar nu şi asta te îngrijora cel mai tare
ai pus mîna pe un ciocan şi ţi-ai zdrobit degetele
te întrebai dacă nu cumva ai adormit om şi te-ai trezit rădăcină
apoi brusc ţi-a picat fisa
cu cît eşti mai lucid cu atît nu te doare nimic

şi dintr-un impuls pe care nu ţi-l poţi explica
începi să scrii bilete de adio
te desparţi de fereastră o atingi pentru ultima oară vezi urma degetelor pe sticlă
ca o roşeaţă pe sîn
te desparţi de masă de pat de covorul pe care ţi l-ai imaginat întotdeauna ca pe un cîine credincios
te desparţi de vecini de ziduri le spui tuturor
că pleci să te faci vînător

nu ştii exact dar pe undeva mai există o ultimă pădure
în care poţi pune capcane de oameni

duminică, decembrie 07, 2008

optional anestezic

înaintăm prin ceaţă ca nişte somoni în amonte
lăsăm cîteva urme firave ale trecerii noastre apoi murim
plutim cu burta umflată la suprafaţa cerului
cîte un urs ne înşfacă şi devorează grăsimea

în rest obişnuitele repetiţii
bătrînul de la doi are alzheimer îl aud noaptea cum rîcîie pe acoperişul balconului
se crede pisică îl aud cum tuşeşte de parcă cineva ar scutura o pătură

în rest obişnuitele renunţări
nu mai cheamă nimeni ambulanţa cînd cineva îşi dă ochii peste cap
nu mai cheamă nimeni descarcerea cînd mă trezesc cu mîinile încleştate de pat
agăţat de locul care cîndva a fost al tău
acum patul e un sicriu în care exersez nopatea despărţirea de toţi ai mei
visez că sînt angajatul unui mafiot japonez şi că trebuie să ucid
mă trezesc speriat cu mîinile vinete
ca limba floricăi pe care bunică-miu a lovit-o cu toporişca-ntre coarne

drumuri de ţară prelungi văd satele uriaşe ţestoase
din care ies oamenii ca nişte pui se îndreaptă spre plaje pustii
spre oceane de ceaţă
mă întreb oare cîţi vor scăpa de rechinii electrici

ca o sinagogă bizară oraşul meu s-a împărţit
tinerii într-o parte bătrînii în alta îşi apără cu sfinţenie teritoriul
seara se întîlnesc la hotar se amuşină
bătrînii salivează la mirosul de viaţă
tinerii scot limba
întreabă ce mai aveţi de trăit

*

prima ta zi la call-center a fost un dezastru
niciodată nu te-au urît aşa de mulţi oameni
vocea ta niciodată n-a părut mai stinsă
în inimă ţi-a crescut un robot telefonic bună ziua sînt imitaţia inimii
momentan nu pot răspunde lăsaţi mesaj după prima sistolă

frate-miu pictează şi el cu furie
l-au umilit polonezii bulgarii şi ruşii
într-o zi o să găsească o ramă perfectă o să intre în ea
şi-o să urle din ea la toţi trecătorii


în rest aceleaşi eşecuri
zi de zi înghit şosele mestec uşor
mi-aş dori să aibă gust de carne de struţ ori a ceva
ce n-am mîncat niciodată

dar poate că eu nu exist şi de aici senzaţia asta de lipsă
orbecăim prin ceaţă ca pruncii căutînd sînul mamei
poate că numai eu mai exist şi de aici senzaţia asta de lipsă
cînd te trezeşti dă-mi un semn
ca să ştiu

miercuri, noiembrie 26, 2008

So Sad to Be Alone - Janis Joplin

so sad, isn't it?

don't die before i do

o pasăre moartă pe acoperişul cauciucat al unei terase
ai crede că doarme dacă n-ar fi lîngă ea alta care îi ciuguleşte din piept
mîinile mele crapă ca atunci cînd bunică-mea spărgea ouăle de tigaie
un divan moale şi o icoană îmi trec prin faţa ochilor un scurt moment de luciditate
în creierul meu e un cer întunecat şi fiecare sinapsă un fulger

ai venit la timp spune neurologul infecţia s-a extins a ajuns în craniu
tratament cu doxiclină oricum vei avea probleme cu echilibrul
zîmbesc la mine cea mai mare problemă a fost echilibrul
nu puteam să ţin nici un om lîngă mine
poate n-am fost la neurolog poate doar am visat
încet reconstitui zile senzaţii şi drame

uneori cînd trec cu maşina peste o cale ferată
mă întreb dacă ceea ce urmează nu e decît un vis
dacă nu cumva s-a terminat totul acolo iar ceea ce trăim după calea ferată
e doar imaginaţia noastră şi că în viaţa reală
cîţiva se opresc să ne plîngă apoi ne îngroapă cu toate onorurile ce se cuvin
unui fluture mort

*

era o vreme cînd credeam că prin pîrîul de la bunică-mea treceau vapoare
şi că podul se ridica să le facă loc la miezul nopţii
mama se grăbea să prindă autobuzul de seară să ajungă la noi înainte de suspendare
acum din pieptul meu creşte un pod mobil la miezul nopţii se ridică
prin mine trec toţi care-mi lipsesc îi văd de pe mal ca nişte vapoare
îmi fac semn cu mîna apoi se pierd printre coaste

mă plimb printr-un oraş cu oameni desfiguraţi de ninsoare
ninsoarea asta e o explozie nucleară într-un război în care toţi pierdem cîte ceva
cîteodată cînd traversez îmi vine să mă las în voia unei maşini ca şi cum m-aş lăsa dezbrăcat de-o femeie

*

nimic nu-şi are rostul
nici biserica asta care dirijează avioanele
nici pregătirea la cor
nici bărbatul acesta care tocmai moare lovit de-o cistenră
nici bărbatul acesta care ucide şi se perfecţionează
trupul meu e o pastă lipicioasă cu care poţi repara o casă pe furci
peste ochi mi se pune o ceaţă groasă
de parcă ochii mei ar fi nişte serpentine oarbe în munţi

o pasăre moartă pe acoperişul cauciucat al unei terase
ai crede că doarme dacă nu m-ai vedea pe mine zburînd în locul ei
mai cad mă agăţ de aulin ca un alpinist de carabină
nu mai e mult pînă acasă am să-mi iau şosete uscate
o să plec în munţi am să mă fac pădurar
şi-am să ling sare laolaltă cu cerbii


so sad to be alone îţi cîntam după micile noastre certuri
după micile noastre momente cînd făceam dragoste şi nu ne mai deosebeam unul de altul
te muşcam de umăr ca să te recunosc
mi-era frică să nu pleci ca janis
nu-ţi fie frică mi-e bine noaptea cînd trupul coboară sub pragul îngheţului
urmele trecerii noastre prin lume vor fi
mai vizibile

Rammstein - Stirb nicht vor mir (Don't die before I do)

marți, noiembrie 25, 2008

sonata arctica

eu sînt săgeata unui arcaş care stă la pîndă
se-aşază de cu seară pune un genunchi în pămînt
ascultă cum îşi îngroapă femeile faţa în pernă
mîinile mele sînt ascuţite şi înmuiate în rădăcini otrăvite
tot ce ating moare aşa cum a murit bunicul tău de ziua mea
iubito dar ţie n-am să-ţi fac rău niciodată

cu greu mă strecor printre morţi accidente şi gheare
cînd te-am văzut ultima oară aveai cizme milităreşti
şi trei sute de ani de trăit
de-atunci îmi port strada în spate mă arată lumea cu degetul
şi-mi spune lazăre mai ieşi din cînd în cînd pe afară

dar cum să le spun că nu mă cheamă lazăr
că eu renovez case
că fiecare minut e un reportaj despre ceea ce se întîmplă în mine
şi că strada se ţine scai de mine pentru că dacă n-ar mai fi paşii mei
s-ar duce în locul unde ajung străzile cînd nu le mai străbate nimeni

în lipsa ta înmulţesc pîinea şi peştii
tu să te-mbraci bine să-ţi pui fular
o iarnă ne-amuşină ca un ogar
şi-o alta ne-astupă ieşirea din vizuină

de-ar mai conta cu ceva
stăm noaptea în pat te legeni şi-mi spui tot felul de fleacuri
părul tău îmi acoperă gura
ca piatra unui mormînt în care o fost coborît de curînd
un om bun

mă pătrunde frigul ca pe-o mireasă tîrzie
uneori sînt cam trist
toţi prietenii mei au învăţat să facă focul
să lase în urmă dureri sticle goale şi trenuri
eu numai de-a naibii joc încă şotron
şi-mpart lumea în pătrăţele

seara învăţ să scriu
începutul sfîrşitul trecutul
îmi dai peste mînă şi-mi spui s-o iau de la capăt
docil încep altă foaie şi scriu
eu tu un fular la gîtul tău sau un curcubeu
nu mai ştiu

vineri, noiembrie 21, 2008

florin chilian - intoarce-te cand dorm

for m y opi

cu plata la destinaţie

noaptea îmi simt inima ca o vulpe hăituită în propria vizuină. noul meu vis e că stau pe un pat de spital o asistentă mă dezbracă încet de frică dragostea mea se înfige în creier tot mai adînc să n-o găsească nici o perfuzie. mă trezesc într-un întuneric complet de fapt nu-mi dau seama dacă el e complet sau dacă mă face complet.
apoi marea debarasare începe. ne scoatem morţii îi aranjăm frumos în faţa blocului. auzim maşinile gunoierilor cum îi ridică atunci înţeleg. dincolo sînt concasoare şi tot felul de utilaje care ne transformă în diamante. e frumos să sfîrşeşti aşa ca o piatră rară pe degetul unei femei.

*

urmăresc cu îngrijorare ştiri din oraşul tău. uzina s-a închis pînă în decembrie petrochimia nu merge bine doi tineri s-au împuşcat într-un bar din centru. toate lucrurile tale au devenit ale mele. eşti în tren acum poate plîngi poate mănînci susan poate te gîndeşti că se moare în lipsă tocmai ca să umpli golul rămas. capul sus draga mea cei mai importanţi oameni sînt cei care pleacă.

*

29. îmi înşir anii ca un cerşetor care numără mărunţişul. unii ani sînt cleioşi cu alţii nu pot cumpăra nici măcar o brichetă. de ziua mea am tăcut de dimineaţă pînă la apus. m-am gîndit de cinci ori la tine cu trupul întors către oraşul tău ca un musulman fidel către mecca. îmi înşir anii ca luxtenul care înşiră pe stîlpi ornamentele de crăciun.

*

despre primul an nu mai ţin minte decît că am făcut convulsii febrile.
în al doilea an prea multe nu mi-au ieşit.
în al treilea an am învăţat să decojesc nuci.
în al patrulea an m-am îndrăgostit de florica şi am o vreme casă într-o cisternă goală.
restul anilor se încurcă între ei ca un puradel printre picioarele pirandei.

*

uneori am dus-o bine alteori am murit. uneori m-am îmbătat pentru că mi-era bine alteori m-am îmbătat pentru că n-am murit cum trebuie. aşa cum a făcut-o sorin. ca să intri în moarte nu-ţi trebuie decît un bar în podul gării. şi o sticlă de pinot noir.
am avut ceva femei unele m-au iubit altele făceau sex de ziua mea prin toaleta vreunui bar. m-am îmbătat pentru că m-au iubit m-am îmbătat ca să le urăsc.
am avut cîţiva prieteni pe unii îi ţin în sertar ca o pernuţă cu ace de alţii îmi aduc aminte ca un orb care n-a văzut niciodată culoare dar şi-o imaginează.

