vineri, iulie 30, 2010

battle metal II

După cum zicea şi frate-miu. La un concert de ăsta chiar m-aş duce. Furia, tristeţea, dorinţa de a trăi, epicul. Poate oi fi eu exaltat, dar din lipsă de eroi visăm.

So for you bro. Pentru cine întreabă ăla din poză e frate-miu cu motorul lui. Nu e poza luată de pe net.













battle metal

Am trecut cam prin toate genurile de muzică, dar cel mai aproape de sufletul meu rămîne metalul. Oi fi old fashion dar niciodată nu refuz un metal bun.

joi, iulie 22, 2010

Viaţa ca un flux google reader

Un sentiment al naibii de ciudat cînd dormi singur într-o casă aproape pustie. Te trezeşti undeva între noapte şi zi cu gîndul să te duci la toaletă. Vezi hanoracul pe care l-ai lăsat înainte s-adormi agăţat de uşa şifonierului şi ţi se pare că e o siluetă. Într-un fel încă mai poartă formele tale de peste zi. Încă mai păstrează mirosul de pişat din spital sau de ţigan sau de ţigările fumate de-a lungul zilei. Deschizi televizorul aprinzi lumina în cameră. De-abia atunci îndrăzneşti să te duci la budă. Zgomotul frigiderului sau al centralei termice îţi pare suspect. La fel orice zogmot cum ar fi geanta căzînd de pe scaun sau o carte nearanjată cum trebuie şi care pică de pe raftul bibliotecii.
În timpul zilei toate astea sînt nebăgate în seamă. Poate de aia, noaptea cînd eşti singur capătă proporţii monstruoase.

Cel mai bine înţelegi prăpastia dimineaţa. Cînd deschizi computerul. You have no new mail messages. Intri pe Google reader şi vezi peste 1000 de mesaje neverificate. Majoritatea fluxuri de ştiri. Realizezi prea tîrziu ca viaţa ta devine un flux de ştiri. Trăieşti autopsia altuia, strigătul altuia. Îţi tremură mîinile cînd te duci în ţigănie să faci reportaj cu bulibaşa căldărarilor care tocmai şi-a luat un H 2 şi te înconjoară o şatră de tuciurii care put a păduchi de apă. Ai vrea uneori să le spui celor mai tineri să aibă grijă că toată chestia asta se hrăneşte cu organele vitale. Iar seara cînd te întorci acasă într-o singurătate demnă de o casă regală îţi dai seama că nu mai eşti decît un hanorac agăţat pe uşa unui şifonier. Şi totuşi. Cu sau fără tine, Google reader va continua: you have 349 items unread. Treci prin vieţile tuturor iar vieţile astea devin viaţa ta. Şi seara nu mai ştii cum s-o iei de la capăt. Dacă ai putea să dai un singur clik şi să zici vieţii tale: mark all item as read. Dar nu poţi. Şi din neputinţă devii un flux de ştiri care se reîmprospătează din jumătate în jumătate de oră.

miercuri, iulie 14, 2010

chopper comando

de la o vreme visez numai pepeni şi
ktm-uri suzuki
poate o fi de vină tricoul pe care scrie chopper comando
mi l-a dat frate-miu
într-o noapte deplină fără absolut nici un vis
mă frizase şi-mi făcuse o creastă
de-acum eşti londonez îmi spunea

seara cînd mă întorc în casă
îmi sînt umbră şi tată şi prieten
mă salut de parcă m-aş fi părăsit dimineaţa dormind
şi tot ce mi s-a întîmplat peste zi s-a întîmplat altuia
merg pe malul rîului şi fac bărcuţe din comunicate de presă
centrul militar judeţean recrutează tineri pentru specialităţile
muzici militare şi sanitari
dsv a amendat cinci unităţi pentru nerespectarea condiţiilor minime de igienă

seara cînd mă întorc în casă parcă aş fi un medic legist
care desface sternul cu cleştele
căutînd-o pe dorothy sau măcar pe omul de tinichea
mă trezesc în faţa oglinzii fredonînd refrenuri stupide
eu nu sînt gata mă ia cu lopata