*

trenurile. oho. dependenţa de trenuri e ca dependenţa de heroină. pot să fiu cine vreau pot să ajung unde vreau. apoi pentru o vreme mă ţin departe de gări de-ajuns cît să am falsa impresie că m-am vindecat. şi într-o zi trupul nu mai ascultă mă urcă în primul tren şi viaţa mea o ia razna. mă învăluie toate senzaţiile şi nu mai sînt decît un colet livrat cu plata la destinaţie.

vineri, noiembrie 07, 2008

elegantly wasted

în palmele mele o inimă ce mă urmează
fidel
ca o umbră
sau ca un labrador
uneori nu ţine pasul cu mine şi-atunci o aştept
sprijinit de vitrinele unui oraş fără puls
uneori mă conduce la gară
în timp ce urc în compartiment
o văd cum intră în spring time
îşi comandă un ceai apoi se aude mai slab
tot mai slab

pierdut undeva între locuri şi numere
puţin incomod fotoliul de care mă lipesc de parcă ar
un prieten demult aşteptat
îmi spun că trenul acesta nu are roţi
are o mie de inimi care duc o mie de oameni spre oameni
pe care doar dumnezeu nu-i mai uită

*

dimineaţa începe la fel de fidel
cu tremurul mîinilor ca un fel de balet pe o scenă din londra
încerc să-l ascund de prietenii mei să evit întrebări
cît ai băut ai lipsă de calciu
îmi croiesc drum prin ceaţă ca un cosaş năduşit
îmi ascut simţurile de orice bloc

apoi totul se-ntîmplă brutal
descarcerarea poliţia rutieră
un portofel pe şosea
o cabină de tir făcută zob
alerg prin iarba udă mă uit la mîinile mele verzi
mîinile mele sînt un fel de iarbă
crescute într-un pămînt mai fertil

trag aer în piept ca şi cum aş da drumul unui baraj
mîine e ziua mea de uitare

*

în palmele mele un nume ce mă urmează fidel
ca o mireasă
ori ca un anestezist priceput
uneori nu ţine pasul cu mine
uneori mă conduce la gară
în timp ce urc în compartiment
îl văd cum plînge că nu-l iau cu mine

şi-n trenul c-o mie de inimi sînt doar o proiecţie
a unuia care-a făcut dragoste două zile la rînd
momente ca nişte fulgere orbitoare ca nişte electroşocuri
îmi zguduie trupul
nu pot să mă agăţ de nici un gînd zîmbesc sînt
un mărunt biolog care aleargă după insecte

*

aproape seară
aproape gol
se destind fibrele zilei în care am fost captiv
se rupe pînza în care-am căzut şi cineva mi-a injectat cheratină
aproape seară
aproape frig
aproape de linişte

respir şi aburul respiraţiei ia chipul tău
ai venit să mă conduci acasă
o frică mă urmează fidel
elegant pierzător de obsesii

joi, noiembrie 06, 2008

complicată treabă

Complicată treabă

Stau într-o dilemă de parc-aş sta într-un picior. Văd că treaba se complică. Prin liceu, ca tot omul mai poezeam şi eu, mai participam pe la concursuri, mai cîştigam ceva diplome. Din astea am acasă o groază. După liceu n-am mai scris vreo cinci de zile, apoi a urmat un declic si am luat-o razna.

Am ajuns editor, înm scurt timp pe www.poezie.ro, unul din cele mai importante site-uri de literatura virtuală din România. Am activat o vreme p-acolo, prin emisfere înalte, mă credeam chiar bun. Dar ca să public un volum nu m-am gindit niciodată.

Apoi am ajuns editor pe www.hermeneia.com, unde sînt şi acum. Am ceva apariţii în reviste destul de cunoscute, cel puţin în ţară. M-am întors la Roman şi am realizat că gradul de cultură e deplorabil. Am rămas tot la clasici şi versul cu rimă. N-ar fi nimic rău în asta, numai că la atît se reduce. Şi un fapt are ma face să rid de mor. Aflu dintr-o discuţie că un prieten de-al meu se laudă în gura mare prin Roman că îl plagiez. Chipurile mi-ar fi arătat demult un caiet în care nu ştiu ce scria şi eu i-am furat ideile. Mda, ca să-l plagiez ar fi trebuit să-i trăiesc eu viaţa.

Revin la oaia mea.
Cunosc mulţi prieteni scriitori reali nu virtuali. Scriitori buni, care au confirmat pe scena literaturii. Mulţi m-au îndemnat să strîng textele şi să scot un volum. De asemeni cunosc mulţi care şi-au scos cărţi pe banii lor şi acum stau cu ele în bibliotecă şi se admiră. Pe principiul că dacă sînt chiar atît de bun pe cît mi se spune am încercat o vreme pe la edituri. Apoi m-am lămurit. Treaba e că dacă nu ai recomandare sau nu eşti al dracului de bun nu te bagă nimeni în seamă.

Mai e o chestie. Pentru mine a publica un volum e un act de curaj. Recent, am primit o ofertă de la o editură, însă cu condiţia să aştept pînă se fac rost de fonduri. Nu-i bai, aştept, poate m-o publica cineva şi postmortem.

Da. Ar fi o chestie să public pentru că am deja o voce interioară, un stil şi un ritm. Sînt conştient că nu sînt pe gustul tuturor. Zilele astea am primit de la un prieten de-al meu o ofertă care m-a pus pe gînduri. E patron la o firmă IT pe lîngă Gara de Nord şi m-a ajutat mult cît am hălăduit prin Bucureşti. Plus că avea un vin ţapăn.

Îmi zice că să adun ceva texte şi sponsorizează el cartea. Doar să-i dau un telefon.
Bun, editura este. Sponsori este. Eu mi-am zis întotdeauna că dacă eşti bun te caută toate editurile, iar cartea mea în plus e o pîine în minus. Îi cred pe cei care îmi zic că sînt talentat cu aceeaşi măsură cu care-i cred pe cei care-mi zic you suck.
Şi eu ce dracu fac acuma?

miercuri, noiembrie 05, 2008

howling

mă grăbesc să prind ultimul metrou de parcă mi-aş prinde o venă prin care mi se administrează gentamicină. cam aşa e de dureroasă imagine ta pe un peron oarecare şi eu beat cu o poftă cumplită să-mi aud urletul. cu o poftă cumplită să înghit întunericul din tunel.

lucruri care nu-mi plac azi:
maşinile care parchează pe trotuar.
oamenii care se opresc în mijlocul policlinicii căutîndu-se prin buzunare şi se ciocnesc de mine. ei nu ştiu că sîntem fragili şi că tot ciocnindu-ne între noi o să ne împrăştiem ca un pumn de mărunţiş şi n-o să ne mai regăsim niciodată compleţi.
mesajele de la i.s.u care anunţă incendii. vreau să am şi eu un incendiu al meu să-i cînt de leagăn iar cînd va creşte să-l trimit în lume cu toate speranţele mele.

am auzit că la voi petrochimia nu merge bine şi că acum ai un labrador. eu încă nu m-am obşnuit cu întunericul mă trezesc întotdeauna la patru mă duc la toaletă fumez mi se face face frig toate în aceeaşi ordine. după cum vezi doar omeneşte.

lucruri care nu-mi plac mîine:
ceaţa.
faptul că nu ştiu cu se mă îmbrac dimineaţa.
burniţa.
ceasul care merge de-andoaselea şi-mi arată timpul pierdut. nu că m-ar interesa cît mai am doar trupul meu scobit de absenţe ca o pirogă.

cîteodată îmi doresc să ştiu ce visează maică-mea. poate se visează grădină în care cresc plante pe care ea n-a avut niciodată timp să le cerceteze. poate visează manuale de biologie sau mulaje. în locul inimii i-a crescut un credit ipotecar pe care nu ştie dacă mai are destulă viaţă la dispoziţie ca să-l plătească.

în mijlocul zilei pe care o trăiesc e o altă zi care mă trăieşte. îi simt rsuflarea de vită în ceafă o simt cum se-ngraşă cu trăirile mele. în trenul pe care-l aştept e un alt tren plin cu umbre. şi nu ştiu să mă aşez cuminte lîngă ele ori lîngă oameni. de fapt e totuna oamenii pe care nu-i cunosc nu există aşa cum nu exist pentru alţii. deasupra mea un ochi deschis permanent.

lucruri care îmi plac azi:
famous blue raincoat.
bătrîna din piaţă care vinde flori.
să mă gîndesc la tine ca şi cum aş asculta un concert de bach să mă încrunt la colegii mei ssst aici se cîntă.
să mă gîndesc cum cad din pat în timp ce dorm şi tu te chinui să mă trezeşti.

astăzi nu-mi lipseşte nimic în mine sînt toate la locul lor. o să-mi lipsească doar ivan denisovici pe care o să ţi-l dau ţie şi gîndul în care tu stai la fereastră hrăneşti copiii şi păsările apoi te plîngi că nu ai învăţat nimic pentru permisul

sâmbătă, noiembrie 01, 2008

vineri, octombrie 24, 2008

Poets of the Fall - Carnival of Rust

despre moarte şi alte obsesii

bunică-mea învîrte fusul cu repeziciune. la picioare puţin mai încolo pămîntul făcut ghem. pămîntul se deşiră uşor o pisică îl ţine între labe. bunică-mea nu are ochi nici inimă nici oase. ca să n-o doară nimic. şi alţi copii rîvnesc la ea dar n-o împart cu nimeni. o mănînc pe ascuns.

*

lumînările pîlpîiau ca nişte ochi care se închid şi se deschid. o tăcere ca-ntr-o sală de naşteri părăsită. adică poţi să-ţi imaginezi vocile aşa cum îţi poţi imagina naşterile. stătea trupeşă cu rozariul înfăşurat pe mîini. rozariul pe care îl furasem din catedrala sfîntul ştefan din viena. cînd s-a pornit cortegiul viscolul m-a izbit în piept şi pieptul s-a deschis ca o poartă trîntită de vînt. a intrat şi-a început să scormonească prin mine ca un medic în căutarea unui organ bolnav.

mergeam în faţa cortegiului faţa îmi era uscată. crucea mi se lipise de mîini ca nişte cătuşe de mîinile unui condamnat pe viaţă. cel puţin eram în viaţă.

*

bunica mea are o sobă uriaşă pe care coace bostani. cînd se întorc de la strînsul oamenilor umbrele sînt hămesite îşi reazimă picioarele de sobă şi aşteaptă să pună masa. bunică-mea pune masa în mijlocul casei umbrele se aliniază care pe pat care pe scaune. patul e foarte înalt şi moale dacă te laşi în el ajungi pe partea cealaltă a lumii. din cînd în cînd soba deschide gura şi bunică-mea îi aruncă ciocălăi. soba mestecă uşor focul e sătul.

*

nimeni nu scotea o vorbă. vocea preotului se pierdea şi ea înghiţită de viscol. nu puteam să-mi desprind mîinile de pe cruce de parcă dumnezeu se agăţa de mine şi-mi spunea să nu-l părăsesc. dar eu cînd l-am rugat să murim împreună toţi oamenii să nu plîngă nimeni m-a ascultat? i-am zis atunci că asta e ultima picătură şi dacă mai face scene o să plec fără nici un regret. am început să rîd şi lumea se uita la mine consternată.

în biserică puţin mai cald. aveam impresia că sînt într-o cavernă şi că oamenii desenează animalele pe care le vor vîna. vocea preotului se izbea de pereţi mi-am adus aminte cum se izbeau vrăbiile de geamul balconului vara cum se izbea taică-miu cu capul de pereţi cînd era în sevraj.

*

cînd iese în curte bunică-mea e încojurată de toate rădăcinile. are în mînă un lighean din care împarte boabe de rouă. rădăcinile o urmează ca nişte pui de raţă. casa ei e adîncă şi a fost săpată pe timpul războiului de un obuz.

*

o singură dată am fost la ea. nu putea să respire fără masca de oxigen. mi-a scris strâmb pe o bucată de hîrtie igienică aveţi grijă de mama. apoi pieptul ei s-a lăsat ca şi cum ai aşeza un cerşaf pe pat. văzusem o mulţime de morţi dar niciodată cum se moare.

bărbaţii se chinuiau să spargă pămîntul îngheţat de parcă am fi locuit pe o planetă de titaniu.

joi, octombrie 23, 2008

terminalul

la o adică puţin mi-a păsat. mă uitam la piercingul lui la fesul lui. povestea lui părea credibilă bunul lui simţ părea credibil. la o adică povestea lui cu mici variaţiuni a fost povestea mea. cîteodată te simţi vinovat pentru că ţi-ai părăsit povestea şi cineva e nevoit s-o trăiască în locul tău.

dacă te deranjez spune-mi. nu mă deranjezi. sînt din constanţa am adormit în sala de aştepare şi mi-au furat toţi banii. tre' să strîng vreo trei sute de mii într-o oră. îţi dau numărul lu' taică-miu să-ţi trimită banii. nu sînt cerşetor asta e n-am crezut că mi se poate întîmpla.

să presupunem că avea dreptate. dacă n-aş fi plecat din poveste dacă aş fi rămas acolo poate n-ar fi trăit în locul meu. dacă mi-aş fi continuat povestea pe care o începusem demult cu acel n-am unde să dorm cu sprijinitul nopţii de ziduri după ce am găsit-o beată şi pişată în staţia de taxiuri. dacă aş fi dat în fiecare noapte doi lei pentru a dormi în gara de nord doi lei pentru două ţigări fumate pînă mi-am fript degetele şi ochii celor care jinduiau la fumul meu la plămînii mei. poate că locul din sala de aşteptare ar fi fost ocupat şi el n-ar mai fi adormit.

*

mîine e ziua ta de plutire. ai să-ţi faci din perdea un covor fermecat sau o păpuşă pe care o înveţi să cînte la violoncel.

*

l-am ajutat. ştiam că sentimentul de vinovăţie n-o să dispară dar nici schimb de poveşti nu puteam face. cînd pleci de undeva altul îţi ia locul. totul ţine de schimbare în viaţa asta. schimbăm poveştile schimbăm trenurile schimbăm gările. toate astea sînt nişte piei care trebuie să cadă. altfel nu am fi noi.

să presupunem că nu avea dreptate. l-am ajutat end of story fiecare cu felul lui de a cerşi. dacă cerşeşti măcar fă-o elegant. în vechea poveste eu aşa am făcut. măcar pentru că mi-a ţinut povestea într-o notă elegantă merita să-l ajut.

*

un compartiment cu scaune tari. pe fereastră atît de întuneric încît am crezut că trenul nu se mişcă. în compartiment toate îşi pierd conturul. nu mai există oraşe case copaci. există doar lumini. uneori trec zvîcnind prin faţa ochilor şi-atunci realizezi că n-ai să atingi lumina dacă ea nu se lasă atinsă.

uneori buzele se mişcă oamenii mă cred nebun. chiar şi tu mă întrebai ce spun cînd mă vedeai că vorbesc singur. nici eu nu ştiu. adevărul e că buzele sînt terminalul unui aeroport. cînd se deschid se pleacă oriunde.

duminică, octombrie 19, 2008

de cîţi bani să fie

draga mea

m-am întors în oraşul acela în care ploaia e
un agent mărunt de poliţie comunitară
somează pe toţi somează pînă şi cerul bună ziua actele la control
bună ziua sînt domnul cer nu semăn cu cel din buletin
la serviciul de evidenţă al universurilor toţi dumnezeii aveau gripă
şi nu mi-au pus o poză ca lumea

între mine şi tine o lună în ultim pătrar
ca un ochi de pirat
sau ca o moarte şi-un pic

cînd am ajuns nu mă aştepta nimeni în gara norml de pustie
doar întunericul se gudura ca un cîine care aşteaptă să fie hrănit
mă săruta pe gură mă sufoca
stai măi ţi-am zis că nu plec decît două zile

m-am întors mai bogat cu nişte oameni e greu să găseşti
oaemni bun de băut în vreme de secetă
dacă-i găseşti pe mal stau prădătorii
mi-am reîncărcat bateriile
draga mea ştii că la mine nu merge cu litiu sau nichel
eu funcţionez pe bază de oameni

cînd am plecat apunea soarele un soare aşa mare nu am văzut
poate doar ochii copiilor cînd se miră erau mai mari
îmi povesteai cum se aude noaptea petrochimia
eu eram o sondă dezafectată pe care din cînd în cînd o mai călcau
doar săracii

bere rece cafea ciocolată striga vînzătorul
eu vindeam ponturi sinucigaşilor
dacă te arunci de pe gînd în golul din mine
mori ca şi cum ai pluti

apoi am visat
se făcea că eram noi dana victor radu ştefan
aveam toţi o afacere un birt sau ceva
ne mergea bine
cînd se deschidea pămîntul să iasă morţii din schimb
venea cîte unu cerea o viaţă da tare
noi scoteam paharele şi-ntrebam
de cîţi bani să fie

vineri, octombrie 10, 2008

o zi ca asta

uneori te trezeşti gol fără absolut nici un motiv. pur şi simplu nu e nimic în tine ca şi cum somnul ar fi o maşină de gunoi care ridică pe timpul nopţii tot ce-ai adunat în tine.

*

stătusem în ploaie vreo 20 de minute. ăia de la ING îmi spuseseră că dezvelirea maşinii lui Alonso avea loc la ora 11. era 11 şi ceva toţi îl aşteptau pe viceprimar. la ora 12 trebuia să mă duc la lansarea unei televiziuni digitale. de regulă mi-e greaţă de asemenea evenimente. dar cu greaţa e cam cum e cu ura.
de exemplu în fiecare dimineaţă cînd mă duc la muncă trebuie să traversez printr-un loc extrem de circulat. există o trecere de pietoni dar ea există doar pentru pietoni. uneori aştept şi zece minute să traversez. urăsc trecerea aia dar nici nu schimb traseul. poate dacă urăsc trecerea în fiecare zi ura o să se consume.

*

mă uit la tastatură văd că a început să-mi cadă părul.

*

la ora trei a început nebunia. un tir înfipt în copac într-o curbă periculoasă. îi dau o ţigară şoferului tremură aşa de tare că nici nu poate să şi-o aprindă. în oraş un accident mortal de circulaţie. ajungem exact înaintea ambulanţei. traversez fac poză după poză. prin obiectiv totul e nemişcat. o pereche de papuci o geantă. trupul stă într-o poziţie curioasă. de pe partea cealaltă mi se părea că nu mai are cap. acum vedeam bine. mîinile întoarse la spate şi picioarele paralele cu trupul. fesele rupte. scrotul şi un testicol puţin mai încolo.

mi-ai spus că tu n-ai putea face asta niciodată. eu ţi-am spus că nu de morţi mi-e frică. un urlet face mai mult decît o moarte.

nu mă mă plîng nu plîng doar constat.

*

gata. i-am cerut şefului o pereche de cizme. buruieneştiul era o imensă baltă. mă strecuram cu greu încercam să găsesc o palmă de pămînt pe care să pot sta. frigul m-a luat prin surprindere. la fel şi emil. avea o privire tîmpă cînd se uita la muncitori nici măcar un bolţar nu putea duce cu mîinile diforme. frate-său îmi zice că l-au nenorocit medicii cînd era mic.

*

uneori te trezeşti cu o senzaţie nedefinită că azi vei muri. nu-ţi poţi da seama de ce nu ai greşit cu nimic nu te doare nimic. şi totuşi senzaţia persistă toată ziua ca o după-amiază de vară cînd vrei să dormi şi o muscă nu te lasă în pace. îţi faci cruce cu limba te pregăteşti vezi un moment care se apropie îţi spui ăsta e te faci mic te faci mari îţi deschizi pieptul faci pe curajosul scînceşti momentul trece. seara cînd te întinzi în pat şi te cuprinde căldura îţi spui că nici o zi nu se termină aşa cum începe îţi mai faci o cruce cu limba adormi maşina de gunoi vine fix la ora ora două.

*

last time we saw you you looked so much older your famous blue raincoat was torn on the shoulder. uneori se întîmplă să fredonez toată ziua o melodie.

*

în zilele cu doi trei morţi sau conserve cum le spuneau ăia de la anatomie patologică ştiu ce m-aşteaptă. ajung seara acasă adorm pe la nouă mă trezesc la trei şi pînă dimineaţă nu mai pot să dorm nici măcar cu somnifere. în întuneric stau la pîndă ca un vînător aşteptînd mistreţii.

*

e ciudat cum lucruri la care nu te-ai gîndit pot să-ţi schimbe viaţa. sorin imita cel mai bine scîrţîitul uşilor cînd spunea bancuri. era în perioada bacului ieşisem de la filosofie. vară-sa mă aştepta. haidem la morgă. am nevoie de încă un martor să-l identifice. era tăiat de la mijloc. l-am împus cu degetul de curiozitate trupul a scîrţîit ca roţile trenului care a trecut peste el. pînă seara n-am putut să scap de mirosul de parafină. nici dacă aş fi făcut duş nu cred că aş fi scăpat. poate dacă aş fi făcut rost de o altă piele.

*

n-am vrut să mă sinucid niciodată. e drept au fost cîteva gînduri sporadice dar nimic serios. cînd m-am născut trei ursitoare s-au făcut mangă şi au ursit ca eu să scriu despre spintecaţi. fie că aveau nevoie de martori fie că trebuia să scriu despre ei ajungeam întotdeauna la ţanc. ajungeam cînd viaţa se scurgea din ei deschideam gura larg şi viaţa lor intra în mine. de asta n-am vrut să mă sinucid. ei ar fi vrut să le trăiesc viaţa. şi asta e o obligaţie. e cam cum spune în biblie. ceea ce moartea a unit dumnezeu să nu despartă.

luni, octombrie 06, 2008

despre moarte şi alte obsesii

nu-l văzusem demult. trebuia să-i aduc pastile de la oraş. nişte paracetamol şi indometacin unguent. ploua torenţial şi pînă să ajung la maşină punga de hîrtie în care erau medicamentele se făcuse una cu pămîntul.
pe drum mă gîndeam dă-o-n măsa doamne lasă-i şi pe ei să aibă un hram.

*

mă enervează cînd uit să mă gîndesc la tine. mă iau cu munca şi mă trezesc după vreo două ore că nu ţi-am repetat numele în gînd.

*

cînd am ajuns era schimbat totul. pe vremuri ograda mi se părea mare. acum parcă toate gardurile veneau peste mine ca un utilaj de zdrobit maşini. în faţă se ridica o fundaţie, probabil casa care se construia după ce inundaţiile au pus-o la pămînt pe aia veche. casa mare era încă întreagă.

*

cînd ies de la muncă maşinile trec pe lîngă mine unii şoferi mă salută. mă chinui să-mi dau seama cine e dincolo de parbrizul opac dar maşina trece prea repede. şi asta mă scoate din sărite.

*

nu l-am văzut demult. nu mai ţin minte de cînd. aşa cum nu mai ţin minte de cînd nu m-am spovedit. şi asta în familia noastră chiar e o problemă.
de găsit l-am găsit greu.
am intrat în prima odaie pe dreapta. aici stătuse bunică-mea după ce a murit. sau în odaia din stînga. nu mai ştiu. în camera aia acum era doar un dulap şi un telefon pus la încărcat.
în camera din stînga un pat nefăcut de cînd mătuşă-mea a plecat în italia. în a treia cameră un miros puternic de gaz de butelie.

*

cînd mă întorc de la muncă miroase a frunze putrede alune prăjite şi coceni. simţi asta nu?

*

cînd am intrat am văzut cadrul de metal de care se sprijinea cînd făcea cei cîţiva paşi zilnici.
ce faci. l-am întrebat cu voce tare ştiam că nu aude.
cini-i. vocea lui a sunat ca o veioză spartă. ori ca atunci cînd despici un bostan.
avea o privire hăituită de parcă în casă intrase un hoţ şi urma să-l tîlhărească.
emilian sînt. cini-i.
m-am apropiat punga cu pastile se legăna pe lîngă mine tălîmb am scăpat de ea ca de un cancer.
ochii i se afundaseră în orbite orbitele în craniu de parcă ai fi coborît în pămînt două sicrie.
emilian sînt.
s-a ridicat în capul oaselor m-a recunoscut şi sicriele au început să lucească. pe cap avea un fes verde.

*

cînd nu urlăm unul la altul maică-mea îmi caută tovărăşia ca o lupoiacă ce-şi linge puii. se agaţă de vocea mea ca de o cădelniţă.

*

cînd a murit bunică-mea încăpăţînatul s-a încuiat în atelier şi i-a făcut o cruce din fier forjat. cum dracu cel mai bun fierar să stea cu mîinile în sîn. eu nu mai ţin minte decît autobuzul care pornea după ce dădeai vîrtos la manivelă şi mirosul de benzină care mă făcea să vărs. fierul se îndoaie mai greu decît omul spunea. dacă îi iei dumnezeul şi femeia omul nu e bun decît pentru foc spunea.
după ce murise bunică-mea visam să scriu un roman. s-ar fi chemat şi totuşi o lacrimă nu şterge pămîntul. stupid nu? s-a ales praful de el.

*

îi vedeam dinţii pe care-i mai avea mărunţi şi subţiri ca surcelele pe care le făceam iarna să aprindem focul. sînt la muncă i-am zis. am venit să-ţi aduc pastile.
da unde munceşti. la ziar. şi ce faci. reportaje. şi cum le faci. stau de vorbă cu oamenii fac poze. şi te plăteşte? zece milioane. puţin.
îi vedeam dinţii ăia stricaţi şi mi s-a părut o clipă că-i ivan denisovici sugînd oasele unei plevuşte din supa lagărului.
da cu singurătatea cum stai. am o prietenă studentă la bucureşti. la ce. la litere. adică. cum să-i explic eu că prietena mea îl are profesor pe cărtărăscu. şi cînd vă uniţi. la anul.