uneori mă visez barman într-un club de fiţe
şi rîd de toţi dobitocii care îmi cer gin tonic cu lămîie
le-aş explica că ginul tonic se face cu apă tonică
şi că ginul cu lămîie se cheamă gin fritz
mi-aş mai dori să mă despart de numele meu
ca de-o iubită căreia îi spui că nu ai nici un lucru în comun
şi nici viitor

duminică, iulie 11, 2010

Angajez parlamentar cu carte de muncă. Rog seriozitate

Dau în greaţă de cînd tot scriu rapoarte despre activitatea parlamentarilor sau consilierilor locali. Uneori mă gîndesc să iau raportul de anul trecut sau de acum doi ani, să schimb data şi să-l public aşa. Pentru că oricum n-ar observa nimeni. Adică sînt aceleaşi date.
Scurt exerciţiu de imaginaţie. Impropriu spus imaginaţie, pentru că, în sistemul democratic ce există în capul meu ar fi un lucru firesc. Fiecare dintre noi munceşte şi e e plătit. Mai mult sau mai puţin, astea sînt condiţiile.
Să presupunem că domnul candidat la funcţia de deputat sau senator e şi el un fel de angajat. În campania electorală îşi trimite CV-urile pe unde apucă. Pe la toţi angajatorii, în acest caz românii. Să presupunem că ziua de vot e ziua în care are loc interviul. Cei care nu se prezintă la vot nu sînt interesaţi de oferta celui care îşi caută loc de muncă. Cei care votează pe altcineva preferă un alt angajat. Să presupunem că domnul deputat sau senator a convins şi a fost angajat. Patronul: fiecare dintre noi. Conform competenţelor noului angajat, eu, angajatorul, sînt generos: Pentru început, un salar bunicel. Ca să nu-l jignesc şi să-l pun în aceeaşi troacă cu salariaţii, nu voi mai folosi termenul de salar ci de indemnizaţie. Dacă e detaşat, îi plătesc chiria. Ca un angajator bun ce sînt, pot închide un ochi dacă stă la un hotel de patru stele. Deh, dacă vreau performanţă, trebuie să asigur cele mai bune condiţii. Şi cum angajatul nu gîndeşte coerent pe stomacul gol, îi dau şi diurnă. Dacă îl apucă dorul de nevastă, de copii, de bunici, de cîine, de pisică, îi plătesc şi deplasarea în teritoriu. Mai închid un ochi cînd îi plătesc telefonul de serviciu şi deplasarea în străinătate, tot în interes de serviciu. Cine ştie, poate eu, angajatorul, atrag nişte investitori străini. Încep să strîmb din nas cînd trebuie să-i plătesc şi biroul din teritoriu, dar şi salarul rudelor sau oamenilor care l-au ajutat, dar tac. Îmi zic totuşi că poate nu mă pricep eu la afaceri şi el ştie mai bine.
Salarul, pardon, indemnizaţia unui domn deputat ajunge, în medie, la 40 de milioane de lei vechi pe lună, iar a unui domn senator la vreo 50 de milioane. Nu vorbesc de celelate cheltuieli. Ca angajator, îi arăt că sînt băiat de treabă, îi asigur şi pensie. Prin lege.
Personal, sînt angajat la privat. Pe cartea de muncâ sînt încadrat cu salarul minim pe economie pentru cei cu studii superioare. Nu am primit nici o diurnă, nici măcar o primă cît am stat zile întregi pe poduri la inundaţii, sau la şedinţe nesfîrşite de partid cînd erau alegeri. Dar mă consolez şi-mi zic că o duc bine dacă din salarul meu îmi permit să angajez un deputat sau un senator care să lucreze pentru mine. Nu am afaceri conexe. Poate doar mai fac o lucrare de licenţă pentru studenţi sau mai scriu la calculator nişte lucrări ştiinţifice. Plătesc contribuţia la CAS, la şomaj, la pensii. Dar îmi permit să asigur domnului deputat sau senator o pensie care să îi permită să moară liniştit.
După cum am mai spus dau în greaţă de cînd tot scriu rapoarte de activitate ale parlamentarilor sau consilierilor. Să presupunem că a fi deputat sau senator ar fi o meserie trecută pe cartea de muncă. Eu, dacă lucrez, la privat, în momentul în care am trei absenţe nemotivate de la servici risc, conform Codului Muncii, să mi se desfacă contractul de muncă. Dacă îmi fac treaba aiurea, pot fi sancţionat cu avertisment verbal, avertisment scris, reducerea salarului cu 10%, 25% şi aşa mai departe. Angajatul meu, domnul deputat sau dmnul senator, ce riscă? Ştiu tineri absolvenţi excepţionali sau oameni cu experienţă în diferite domenii, care, pentru 40 sau 50 de milioane, ar munci de ar intra în pămînt. Din păcate e vina mea. Sînt un angajator prost şi asta mă aduce în pragul falimentului. Bun. Mă ridic eu la un moment dat. Îmi spun că m-am deşteptat şi că data viitoare cînd voi mai face angajări, mi-am învăţat lecţia. Nu. Dacă vreau să-l dau afară, domnul angajat, deputat sau senator, îmi bate la uşă şi mă acuză de evaziune fiscală. Ştii tu, îmi face cu ochiul, pentru lucrarea aia de licenţă pentru care ai luat un milion.
Mă uit pe spatele cărţii mele de identitate şi văd o grămadă de abţibilduri cu ştampile Votat. Data viitoare cînd mai merg la vot aş vrea să-mi lipească pe spatele cărţii de identitate un abţibild cu Pokemon. Măcar să uit că, pentru o clipă, am crezut că eu, angajatorul, contez.