*

m-am oprit bursc nu simţeam nimic. ceva a plesnit în mine ca atunci cînd coci ardeii.
trebuie să plec i-am zis sînt în timpul serviciului. de spaimă m-a apucat de mînă cu toată forţa. de cîţiva ani se făcuse din ce în ce mai mic. mai aproape de pămînt de parcă bunică-mea l-ar fi chemat la ea.
globii ochilor erau deja înecaţi doar irisul se străduia să rămînă la suprafaţă ca acoperişul pe care i-l luase apa.

*

şi cînd mai vii.
cînd mai am timp.
mulţumesc. mulţumesc. mulţumescul ăla mi-a tăiat inima. ca atunci cînd bunică-mea tăia mămăliga cu sfoara.

*

m-am aşezat pe prispă să fumez. el n-a ştiut niciodată că fumam. m-am uitat la temelia ridicată. o pereche de mănuşi o roabă răsturnată. acolo era un cuptor unde făceam sarmale. un pickamer.
am zis odată că o să iau un pickamer şi-o să dau vreo două mii de găuri în cer pentru toate rugăciunile care nu mi-au fost ascultate. acum am să-mi iau un pickamer şi-am să dau trei milioane de găuri în pămînt să respire toţi ai mei. să mă lase pe mine fără aer dar să respire.

*

după cîteva zile m-am întors seara de la muncă. am vorbit cu maică-mea mai mult fleacuri. apoi am rămas singur mîncam ceva salam cu ketchup.
m-am buşit plînsul. mi-am revenit.
m-a buşit din nou.
am ieşit pe balcon şi-am urlat cum făcea bunică-mea:
petrea hai la masă avem mămăliguţă cu inimă de pui.

sâmbătă, octombrie 04, 2008

memory card empty

o conferinţă de presă un deputat ne vinde gogoşi
un lider de sindicat se pregăteşte de grevă
avancronica unui meci cu echipa locală
un hram printre sinistraţi

apoi un moment în care nimeni nu vede
deschid gura larg ca o fereastră
închid ochii
şi îmi închipui că eşti cu mine la don petrică
emiliano emiliano îmi spune
tu îmi vorbeşti fără oprire
despre cum te-am înşelat cu lavinia
depre cum vodca din faţa ta nu e votcă e o poşircă
puţin absent nu-mi doresc decît să te sărut acolo jos între copse

şi asta să fie o stare de existenţă continuă

*

în nopţile în care nu dorm
în nopţile în care mă sprijin de pereţii lipicioşi ai vreunei gări
ca de labiile unei femei
mă gîndesc la toţi cunoscuţii
necunoscuţii
locuri senzaţii arbori
ce procesiune ciudată
încolonaţi trec prin mine oamenii buni
dana ioana victor şi încă vreo doi
cineva mă trezeşte zîmbesc
sînt un barman la sfîrşitul programului
sînt o vitrină pe care scrie cu litere mari
avem inventar de la unu la două

*

dau cu piciorul într-o castană
e linişte
puţin înnorat
castana se rostogoleşte pe asfalt
de fapt nu-mi dau sema dacă ea se rostogoleşte sau eu
nu se poate opri
nu mă pot opri

aş putea iar să-ţi vorbesc despre neputinţa de a nu te opri din mers
de parcă aşa nu m-ar ajunge nimic
dacă picioarele nu mă ascultă
voi merge în gînd
nu mă ajunge nimic


stau în bucătărie o gîză se-nvîrte în jurul becului
ca un credincios în pelerinaj spre lourdes
nu e nimeni în preajmă
mănînc fără poftă supa ştii tu supa aia făcută de mama
supa care-ţi plăcea ţie
lingura sună ca dracu în farfurie cam aşa sună inima cînd se loveşte de coaste
şi nu poate să iasă


nu mă gîndesc la nimic
viaţa e o autoutilitară condusă de un şofer beat
ce se izbeşte de o staţie GPL

miercuri, septembrie 17, 2008

aventurile ielevului miluţă

Miluţă regheton
de ielev miluţă aka cosmote minune aka kent 8

Evribadi in da hause? Mînile în aer se dedică următoarea pesa la toţi fanii şi fanele mele(în special lu fănică, şoferu de la partid, îţi crăp capu bă boule că m-ai tras în pept cu banii de la lipit afişe în campania eclectorală, îţi mut direcţia cînd te prind, mîncaţaş cauciucurile).

n.i.m.(nota ilevului miluţă)
Pen că io sînt bomba nucleară şi distrug tot ce mănconjoară m-am întors să le arăt gealaţilor că io îs tata banilor recomandatelor şi primu în top.
Pen că tăţi ie poeţi le las aceste nemuritoare viersuri compuse de un om de om, adevărăciune de băiet: am cea mai mare valoare cine mă supără moare.

Deci, leţ plei.

Astăzi sufletul meu este trist. Az noapte m-a cuprins doru de gagica mea pă sistem am vrut so sun alo alo te-am sunat să-ţi spun că te iubesc ca un nebun da mi-am adus aminte că n-aveam credit decît de bip. Fac mi.
Săncepem cun ceputul. O sunat şi primu clompoţel nu-mi aduc aminte ziua că atuncia o fost mare daravea. So anunţat că la deschiderea anului şcolar vine dom primarele+una bucată deputat+una bucată preş. de partid. Fraţii mei, vă spui cî în ziua aia ploua di nio făcut pi toţi ciuciulete k n-eo scos madam directoarea în curtea liceului săl întîmpinăm cum si civine pe alesu nostru(mincaţaş samsungul matali, fratimiu o depus cerere di aia pentru anele, dak nu-i dai votez cu pesedeul). Ni curgea la toţi mucii şi io cu doi prietinari, k tot nu ne-am văzut di mult, am mers la crîşma de vizavi ş-am sărbătorit revederea noastră cu multi lacrimi şi pahari di combinată, fă proasto di la bar, figuranto, traseisto, o combinatî sî face cu o sută de votca şi 50 di unirea).
Şi pen că redbul neo dat aripi neam întors ca ranbo din afganistan(mişto film, nu m-io plăcut ultimu ranbo k iera cu orezari) taman kînd suna clompoţelu. Sau celularu din buzunaru lu dom primar nu mai ştiu. După aia ne-am făcut şi noi multi poze cu primarele, ne ţineam di umeri k doi fraţi şîn gîndurili mele cele mai ascunse îi făceam sîc boule mi-ai rămas dator cu patru barabule di cînd lipeam afişi şi knd m-am dus la vot te-am ars.
Hehe, dak ar fi ştiut iel nu s-ar fi pus cu kampionu.

e.d.i.n.a.e.m.(extrem de importantă notă a elevului miluţă)
Cia mai tari fază a verii o fost campania eclectorală. Mo plătit partidu cu cu şasî barabule pă zi (pentru ăia cari nu ştie îs şase sute de mii pă zi). Numa k io am fost dăştept. Îmi punea în braţe maldăru de afişe cu moaca candidatului+una găleată cu perlandez şi mă trimeteau să le lipesc pi stîlpi. Numa k io lipeam două trii şi restu li aruncam în canalili cari naveau capace. Noaptea mai făceam mustăţi la contracandidaţi ori li scriam porcărele. După aia luam beri la pet miergeam la grădina zoologică şi ni băteam joc de fraierii di membri de la partid. Aveam credit căcălău şi dădeam telefon la cîti unul şi-i ziceam k datorită implicării în campanie o cîştigat o exscursie în pula. Pentru ăia care nu ştie daţi sărci pe golgle ori pe uichipedia. În concluzie rezumat mi-o plăcut tari campania eclectorală, m-am ales cu vreo patru găleţi de perlandez gratis şi am făcut şi caşcaval grămadă.
Una găleată di perlandez so dus într-o noapte k am lipit un tapet pi uşa di la asociaţie k să creadă lumea k so mutat. Da pi primar tot nu-l uit. Ti aştept io fraiere în noiembrii, îţ mai lipesc io afişe din părţi.

Peseu.
pentru duşmanii mei: onceput şcoala şi mai am trei găleţi de perlandez.

Pepeseu.
Ai em beac mai strong decît evăr.

joi, septembrie 11, 2008

neverending story

totul începe aşa:

două mere stăteau pe o pătură în trivale
el era mai trecut ajunsese chiar la palatul imperial din viena
ea era încă verde deşi pe o parte începuse deja să se coacă
discutau aprins despre culoarea pe care ar trebui s-o aibă copiii sîmburi
despre cum ar trebui să cadă să tacă ori să facă dragoste ca două mere
în plină recesiune

el îi spunea draga mea am fost o vreme episcop
în anul lui diocleţian ea îşi muşca buzele diocleţian cine e
prostuţo prostuţo prostuţo
diocleţian ăsta era un patron care avea un magazin de suveniruri la roma
m-a prins predicînd într-o zi poporului de fructe fugit de pe tarabe
(probabil nu mai voiau să ajungă pe masa aristocraţilor)
şi diocleţian ăsta după cum îţi spuneam mi-a zis dacă nu renunţi la dumnezeul tău
îţi voi tăia capul m-a pus în lanţuri şi m-a plimbat prin viitoarea piaţă san pietro
poporul de fructe(să-i facă pe plac) arunca în mine cu tot felul de coji
mi s-a făcut frică i-am zis dumnezeului meu du-te bă mai bine mai bine un dumnezeu viu decît unul mort şi dumnezeul meu a ieşit ca un crab pe o plajă
o vreme am trăit ruşinat cu capu-n pămînt munceam cu ziua în băile publice
pînă la urmă m-am întors predicînd diocleţian n-a stat pe gînduri mi-a tăiat capul
de-atunci toată lumea îmi spune sfîntul coajă de măr

vara eram un trăsnet de patru milioane de volţi
coboram pe pămînt cînd aveam chef
cel mai mult mi-a plăcut să carbonizez copacii
uneori oameni e drept mai rar dar se întîmpla
recunosc
să mă îndrăgostesc de una o străbăteam din cap în picioare
nu ştiu cum dumnezeu se făcea
întotdeauna ea se năştea pe 16 august
întotdeauna eu ajungeam în pămînt

despre iarnă nu ştiu prea multe nexus le zicea întotdeauna mai bine

*


astăzi vremea e în răcire absenţele vor sufla slab pînă la moderat
temperatura maximă va atinge temperatura trupului tău
draga mea vremea asta e o femeie care îşi prinde părul să nu-i cadă în ochi cînd face piaţa
horoscopul îmi spune că azi sînt hipersensibil mă sperii cînd se deschide brusc uşa ori cînd primesc mailuri
şi că ar fi bine să evit investiţiile pentru că voi pierde o sumă importantă de bani
draga mea răul deja e făcut am descoperire de cont
ţi-am cumpărat ouă de aur şi tezaurul dacic
ţi-am cumpărat o insulă în caraibe ne vom face o plută de bambus
ori o corabie şi vom porni numeroase atacuri pentru că eu sînt mallasorte
şi m-am cununat cu moartea corabia vom numi corabia noastră vijelia cel puţin aşa voia tom s-o impresioneze pe becky(oare aşa ar trebui să curgă povestea?)


totul începe aşa:
două mere stăteau pe o pătură în trivale
el trebuia să plece
ea era încă verde

don petrică

dimineaţa oraşul miroase a benzină. decît să cred că tot mirosul ăsta vine din şcolile igienizate prefer să-mi imaginez că sînt primarul acestui oraş cu două artere principale una care duce spre inimă şi alta care străbate tot trupul. şi în fiecare dimineaţă organizez întîlniri cu beneficiarii de la 416 stropesc pe cîte unul cu benzină îl urc pe hotel şi-i dau foc. carnea lor e bună arde o zi întreagă şi fumul se înalţă nesperat de mult. ăsta e felul meu de a avea grijă să nu te rătăceşti. de fapt în fiecare zi ghicesc în oase în pietre în ceara de pe ochi locurile unde ai putea fi. pe o plajă avînd grijă de balenele eşuate din vis. într-un lan de lucernă făcînd poteci ascunse pentru iepuri ferindu-i în chipul acesta de puşcoacele vînătorilor. noaptea dau foc altuia e felul meu de a-ţi spune că nu dorm. primarul oraşului de termopan şi de orologii nu doarme. el ţine luminile aprinse merge noaptea pe străzi şi strigă e ora unu nu s-a întîmplat nimic e ora două n-a venit nimeni. să ştii că aici toată lumea te aşteaptă cu lanuri de floarea soarelui în geam.