miercuri, iulie 07, 2010

Domnul Boc, sinistraţii şi caracatiţa Paul















Pentru cine nu ştie, caracatiţa Paul este o adevărată vedetă în Germania. Pînă acum a prezis corect toate victoriile şi înfrîngerile naţionalei germane la campionatul mondial din Africa de Sud.

După inundaţiile din 2008 am asistat la un adevărat pelerinaj al oamenilor politici în zonele afectate. Memorabilă e scena în care Traian Băsescu se urcă în cuva unui excavator şi merge prin Tămăşeni pentru a evalua situaţia. Televiziunile centrale s-au îngrămădit să ia cît mai multe cadre. Stăteam undeva pe margine şi-mi venea să rîd. Ce-am ajuns noi, presa, să ne dăm coate în gură pentru un cadru cît mai reuşit. În Doljeşti Lazlo Borbely intra din casă în casă şi evalua situaţia. Noi, fuga după toţi miniştrii care s-au perindat pe atunci, în speranţa că vom prinde un cadru cît mai sugestiv. Atunci preşedintele şi miniştrii erau încîntaţi de baia de mulţime. Într-un fel parcă ar fi stat undeva în Băile Felix la un tratament cu parafină.
Vremurile s-au schimbat doar într-o singură privinţă. Şi acum, în 2010, au venit miniştrii şi preşedintele pentru a evalua situaţia. Acum, în loc de o baie de mulţime au avut parte de o adevărată baie de nămol.
În 2008, după ce au evaluat pagubele miniştrii s-au retras. Ca apele Siretului. După ce au luat cadre cu bătrînei care se rugau, care frămîntau rozariul în mîini, care molfăiau o bucată de pîine cu lacrimi, televiziunile s-au retras. Ca apele Siretului. Rar am mai auzit apoi cîte ceva despre sinistraţi. Cum s-ar spune lucrurile îşi intraseră în matca firească.
Au venit casele modulare. Mai ţin minte că iarna deja apăruseră probleme din cauza sobelor, care nu evacuau cum trebuie monoxidul de carbon. Imediat după inundaţii, în isteria creată de ajutoare, am văzut oameni care îşi dărîmau noaptea pereţii caselor de chirpici pentru a fi incluşi pe lista prefecturii cu familiile afectate de inundaţii. Atunci Guvernul nu a dat bani. A pus la dispoziţie materiale pentru reconstrucţia caselor.
Cred că unul din cele mai dramatice cazuri pe care le-am întîlnit în Buruieneşti a fost cel a două surori trecute de 70 de ani, ambele bolnave, nemăritate şi fără nici un sprijin. Locuiau într-un adăpost improvizat după ce apa le-a dărîmat casa. După reconstrucţie, au continuat să doarmă în baraca improvizată. Le-am întrebat de ce nu merg în casă. Una dintre surori mi-a zis: maică, noi cu uşile astea noi nu ne descurcăm şi dacă se blochează cum mai mergem seara la biserică? Pentru unii dintre bătrîni nu era importantă casa reconstruită, ci reţeta compensată pe care o pierduseră cînd a venit viitura.  Alţii voiau să-mi vîndă un dvd cu 200 de mii de lei vechi, donatie de la un necunoscut, să aibă ce bea în crîşmă. Unii se credeau sinistraţi pentru că apa le nămolise aleea pavată care ducea spre vilă.
Culmea inundaţiilor am trăit-o după ce casele erau aproape terminate. Autorităţile veniseră să ridice locuinţele modulare. Atunci unii oameni au făcut scandal. Ei credeau că locuinţa modulară e proprietarea lor. Autorităţile n-au stat la discuţii şi au făcut ce trebuie. Atunci din mulţime s-au auzit voci: şi noi unde ne mai primim musafirii?