*

de regulă ajung primul în redacţie. mă calcă pe nervi bîzîitul aspiratoarelor chelnerii curăţă terasele de lîngă noi calculatorul vuieşte de parcă în apropiere s-a rupt un baraj. pentru jumătate de oră sînt singur îmi desfac ţeasta îmi las gîndurile hai hui peste birouri ca nişte capre de munte care dispar la vederea primului om. o jumătate de oră sînt al meu o jumătate de oră sînt al tău de fapt al meu sau al tău e totuna.

apoi totul se precipită îmi cresc gheare şi colţi sfîşii oraşul mănînc apoi adorm în măruntaiele lui. nu mă pot întoarce la ceea ce am fost decît seara. atunci lucrurile îşi pierd conturul şi îţi e mai uşor să crezi tu poţi fi orice.

*

cînd intri la don petrică trebuie să ştii patru lucruri. vinul se dă la halbă cînd se îmbată oamenii se cară pe braţe ca într-un fel de brotherhood of man pe care nici măcar nu trebuie să încerci să-l înţelegi nimeni n-a auzit de cohen şi toţi joacă table.
don petrică e chel şi uneori uită unde îşi pune ochelarii. despre crîşma lui vorbeşte ca despre o hacienda. îmi spune uite aici e candelabrul aici e salonul unde luăm cina aici e ţarcul de vite. în hacienda se retrag senioritele după ce fac curat în scările de bloc. toate put a mahorcă şi rom. aici e cel mai bun loc să faci pace cu tine să te gîndeşti la ai tăi. dacă ne e teamă de moarte nu ne temem niciodată la fel. dar moartea nu e atunci cînd te cobori în pămînt şi-ţi faci curaj să respiri. moartea e atunci cînd lipseşte ceva sau cînd cînd uiţi sau cînd stai zece ore pe tren şi-ajungi într-o gară care se lipeşte de tine ca o boală de piele.

uneori don petrică doarme cu capul pe bar din gură îi curge saliva ai impresia că toate gîndurile au ieşit din el ca nişte melci poţi să ştii ce-au devenit după dîra pe care au lăsat-o în urmă.
atunci las şi eu în urmă oraşul mă fac mic un punct un bob de orez un fir de praf pe parchet. atunci mă gîndesc la faptul că facem dragoste facem copii doar ca să nu ne simţim singuri. doar ca să ne recunoaştem. don petrică se trezeşte îmi spune nu mai vorbi singur eu îi răspund nu vorbesc singur iubita mea e aici dar nu o vezi pentru că ochii văd doar ceea ce ne trebuie nouă. într-un fel e plăcut să adormi în felul acesta şi să te trezeşti cu aceeaşi dragoste ghemuită în stomac ca un animal călduţ care nu mai are unde să plece.

marți, septembrie 09, 2008

(textul acesta am să ţi-l înfăşor de gît care pe o funie am să te spînzur am să te privesc
cum dai din picioare cum respiri pentru ultima dată chiar dacă am să fac puşcărie pe viaţă.)

mă lipesc de pereţii vagonului au ceva din fierbinţeala trupului tău dimineaţa pînă şi canapeaua miroase ca pielea ta. a porumb fiert.

întunericul şi-a desfăcut sternul din el a curs o pastă lipicioasă care a şters orice urmă. o vreme n-a mai existat nimic. apoi oamenii au început să-şi ascută dinţii de tocul uşii ca nişte necrofagi aşteptînd resturile după ospăţul celor puternici. am început să umblu aiurea pe coridor număram neoanele aprinse neoanele sparte vedeam oamenii tolăniţi pe banchete un fel de vulturi pleşuvi prea ghiftuiţi să mai poată zbura la vederea duşmanului.

*

la belvedere am ajuns noaptea. vedeam totul prin ceaţă poate aşa trebuia poate am ajuns într-un regat unde e mai bine să nu te vezi cu celălalt pentru că ştii că vei sta foarte puţin şi nu are rost să-l ţii minte. ai avut vreodată senzaţia că te-au trezit brusc din somn te-au luat din pat tu n-ai reuşit să-ţi pui mai nimic în bagaj apoi te-au înghesuit într-un tren fără să ştii unde mergi? ai avut vreodată senzaţi că ai coborît într-o gară mai mult din panica de a nu ajunge nicăieri ăi pe margine drumului copaci înşiraţi ca nişte nazişti care te lovesc cu patul puştii în cap la cel mai mic pas nesigur?

din barba recepţionerului cădea din cînd în cînd cîte un pui de pasăre. atît am putut să văd. în restaurant doi bătrîni beţi dansau un şlagăr uneori cădeau îmbrăţişaţi peste mese mi-am închipuit că sînt nişte soldaţi care se apără unul pe altul într-o groapă săpată de mortiere. femeile treceau pe lîngă mine sau prin mine nu-mi dădeam seama oricum eram deschis ca un refugiu din piatra craiului unde m-a prins odată viscolul şi n-am putut să cobor două zile. mă amuşinau cîte una fornăia zîmbeam dacă i-aş fi dat zahăr cubic din palmă probabil ar fi fost toată viaţa a mea.

în cele din urmă i-am găsit pe ai mei. smîntînă sleită discuţii despre consilii locale salut sînt din hunedoara salut sînt din rîmnicu vîlcea din tîrgu mureş mi-aş dori şi la noi un smurd ca la tîrgu mureş să mă transporte cu elicopterul pînă la spital dacă o fi să mor măcar să mor la mare distanţă de pămînt să am un sicriu de aer şi să fiu înmormîntat într-un tunet.

oamenii sînt un fel de animale de companie cu zgardă electrică. dacă se rup prea mult de realitate se declanşează un mecanism un şoc pe jugulară care îi aduce cu picioarele pe pămînt. o durere cumplită de dinţi şi revenirea la normal. cartela magnetică uăa dărîmată de la baie televizorul stricat frigiderul balconul. balconul frigiderul televizorul stricat uşa dărîmată de la baie cartela magnetică durerea cumplită de dinţi. un sfert de oră m-am chinuit să desfac o sticlă de vin. peste oboseala mea s-a lăsat frigul. nimic de făcut nimic de zis nimic de urlat.

*

nu ştiu cum se face că dimineaţa mă găseşte întotdeauna oricît aş vrea eu să mă ascund. probabil golul e şi el un sistem de localizare. frig. pielea se strînge în jurul meu ca o placă de rigips.

o pustietate de-ţi vine să-ţi smulgi ochii din orbite. la parter zgomot de tacîmuri. nu mănînc.

consilii locale legea 52 legea 544 cafea. cafea legea 544 legea 52 consilii locale la parter zgomot de tacîmuri nu mănînc.

*

mă lipesc de pereţii vagonului au ceva din fierbinţeala trupului tău. controlorul rîde gros rîsul său pare scheunatul unui cîine lovit de maşină. dincolo de fereastră oraşele stau înşirate ca nişte făclii. zîmbesc regele arthur se întoarce în camelot. cavalerii lui au plecat care-ncotro la sfîrăitul liceului. e vreme de pace.

o vreme m-am crezut al pacino urlam pe coridor i'm in the dark here.

apoi lucrurile s-au limpezit. am adormit cu gura întredeschisă poate ajungi mai tîrziu şi nu vei avea cheie să intri.

joi, august 21, 2008

descoperire de cont

nu mai ştiu ce am visat azi noapte poate în alte dimineţi
m-ar fi durut pentru că astea sînt singurele mele amintiri
în rest nu mai ţin minte oamenii locurile stările
le-am ros în dinţi ca pe creioane le-am derulat înainte şi înapoi
pînă s-au tocit ca o bandă de casetofon demagnetizată
poate în alte dimineţi m-ar fi durut dar astăzi chiar nu contează
voi veni la tine draga mea şi-mi voi umple din nou sîngele
cu tot felul de încolăciri şi poveşti

astăzi e ziua în care îmi voi lua în primire locul din gară
ca pe un pat de cămin în care dormeam amîndoi tu cu gua deschisă
eu cu mîna peste marginea patului
ştii draga mea orice om îşi are un loc în gară şi nimeni nu-l ia
ca în autobuzele comuniste în care găseai scaune pe care scria mama şi copilul
în oraşul meu toate trenurile pleacă la miezul nopţii e cel mai bine aşa
ajung dimineaţă şi toţi îşi încep ziua cu mine

am fost pe rînd un pahar de unică folosinţă
o tipografie
un felinar
astăzi sînt dansatorul de step oamenii mă privesc şi deodată
se simt generoşi îmi lasă în pălărie
un gînd bun şi-o fotografie

ce-aş putea face cu 45 de milioane
să dau de băut celor ce vor să uite
să iau o pîine bătrînei din faţa episcopiei
şi ea o să mă binecuvînteze în acest drum pe care pornesc
să merg în cazinoul de la marginea oraşului
să joc totul pe roşu să cîştig destul
cît să fac morţii mei să trăiască

că tot mi-am făcut descoperire de cont
aş putea să scriu pe asfalt sînt al tău şi toate maşinile
să se încoloneze ca şi cum acesta ar fi marcajul legal
pentru a se evita ambuteiajul de suflete

din casă am ieşit pe furiş
dormeau toţi ca după nuntă
prea multe n-am pus în rucsac trei perechi de şosete
un plover
şi trăiri berechet

am să ajung dimineaţă
cînd tu ieşi de la servici
poate o voi cunoaşte pe mama ta va fi puţin bizar
poate voi spune doamnă eu sînt acela care a făcut dragoste cu fiica ta
poate-mi va spune că pînă şi moartea se-mparte la doi
şi că cel mai greu e să-l conving pe tatăl tău
să mă ducă la gară cu loganul

îmi doresc doar atît
pînă la tine să scot din oameni tot ce-i mai bun
ca dintr-un bancomat de la otp
doriţi chitanţă sau nu nu doresc
în fiecare gară să las cîte un semn pînă la casa de turtă dulce
să beau pînă voi crede că lumea e o femeie gigant
şi s-o muşc de sfîrcuri

apoi ruşinat şi mahmur să-mi scuze

one bullet 'till morning

să te trezeşti dimineaţa să-ţi scuturi degetele ca un husky după o ploaie zdravănă din degete să se prelingă apa să răsufli uşuratea e aici să mergi săltat pe stradă să-ţi spui într-o zi strada asta o să poarte numele meu poate aşa vei rămîne aproape de oameni unii te vor călca cu respect alţii vor merge împleticit nu contează eşti aproape de oameni îi simţi respirînd şi asta te face mai bun să te sui în trenuri de plastic în gări aproape electrice să nu mai păstrezi decît amorţeala din braţ şi căldura patului cînd ea se ridică şi deschide fereastra preţ de o clipă inima ţi se strînge poate o să plece şi ea dar nu ea se întoarce în locul ei între piele şi stern* mi-am dorit să trăiesc mult să mă las de fumat să împart cu ea zilele ca pe-o bucată de pîine draga mea ia şi mănîncă nu te prosti intri în sesiune şi ai nevoie n-am înţeles nici acum de ce îmi dai mie zile mai multe cînd eu sînt obişnuit să nu mănînc zile întregi draga mea ai să cazi pe stradă poate cineva cu maşină gri te va duce în trombă la cel mai apropiat spital iar eu nu voi şti şi-o să dorm ghemuit într-o stare de rău vecină cu voma o să mă trezesc în aceeaşi stare vecină cu voma colega de cameră o să-mi pună comprese o să încerc să mă duc la servici dar după primul pas o să cad şi în cădere o să trag după mine pămîntul* ea e aicişi ziua începe ca şi cum ai învîrti cheile în contact totul se mişcă ea e aici între muşchi şi vertebre totul se mişcă* să te trezeşti dimineaţa să-ţi scuturi degetele ca un miner după o explozie zdravănă din degete să iasă mii de albine şi ele să fecundeze pămîntul să ai un milion de copii şi fiecaresă aibă un nume după lucruri mai importante pe unul să-l cheme soare pe altul străin pe altul culoare ea e aici şi noaptea începe ca un tren mai întîi lent apoi accelerează pînă cînd simţi că nu mai poţi păstra nimic din ceea ce vezi pînă cînd inima se lipeşte de oase ca un copil de trupul mamei*

marți, august 19, 2008

senzaţional

cel mai mult îmi place ceea ce fac. probabil o să mor rapid şi singurul gînd care-mi va trece prin cap va fi ohoo ce viaţă am avut şi-o să zîmbesc.
hai să ne descompunem:

îmi plac documentările pe teren cu maşina. se întîmplă des să-mi doresc drumuri atît de lungi încît să nu mai am timp să mă întorc. dacă peisajul e sterp scot din creier o pădure şi-o pun în faţa ochilor. în copacii din faţa primăriei veveriţe sau la mallul din oradea o colonie de arici. îmi doresc să văd toate animalele. ştiu că eram în tren şi într-o cîmpie toate lumea striga uite fazanii numai eu de-a naibii nu-i vedeam.

îmi plac drumurile fără întoarcere. am o legitimaţie cu care pot intra în orice om. îl întreb de una de alta unii put alţii plîng alţii zboară şi trebuie să-i legi de cumpăna unei fîntîni ca să poţi scoate ceva de la ei. e inadmisibil să te întorci din aceste drumuri doar cu două trei subiecte documentate. cel mai mult îmi place să mă ciocnesc de oameni. de regulă merg cu capul plecat nu prea suport să mă examineze cineva pentru că atunci cînd ştii tot despre un om acesta nu mai valorează nimic.

urăsc morţii cu aceeaşi măsură cu care urăsc vii care te abandonează. o legătură între oameni ar trebui să fie ca o sudură rezistentă în puncte. o legătură între morţi ar trebui să fie ca un tren mortul cel mai important să tragă după el morţii mărunţi.
ieri am fost la o femeie. bărbatul îi murise undeva prin maramureş. călcat de un tir în timp ce cobora din maşină. încă nu-i aduseseră trupul şi mie inima mi se strînsese ca un păianjen pe care-l atingi cu creionul. ce naiba puteam s-o întreb eu cel care scriam magnifice reportaje despre ceea ce se întmplă în oameni. cînd a văzut maşina noastră a îmbrăţişat capota şi-a început să urle în timp ce copiii se uitau după sicriu.

dincolo de moarte doar moarte. nimic nou. cineva mă întreba ce-aş vrea să se scrie pe crucea mea. astăzi am fost la o familie în care mama voia să-şi vîndă un rinichi. nu voia decît 250 de miloane de lei. pentru prima dată mirosul de om m-a făcut să vărs.
nu mă înţelegeţi greşit. nu plîng de mila nimănui. doar constat.

adevăratele reportaje le scriu în mine. în spatele ochilor. oh dacă aţi avea puterea să citiţi acele ziare care se scriu în spatele ochilor mei în carnea din vîrful degetelor mele.
în septembrie mi-aş lua vreo trei zile libere să merg la cohen.

uneori în maşină închid ochii şi încerc să-mi aduc aminte de oamenii pe care i-am cunoscut. fiecare om e o bornă ca să ştii cît ai parcurs pînă acum şi cît mai ai pînă la tine.
pentru că sîntem suma celor care se gîndesc la noi.

rar am documentări de noapte. zilele trecute am mers cu arasul să împărţim prezervative la curve. era vreo zece jumate stăteam în maşină cu cei de la aras aşteptam. cîte un tir mă orbea îmi trebuia timp să mă obişnuiesc apoi cu întunericul.
sîmbăta îmi place să beau bere neagră de dimineaţă să las capul pe spate să gîlgîi ca un animal de savană în cel mai secetos anotimp.

în altă noapte am făcut reportaj de la o mănăstire unde se zvonea că se întîmplă minuni.
şoseaua sclipea roşiatică eram beat mă despărţisem de iubită. în mănăstire o mare de oameni şi pomelnice. se mai spunea că dacă mergi în jurul bisericii de 32 de ori ţi se va îndeplini o dorinţă. un lanţ de oameni se învîrtea în jurul bisericii ca şi cum ar fi învîrtit roata unui ceas uriaş care-ţi arată cîte respiraţii mai ai. fără să vreau am intrat şi eu în lanţul acela. apoi am vorbit cu un popă gras. din barbă curgea îndurarea. sau zeamă de sarmale pentru mulţi e totuna.

la întoarcere am dat peste o minune. adormise pe marginea drumului şi cineva a călcat-o cu maşina. i-am pus atele ghipsate am luat-o acasă am pus-o în patul meu. pînă dimineaţă am sperat că se va transforma în iubita mea. mi-am adus aminte cum spunea radu ce să fac eu fraţilor c-o minune mi-a fost ciudă o zi întreagă pentru că lui i-a venit primul ideea.

hai să ne recompunem:

ce să fac eu dragii mei c-o iubită?
tot cum ar zice radu am putea să tăcem împreună dar radule nu ne-am văzut de-atîta timp şi tu ştii că femeile sînt ca minunile cînd se-apucă de vorbit greu e să le mai opreşti oricum şi eu aş avea multe de spus am să-mi pun ochii în palmă şi-o să-i dau să citească tot ce am scris în mine e o tipografie care lucrează non-stop să nu rateze senzaţional dacă dimineaţa veţi auzi vreun copil ţipînd în gura mare zenzaţional emil şi-a găsit liniştea emil şi-a găsit liniştea în carnea iubitei dacă veţi auzi copilul acela şi vă veţi întreba cine oare a scris articolul

să ştiţi că eu am fost

duminică, august 17, 2008

where do the children play

"în ce crezi acum cind cei din jurul tău pier"

ei nu-i plac amintirile
pentru că amintirile spune ea te fac mai greu
orice om vine pe lume cu oasele pregătite pentru cît mai multe momente
de ratare cel puţin aşa spune ea cînd vrea să mă simtă se desparte de mine
şi doarme singură

ea era o ferigă sau iederă
nici eu nu mai ţin minte ce era n-am văzut-o demult
i s-au întîmplat multe lucruri importante şi eu n-am fost acolo
ca de exemplu cînd au dormit cei de la travka la ea acasă
ea era întotdeauna aceeaşi se legăna cînd o ţineam în braţe
mie îmi creşteau solzi mă îmbătam din două beri negre
eram întotdeauna altul

ea se legăna întotdeauna în braţele mele eu îi cîntam un vietnamez
se legăna pe o bombă americană rîdeam amîndoi îşi dezvelea dinţii
ca şi cum un primar ţanţoş ar fi dezvelit o statuie îi cumpăram un tractor de bomboane şi
cum rîdeam ştiu sigur acum
tocmai acum cînd pielea mea miroase
ca o mirişte arsă

ei nu-i plac amintirile
mirosul de salam din tren
oamenii fără gură
păsările moarte
mamele moarte
drumurile lungi
săruturile scurte
nesiguranţa

eu am un brigeac cu care desfac berea dis-de-dimineaţă
stau într-o redacţie pustie şi număr pe degete
zilele în care am fost sincer
zilele în care mi-a fost frică
ioana tot timpul spunea că nu putem scrie nimic dacă nu ne doare
nu putem spune nimic dacă nu ne doare
mai bine rămînem în încremenirea noastră
şi ne prefacem puternici

am un briceag cu care desfac berea ca pe nişte vene
şi din vene ies bule de gaz sorb lichidul şi-mi spun asta e pentru tine draga mea
la mulţi ani ce folos au toate dacă eu nu exist

un vietnamez se legăna pe o bombă americană şi ce zîmbete doamne
ce zîmbete mai ţin minte că ţi-am cumpărat odată 300 de tablete de ciocolată
un ou kinder şi o floarea soarelui
cam cu asta rămîi cînd trenurile se-ntorc în triaj

ar fi mai simplu să crezi că oamenii care nu mai sînt lîngă tine
nu mai există
şi că nu s-a întîmplat nimic din ceea ce s-a întîmplat
dar ce te faci cînd creierul derulează aceleaşi secvenţe
iar tu în trupul tău eşti un deţinut care asistă la un program de reeducare

ea era o ferigă sau ideră
eu eram un supererou sau o peşteră

miercuri, iulie 23, 2008

diary of a dream

se făcea că locuiam într-o fabrică părăsită
eu eram o răgace şi te muşcam de un deget
gemeai surprinsă ca să mă ierţi
trebuia să-mi întind aripile şi împrăştii pulbere sclipitoare


lumea era o broască ţestoasă bătrînă de o mie de ani
stăteam cocoţaţi pe carapacea ei
mergeam încet dar sigur spre cei ce nu mai sînt

se fâcea că mergem la toate nunţile de pe pămînt
din pămînt
la închinat
lăsam un soare sau doi

*

părinţii noştri erau ultimii cai sălbatici
o vreme ne-am ţinut strîns de coama lor
ei fugeau spre moarte ca şi cum ar fi fugit spre tain
noi ne ţineam strîns de coama lor
fuga lor a trecut în oasele noastre

apoi a început să plouă şi nu s-a oprit
de parcă toate vieţuitoarele ar fi dat în plîns
vin apele îţi strigam vin apele
tu îmi spuneai
deschide-ţi braţele
pieptul
primeşte-le
cine ştie cînd va mai curge prin venele noastre ceva

*

uneori nu te mai simt aşa cum te simt
de obicei
nişte furnicături sau o căldură în piept
mă sperii îngrozitor ca atunci cînd visezi o cădere în gol
apoi te trezeşti lovind cu picioarele de marginea patului

duminică, iulie 20, 2008

conclusion

astăzi nu gîndesc
sînt îmbrăcat în alb
azi vreau doar să simt orice moarte care
răsare dimineaţa şi noaptea se ascunde după dealuri
astăzi nu am timp să fumez nu am timp de băut
pritene deci nu mă considera inutil
mîine voi scrie magnifice reportaje
despre oameni mai înalţi decît blocurile
mă voi întreba dacă există viaţă dincolo de fortral
dacă m-aş îndrăgosti de fortral aş fi regele fortralului
deci prietene nu mă urî
dimineaţa îmi tremură mîinile şi privirea
sînt numai un tremur ai putea spune că sînt regele tremurului
doar cînd mă gîndesc la tine mîinile mele se calmează
prietene hai cu mine să simţim tot
ura dragostea şi felul în care se moare
felul în care te poţi înălţa pînă la viezurele din cer care-şi spune
dumnezeu
astăzi sînt fericit nu am scris despre nicio moarte

ştii cum e
să stai în pat să încerci să adormi
şi de sub pat să răsară o mie de mîini ca nişte smîrcuri
să te tragă toate spre locul în care nu există copii
să te speli pînă ţi se duce pielea şi să rămînă carnea pulsînd
să te uiţi în derîdere la ea să-ţi spui la ce-mi foloseşti tu mie carne
la ce-mi foloseşti tu mie doamne
la ce-mi foloseşti tu mie fortral
la ce-mi foloseşti tu mie regat de alcool şi degradare

iar capul să-ţi fie plin de voci ca un cor mixt
în care cel ce plînge mai tare ţi se pare că e o soprană
iartă-mă copilule înecat că scriu despre tine
iartă-mă tu avortonule găsit într-o pubelă că scriu despre tine
iartă-mă trupule că încă te mai ţin în viaţă
nu mult te mai ţin
doar cît să mă pierd în altul

prietene nu mă lua în seamă
eu nu exist
eu sînt o umbră
o energie pe care o simţi din cînd în cînd ca atunci
cînd se ia curentul într-o instituţie şi se aprinde generatorul
de rezervă
eu sînt rezerva de oameni
cînd vom popula altă planetă

joi, iulie 10, 2008

inimă

lipit de scaunul maşinii celălalt trup împrăştiat prin torpedo îna faţa mea munţi cu urmele schiorilor care au murit vara trecută parcă şi pe-aici avusesem un pat o alee pavată în spatele blocului un loc de parcare ce mă doare mai mult mă doare că din toate nu mai rămîn decît fragmente ca nişte metal încins dintr-o explozie care îţi retează o mînă ori îţi rămîne o cicatrice pe faţă şi nimeni nu se mai uită la tine
cobor geamul şi-mi vine să urlu uitaţi-vă la coastele mele la sufletul meu la penisul meu mai mult de atît nu voi fi niciodată

să beau pînă mă refuză tot trupul ca atunci cînd mă dădea maică-mea afară
să zac ameţit pe un stadion şi să nu ştiu că dumnezeu a inventat jocul acesta cu animale sălbatice şi totuşi să-mi deschid pieptul să spun luaţi şi mîncaţi din acesta toţi acesta este trupul meu cine mănîncă din el nu va urî în veci să-ţi spun ce văd eu văd munţii aceştia au gheare şi apartamente toate cu numărul 18 să-ţi spun ce văd eu airbagul desfăcut ca o ţeastă în care copiii caută urmele celor ce-au fost părinţi un răsărit de alcool şi un apus ca o cobră regală

ploaia sparge parbrizul îmi intră în gură mă devorează ce uşurare iubito ce uşurare oare cum aş fi scăpat de tot acest junkyard care se cheamă trupul meu frate-miu mi-a luat un tricou pe care scrie my other body is a temple frînturi de gînduri mi se înfig în creier ca farurile unei maşini în miezul nopţii turnu severin roşiori pîrîul lui iov alejd şi cine dracu să mai ştie oraşele la adăpostul cărora m-am pişat cu senzaţia aceea de ruşine că fac ceva nefiresc oraşele în care nu mi-a deschis nimeni în haine de mag oraşele pe care am vrut să le populez dar am rămas atît de singur de parcă aş fi fost un i.a.s. părăsit în care nici vîntul nu intră