Inundaţiile din 2010 au adus acelaşi pelerinaj de miniştri în zonele inundate de parcă apele Siretului ar fi scos la liman moaştele vreunor sfinţi. Nimic nou. Aceeaşi presă centrală care filmează jucării dezmembrate sau bătrîni care privesc în gol la golul lăsat de ape. Săptămîna trecută am fost protagonistul unei întîmplări care, an alte condiţii, ar fi fost amuzantă. Premierul Emil Boc a venit la Roman. Primăria a pus la dispoziţie un microbuz pentru presă, care să-l urmeze în periplul său în localităţile afectate de inundaţii. Doar că şi coloana oficială şi o parte din presă s-au împotomlit pe malul Siretului. În contextul în care se pune problema reducerii aparatului bugetar, personal, aş propune ca primul minstru să-şi concedieze jumătate din armata de consilieri şi SPP-işti, iar în locul lor să-l angajeze consilier pe Paul. Caracatiţa Paul. Dacă tot a prezis corect rezultatele naţionalei Germaniei, poate, cine ştie, va ghici şi drumul către Doljeşti.

marți, iulie 06, 2010

De profesie romaşcan














Am stabilit cu toţii radiografia oraşului, de parcă toţi am lucra într-o o unitate spitalicească de urgenţe. Diagnosticul e clar. Fără echivoc. Toţi spunem: oraşul ăsta e mort. Nu se întîmplă nimic nici din punct de vedere economic, nici cultural, nici uman. Mai rămîne să trecem pe lîngă cortegiul funerar cu farurile aprinse în semn de respect. Iar înmormîntarea se face pe bani publici.

La o adică ce e de zis? O gară veşnic în reconstrucţie că pînă şi Vioricăi Agarici i-ar veni să-şi ia statuia în spinare şi să emigreze. Clădiri istorice în paragină. Foste fabrici dezmembrate şi vîndute aşa cum îşi vînd studenţii de la medicină scheletele pe care au învăţat anatomia.