şi toată tristeţea asta care mă presează ca un tesc încărcat pînă la refuz cu struguri ca un concasor care sfarîmă kimberlitul singurul meu prieten are nişte cioturi în loc de mîini aş amesteca scuipat cu ţărînă să-i crească degete dar omul nu e copac şi nici copacul nu crede în oameni aş amesteca scuipat cu ţărînă tot ce fac e să urlu uitaţi-vă la coastele mele la sufletul meu la penisul meu mai mult de atît nu voi fi niciodată

dar e bine iubito atîta timp cît nu vorbim ca să cerem ceva ca să plîngem ceva ca să putem însemna ceva mimăm dependenţe mîine vom mai vedea la început îţi spui că e simplu să renunţi apoi te trezeşti într-o zi că bei că fumezi că te freci de scoarţa unui copac să nu uiţi cum e să dormi lîngă o femeie cea mai cumplită e dependenţa de căldură a două trupuri ce se apropie

soarele intră în mine ca un pickamer pielea vibrează şi crapă din mine ies milioane de vietăţi toate cu numele dragoste dacă spun moarte sîngele fierbe dacă spun inimă
se-nvîrte pămîntul

miercuri, iulie 02, 2008

prospectii seismice

astăzi e zi de plăţi în orbitele mele
locuiesc în chirie într-o mină proaspătă de uraniu
la 58 de metri sub soare
cît e ziua de lungă fac prospecţii seismice
dau găuri în pămînt şi provoc explozii controlate
unda lor se propagă pînă cînd dau de oase
în ochi mi se citeşte speranţa poate sînt oasele bunicii
pe care am îngropat-o demult i-am săpat groapa cu mîinile goale
scormoneam ca un pui din cei pe care îi îngrijea răbdătoare

în mina mea de uraniu nu există căldură
doar o stare de lipsă
eu nu am pat doar deformări ale celor ce-au dormit
lîngă mine

uneori îmi ling pielea să nu uit
gustul de oameni
gustul ăsta sărat mă calmează
mai urlu un nume şi numele capătă trup
niciodată un chip
nu pot doamne nu pot să mă leg de vreun om
în mina mea de uraniu sînt predispus la fixaţii

ca de exemplu să-mi număr zilele ca boabele de orez într-o strachină
să le înşir pe o sfoară făcută din tendoanele mele
apoi să le agăţ la gîtul iubitei şi trecătorii să-i spună
ce bine vă stă doamnă zilele altuia vi se asortează
cu ochii

vineri, iunie 20, 2008

scrisoare catre ultimul metrou

cînd ai plecat trăgeai după tine o gară
şi gara nu voia în ruptul capului să se urnească
făceai focul direct pe podea
n-aveai perdele
doar un radio la care se anunţau morţii
cum anunţă preotul cununiile

eu stăteam în burta unei balene
şi mă gîndeam de ce cînd ne uităm la cer
avem tot timpul gura deschisă
dădeam din coate să prind un loc
înghesuit în oameni ca o valiză made in taiwan
controlorul zîmbea ducea mîna la cozoroc
balena se opintea unii erau proiectaţi pe mal
alţii spre soare

dincolo de pereţi oamenii coseau alţi pereţi
verzi şi înalţi eu nu-i vedeam dar erau acolo
auzeam cum îşi ascut coasele ca un cîntec de leagăn
mi-am lipit fruntea de lamă şi-am scris

dragă metroule
îţi scriu ţie ca unui om
cînd tragi seara-n depou şi-ţi găseşti femeia dormind
aşează-te lîngă ea ca şi cum ar fi locul demult căutat
întotdeauna există un om care caută şi unul
care aşteaptă

dragă metroule
îţi scriu ţie ca unui om în care se urcă toţi
şi noaptea rămîne singur
din primul salar mi-am luat un mach 3 fără rost
barba mea creşte la fel ca un lan se roteşte
după un soare

mă trezesc dimineaţa cînd se sting neoanele
frigul intră prin tălpi ca o maseuză începătoare
îmi spun ce onoare domnule ce onoare să fiu
lumina lumii
astronomii prezic voi arde un milion de de ani apoi

apoi ajung în redacţie oamenii sunt nişte monitoare în stand-by
ei nu poartă nume de oameni
ei poartă nume de agenţii de ştiri
astăzi fac ocolul pămîntului meu într-o zi
oraşul acesta ştie să-şi primească eroii
dragă metroule
oamenii sunt nişte pahare de unică folosinţă
din care dumnezeu liorbăie o cafea din cînd în cînd
îşi mai frige limba
cînd am plecat trăgeam după mine o barcă
în care sufletul meu începuse
o croazieră de lux spre
spre coapsele unei iubite ce doarme

sâmbătă, iunie 07, 2008

scrisori din tara lui oriunde

astăzi am ajuns cu bine acasă
am fost în anzi incaşii aveau nevoie de mine
înţelege-mă draga mea chiar aveau nevoie de mine
(cam aşa repeţi tu cuvintele cînd vrei ceva de la mine)
trebuia să negociez cu montezuma răsăritul şi apusul
incaşii erau dispuşi să-i lase tot aurul el să-şi vadă de soarele lui
l-am luat deoparte i-am spus mă montezuma înţelege şi tu
că iubesc şi că vreau să ajung devreme acasă
devreme în timpul nostru înseamnă să-ţi aud sîngele cum ţîşneşte
pe muzica lui schubert ca o fîntînă arteziană cu muzică
să stăm aşa pe o bancă şi să privim cum se înalţă
aş fi făcut orice pentru clipa asta mă montezuma te rog înţelege
că fac orice mă las botezat şi-am să jur că în creierul meu n-o să mă închin decît unui singur chip

am ajuns cu bine acasă din oriunde ajung întotdeauna acasă
îmi dădeam barba jos ca şi cum tocmai atunci m-aş fi dat jos din pîntec
un pas mic pentru mine o singurătate uriaşă pentru mame
repetam ce de poeme voi scrie ce de poeme şi ce voi face cu ele
am să le pun cap la cap din ele poate o să iasă un om
sau poate o lance
mai bine o lance
am să bat la uşa ta şi-am să mă prezint sunt lancelot
părinţii tăi mă vor privi altfel
bună seara domniţă ce vreme splendidă pentru turnir
trăsura vă aşteaptă la poartă
domeniul meu se întinde din vîrful degetelor pînă sub coaste
acolo am un castel oho foarte strategic frumosule cavaler
nu intră nimeni
nici pe dedesubt
nici pe deasupra


închide ochii şi numără pînă la 33
eu am să mă dau de trei ori peste capul bunei speranţe
am să mă transform într-un măr de aur am să-ţi rămîn în gît
şi te vor plînge piticii dar mai bine aşa decît fără tine

în visul meu se făcea că erai un turn de control vorbitor
eu eram jumătate avion jumătate pasăre în caz că se vor pierde motoarele
iubitule îmi spuneai cum le ştii tu pe toate şi cum te gîndeşti la toate
ca atunci cînd mergeam în excursii şi puneam în rucsac haine berechet pastă de dinţi
doi munţi sau o plajă depinde de locul în care voiam să campăm
în partea păsărească din mine stăteau cei cu bilete lowcost
partea mecanică se numea bussines class
draga mea sunt un om adaptabil în mine încap toţi cei care vor să viseze

închide ochii şi numără pînă la 33 îţi spuneam
eu am să mă dau de trei ori peste cap am să mă transform
într-o buburuză doar că să te aud cîntînd hai măicuţă măriuţă zboară nu mai sta
aşa cîntai cînd erai mică şi eu n-am fost acolo
erai mov de la dude şi eu n-am fost acolo
n-am fost acolo nici cînd te-ai dat jos din pîntec
un pas mic pentru tine o ratare uriaşă pentru mine

am ajuns cu bine acasă am mîncat la cantina săracilor
mare pişicher şi montezuma ăsta a luat tot
soarele aurul buburuza
mai mult îmi pare rău că n-am fost eu primul care a spus
că locuim temporar într-o pară
ştii tu para aia de care vînzătorul spunea că e adusă din argentina
mai amărît ca atunci draga mea n-am fost niciodată
dar nu mă pot abţine să nu cred în oameni aş semna şi cu ochii închişi
o declaraţie pe răspundere proprie că sunt dependent de crezul în oameni

iubitule îmi spuneai cum le ştii tu pe toate şi cum te gîndeşti tu la toate

joi, iunie 05, 2008

cer deschis

tatăl nostru care ai fost în ceruri astăzi nu am nimic să-ţi spun
golul din mine e şi el un fel de cer dar nu asta te interesează
nu am nimic să-ţi spun nu-mi cer iertare nu-mi pare rău
mă simt doar ciudat să te ştiu atît de aproape eu la un balcon tu la altul
dimineaţa e o crispare un fel de frig oamenii aprind focuri în oameni se încălzesc apoi pleacă
păsările sparg ouă cu ciocul din coajă iese lumina gălbuie
uneori îmi vine să torc pe asfalt ca o pisică să caut prin tomberoanele zilei ceva lucruri de preţ
nu mai pot doamne ţi-aş spune că nu mai pot foamea intră în mine ca un tren fără oprire mîinile amorţesc odată cu înserarea maxilarele dor buzele s-au mişcat şi n-au spus nimic cerul din mine e şi el un fel de gol dar asta nu te interesează

singurul lucru mai important e să mă spînzur de suflet
să-l las aşa să atîrne de fiecare cuvînt oricum tatăl nostru a fost în ceruri s-a făcut criţă
şi-a spart capul de-acolo curgea apă şi vin medicii l-au rugat să nu mai bea
el dădea a lehamite din mînă dormea prin staţii de autobuz încercînd să ajungă acasă într-un fel de casă
eu mergeam la interviuri în costum jerpelit şi pantofi sparţi
uşile se închideau de la sacou mai cădea cîte un nasture ca nişte gloanţe lovind condamnatul sub privirile tatălui

tatăl nostru care ai fost în ceruri tu ştii pîntecul femeilor e doar un buncăr
în care copii rătăciţi de atîta spaimă nu-şi spun pe nume aşteaptă la rînd cu farfurii de tablă în mînă bucata mucegăită de viaţă
se zguduie buncărul cînd tatăl loveşte cu pumnii ei strîng în braţe jucării de pluş
ei nu ştiu că jucăriile vor trăi veşnic

într-o zi am să-ţi spun tot
ştii că îmi place să vorbesc despre mine
o să ne povestim unul altuia ai să rîzi cînd îţi voi spune că mi-am promis
să nu îmbătrînesc niciodată într-un fel aşa şi e mai plîng la cîte un film
cînd zîmbesc lumea spune că sînt un prunc aşa arată oamenii care nu au nimic de pierdut uneori să mă tragi de mînecă mă las dus de val şi nu mai ştiu
dacă vorbesc doar ca să mă răzbun ori pur şi simplu mi-e dor de oameni

*


copilul se sufoca strîns în braţe mama îl pipăia poate-i lipseşte vreun os
îi aranja vestonul scutura scame închipuite
trenul venea cîntînd ostăşeşte dum-dum dum-dum roţile mestecau lumea
făceau din ea vată de zahăr
ochii mamei ţineau de urît ochii fiului mîinile mamei frămîntau mîinile fiului
o să crească şi-o să împartă pîine cu mac îşi făcea curaj mama
o să dospească şi-o să fie bun ca pîinea caldă îşi făcea curaj mama
dum-dum dum-dum roţile trenului mestecau lumea ca într-un bîlci
unde tatăl trăgea la ţintă cîştiga premiul cel mare
un cocoş de gips care cîntă de trei ori despărţirea
mama ştergea de pe frunte o cută cu degetul
mă vede lumea scîncea copilul mama îi strecura în buzunar o felie de pîine şi nişte salam copilul se bosumfla acum miros a ţăran mama zîmbea în urma lui mirosea a pămînt proaspăt


casa lumea pămîntul s-au golit dintr-o dată mamele dorm cu lumina aprinsă
de teamă să nu treacă soldaţii şi să nu-şi mai aducă aminte de ele
de teamă să nu-şi mai recunoască fiii nebărbieriţi şi traşi la faţă
au plecat în veston şi s-au întors zdrenţe
toţi plecăm în veston şi ne întoarcem cum ştim mai bine
casa lumea pămîntul se-nvîrt toate deodată ca un pîntec
în care moartea îşi cere dreptul la viaţă
mamele nu se mai roagă de teamă ca rugăciunile să nu se întoarcă şi mai nespuse
mîinile mamei frămîntă mîinile fiului ochii mamei ţin de urît ferestrelor sparte ca nişte timpane

mîncare sleită facturi mama îngînă un cîntec
vocea se-ntoarce pustie după atîtea spaţii albe şi vaste
într-o parte a lumii copii se roagă cuminţi lîngă pat
în altă parte soldaţii îngînă un cîntec între două bombardamente
flacăra aragazului pîlpîie flacăra lumînării pîlpîie
trupul chircit face loc nopţii cocoşul de gips cîntă de trei ori despărţirea

femeie iată fiul tău a crescut bine a luptat bine
să nu-ţi fie ruşine mamelor nu trebuie să le fie ruşine copiii sînt făcuţi să plece
mamele sînt făcute să plece
orice naştere moşteneşte un strigăt
orice lume moşteneşte o alta
mamele se sufocă strînse în braţe
copiii le pipăie poate lipseşte vreun os
scutură scame închipuite
dum-dum dum-dum roţile trenului mestecă mame fac din ele vată de zahăr
dum-dum dum-dum roţile trenului frămîntă mame ca într-un bîlci
unde copiii trag toţi la ţintă cîştigă premiul cel mare
năframe cu chipul mamei mirosind a pămînt proaspăt


marți, iunie 03, 2008

i've gained the world

cînd mă trezesc dimineaţa aş vrea să-ţi spun am visat

că salvez vieţi

tu încă dormi

eu îţi spun la ureche şi cuvintele intră în timpane

ca picăturile care vindecă o banală răceală

se lipesc de globule ca pruncii de sînul mamei

şi dacă tu trezeşti şi eu nu sunt

nu te cuprinde spaima nici disperarea

te întinzi puţin zîmbeşti gesturile tale sunt mai sigure

şi dacă tu te trezeşti ştii

că am plecat să salvez vieţi

cu asta mă ocup eu aşa aduc bani în casă

peste tot e ceva de salvat

păianjenul de pe calorifer care stă să cadă pe mopul umed

cîinele cu blana arsă pe care îl resping alţi cîini

omul cu blana arsă pe care alţi oameni îl resping

vrabia care se loveşte de geamul balconului şi nu mai găseşte drumul spre aer

cîinele

omul

vrabia

şi toţi cei care cred într-un nou început prin reconstrucţie facială

astăzi sunt mîna dreaptă a lui dumnezeu

şi gesturile mele sunt sigure

nu ştiu ce voi fi mîine dar astăzi sunt

fără mine dumnezeu n-ar putea face

toate acele gesturi mărunte trilioane de gesturi mărunte

care îl fac dumnezeu

dacă are loc vreun accident mă întreabă cine ar trebui salvat

cîinele

omul

sau vrabia

aşteaptă un răspuns dar eu sunt cu mintea aiurea

pielea ta miroase a lapte fiert

preţ de o clipă lumea nu mai contează

şi asta costă accidentul s-a întîmplat

smurdul descarcerarea poliţia sunt doar invenţii

care prelungesc senzaţia unei desprinderi de trup

i’ve gained the world then lost my soul

halal salvator nu-i aşa?

adevărul e că mă trezesc şi-mi pocnesc oasele

ca de pe un display ori tăbliţă interactivă îmi aleg gesturile

gesturi calme apoi gesturi haotice

gesturi calme apoi gesturi haotice

asta e succesiunea firească întind mîna şi nu te găsesc

e ca în apartamentul de la parter unde lucrează nişte zidari

ei sunt mîna dreaptă a lui dumnezeu apartamentul e gol

şi aud dimineaţa tot ce vorbesc

sau ca atunci cînd mă duc la baie lipesc urechea de gresie

şi-aud soneria vecinului

nu mai există plăcere

nici disperare

fiecare om are un cîine şi-o vrabie

un cîine care să-l creadă puternic şi-o vrabie

care-i creşte copiii

vocile din cap îmi spun să mă tem de ziua în care

nu va mai fi nimic de salvat

cînd tu dormi mi-e mai simplu să cred

că sunt mîna dreaptă a lui dumnzeu şi că de fapt

ce se întîmplă în mine

se întîmplă departe

duminică, iunie 01, 2008

Morcheeba Enjoy The Ride

for my opi(miss ya)

pe-un picior de plai, pe-o urnă de rai..

Ieri a fost 1 iunie. Ziua în care copiii au crescut peste noapte şi nu mai auzeai, oriunde-ai fi mers, decît de mersul la vot.
Ziua în care în loc de desene pe asfalt s-au aplicat ştampile pe buletine de vot.

Pe-un picior de plai, pe-o urnă de rai...

Romaşcanii care s-au trezit ieri dimineaţă cu o stare ciudată de bine, au putut remarca pe lîngă soarele care bătea bancul "Ce e mic, negru şi bate la uşă?...Viitorul.", o linişte covîrşitoare. Ieri a fost ziua în care s-au numărat morţii de pe liste, răniţii, şi dacă e turul II, se fac schimb de prizonieri. Pardon, de voturi.
Aşadar gorniştii au tăcut. Au mai rămas doar flamurile dacice înfipte pe blocuri ori panouri publicitare. Şi posterele lipite pe ziduri şi stîlpi întru veşnică amintire. Veşnică întrucît e puţin probabil ca vreun partid să plătească cu ziua copii pentru dezlipirea lor, aşa cum au făcut-o ca să le lipească. Poate doar să ne punem speranţa în ploaia din luna lui marte.
Ca orice romaşcan respectabil, duminică dimineaţa m-am îndreptat spre biserică. Adică mai întîi munca şi p-ormă distracţia.
La secţia de votare de la Şcoala 9 e ceva agitaţie. Lumea începe să vină la vot. La poartă stă proptit un tînăr cu nişte formulare, face un sondaj. Lîngă secţia de vot s-au deschis terasele.
La sfîrşitul liturghiei, preotul îndeamnă pe toţi să meargă la vot pentru că e o responsabilitate extrem de importantă.
La secţia amenajată în Seminarul Teologic Ortodocs lumea a început deja să vină în grupuri de trei-patru. Curios, în cele două secţii de votare parcurse văd mulţi tineri sau familii tinere.
S-a făcut ora 10.

"Dau votuuul meuu pentr-o ţigarăăăă"

Surprinzător, în Piaţa Mare foarte multă lume. Oriunde întorci capul auzi "ai fost la vot?". Trei bătrîni stau de vorbă în faţa tarabelor, unul din ei se sprijină în bicicletă. "Eu vă spui că n-am cu cine. Pe cine? Pe mafiot? Sau pe hoţul ăla care a plecat din PSD? Sau pe primar?Iaca n-am", spune bătrînul cu bicicleta.
Pe treptele unui bloc se trezeşte un aurolac. Se uită buimac împrejur, scuipă gros, apoi începe să cînte: "Dau votuuuul meeeu pentr-o ţigarăăă". Lumea îşi vede liniştită de cumpărături. Din cînd în cînd se mai aud frînturi de conversaţie. Tot despre vot. Cele mai mari cozi sunt la căpşuni.
La secţia de votare de la Şcoala nr. 2 dau peste prima coadă pentru vot. Nu e mare, dar e. Mulţi bătrîni, toţi se salută cu mîndrie "Ce faci? Uite pe la vot...". Preşedintele de comisie, o domnişoară cu cercel în nas mă pofteşte politicos afară pentru că nu am acreditare. Partea bună pentru ei e că nu sunt terorist. Partea bună pentru mine e că treaba e pe bune. Adică organizarea e bună.

Poieniţa lu' Moromete reloaded

La intrarea în Săbăoani, un bătrîn în baston păzeşte două vaci. Îl întreb dacă a fost la vot. "Nu domnu', mă duc mai pe sară, acu e dreptul vacilor", îmi zice mucalit.
La prima secţie de votare puţină lume. Cîte un votant rătăcit intră şi iese după cîteva minute satisfăcut. Cîte unul mai "parchează" la terasa de lîngă secţie. Un domn ferchezuit, într-un costum mai ponosit şi clătinîndu-se, cînd află că sunt de la presă îmi cere să-l filmez lîngă un Tuareg. Proprietarul apare din senin şi-l goneşte. Domnul ferchezuit strigă urlă în urma lui: "Aţi stricat poza...Să mor io de vă votez".
Secţia 4 e în drum spre Simioneşti, pe strada Orizontului. Îmi vine iar în cap bancul ăla cu "Ce e mic negru?", numai că îl adaptez şi devine "Ce e mic negru şi se întinde în faţă?". Drumul.
Vis-a-vis de secţie inevitabil, indubitabil, crîşma. În timp ce pîlcuri răzleţe de săteni intră în secţie de votare, doi bărbaţi stau pe bancă în faţa cîrciumei, unul din ei destul de ciupit. "Uăi, ai votat? L-am votat şi io pe umflat. Ai, ce zici? N-ai cartea de alegător? Păi nu-ţi trebe. Şi-a mea e varză, da' am votat cu buletinu".
În drum sprea altă secţie de votare mă opreşte un al sătean. Nu vrea să-şi dea numele vorbeşte ca simplu cetăţean. "Uitaţi domnu' ce mă nemulţumeşte. Eu am fost observator la mai multe alegeri. Eu o am pe mama bolnavă acasă, am şi multe rude, toate plecate în străinătate. Aici sunt sute de oameni plecaţi în Italia şi toţi apar pe listele de vot", spune bărbatul.
Ultimul popas e chiar la intrarea în sat. Secţia de votare e ascunsă bine, pe după nişte tarabe unde în zilele obişnuite e piaţă. Un indicator "Spre Wc" arată direct spre intrarea în secţia de votare.

Tămăşeniul e ceva mai agitat. Aici lumea a ieşit de la biserică. Prima secţie de votare care-mi iese în cale e la noua grădiniţă. Îmbrăcaţi de dumincă oamenii intră la vot, apoi se adună ciorchine pe stradă. Discută aprins cine cum care-a votat, de ce e mai bun unul sau altul.
Aceeaşi atmosferă, lumea nu se înghesuie, dar totuşi vine la vot. Mai mult bătrîni. La şcoala din Adjudeni, doi copii de vrei şapte ani, cu biciclete, privesc cu jind printre gratiile gardului. "Oare ce se dă acolo?", întreabă, şoptit, unul din ei.

Mîncaţi-ash primăria

La secţia de votare de la dispensarul din fundătura Păcii dau peste prima coadă serioasă. Rromi, amestecaţi cu rom=ni vociferează în timp ce aşteaptă să voteze.
~n drum, pirande cu lanţuri de aur, pirande fără lanţuri de aur, puradei, într-un colţ bărbaţii. "Huoo, nespălatule, te-ai făcut ţavă iar", urlă o pirandă în timp ce-l ia pe sus pe un bărbat care merge din gard în gard şi cu pantalonii aproape căzîndu-i.
"Nu dhomnu', io n-am fhost la vot că e mulţi. Shîntem cu toţi aici, votăm, shîntem cu capul pe umeri, cine-o ieşi ăla o fi." spune o ţigancă cu un lanţ de aur cît o zgardă. Pe umăr are un tatuaj "Doru".
Alături, o bătrînă se uită atent în "buleten" să fie sigură că e "ştampilată".
Periplul meu se opreşte în Horia. La secţiile de votare nu e aglomeraţie, dar se votează. Cîte unul, cîte doi.
Înspre Cotu Vameş, bărbaţii trag la crîşmă. Cu biciclete, cu Mopeduri, toţi se opresc la o bere. Discută intens. Bineînţeles politică, bineînţeles pun comuna la cale, doar n-au dat în mintea copiilor să discute despre altceva.