Şi totuşi, dacă mă uit altfel, aş găsi mai multă viaţă decît în orice alt loc.
Pe vremuri, în locul Pietonalului se căsca o groapă imensă. Aici am învăţat să fiu prima oară Mărgelatu. Furam ţevile de plastic lăsate aiurea prin blocurile în construcţie. Făceam chiar adevărate expediţii, cu ceilalţi copii. Miza era să nu ne prindă paznicii. Ne întorceam victorioşi cu prada. Ne făceam puşti cu nouă ţevi pe care le umpleam cu cornete făcute din extemporalele la mate. Cînd ne atingea corneta duşmanului ştiam să murim mai bine decît Leonardo di Caprio în Titanic. Pe nisipul din ştrand fiecare dintre noi era un Karade kid în devenire. Pe malul Moldovei ne mascam cu mîl şi ne închipuiam Arnold vînat de o fiinţă extraterestră. La cinematograful 23 august stăteam la cozi interminabile să văd Biciul fermecat sau Sora 13. Lîngă cinematograf era primul magazin foto din oraş. Ţin minte că acolo am văzut o fotografie cu Pierre Brice în rolul lui Winnetou. Costa trei lei pe atunci. O avere pentru noi. Săptămîni la rînd mi-am făcut planuri cum să sparg magazinul ăla ca să pun mîna pe fotografie.

Nu sînt nostalgic, dar nici fatalist. Cu restul de la pîine nu mi-am luat ţigări la bucată. Dădeam fuga la Ekmasan pentru un baton de pîine sau vis-avis la singura sală de jocuri din oraş, mă aşezam cuminte la coadă să pot juca jumătate de oră Mario. Nu sînt nostalgic nici fatalist. Încerc doar să găsesc un echilibru. Se spune că atunci cînd accepţi ceva nu poţi accepta doar jumătate. De-a lungul timpului mi-am pus şi eu belciug în nas şi m-am alăturat turmei care mugea în cor că acest oraş e un oraş de nimic, turmei care încerca să evadeze. De fapt acest oraş nu mi-a făcut nici un rău. În schimb mi-a făcut rău ignoranţa, pasivitatea şi îndobitocirea constantă a generaţiilor. Mi-au făcut rău afacerile de familie, derulate de-a lungul timpului, pe bani publici. Mi-au făcut rău oamenii care merg cîte trei patru pe trotuar şi nu-ţi fac loc să treci. Mi-au făcut rău oamenii care îşi scot animalele de companie la plimbare şi tu trebuie să ocoleşti rahatul lăsat în urmă. Mi-au făcut rău cocalarii cu tricouri mulate şi ochelari de soare mai mari decît creierul lor, care fluieră după pitzipoance. Mi-au făcut rău pitzipoancele cu tot felul de gadgeturi, iphone, ipode şi alte asemenea, care, cînd deschid gura, înţelegi că Swarovski a scris Hanul Ancuţei.

Fac parte din generaţia pe care cineva a numit-o generaţia care a crescut cu cheia la gît. Oho. Ce responsabilitate! Acum singura responsabilitate a unora e să nu-şi uite parola contului de pe Facebook. Ca reporter am trecut prin vieţile a cîtorva mii de oameni. Uneori am trecut cu bocancul, alteori desculţ. Uneori tentaţia senzaţionalului a fost mai puternică. Alteori mi-am adus aminte că dincolo de cuvinte sînt un simplu om. Pe cartea de muncă sînt încadrat ca redactor. Voi dezamăgi pe unii. Alţii vor spune că sînt patetic. Treaba lor. Pe o altă carte de muncă, nescrisă, dar care o să existe mai mult decît arhivele Forţei de muncă, sînt încadrat ca romaşcan.

duminică, iulie 04, 2010

Despre inundaţii. Altfel.

Lucrez în presă de prin 2000 sau 2001. Nici eu nu mai ştiu. Pînă acum am trei inundaţii la activ. Să mai număr în continuare? Nu fac parte din tagma jurnaliştilor care confundă blogul cu informarea. Fiecare inundaţie a avut gradul ei de dramatism. Despre inundaţia din 2005 nu pot spune prea multe. Decît că am greşit drumul, cum l-au greşit SPP-iştii lui Boc şi a fost aproape să ajungem în Siret.
Au venit şi inundaţiile din 2008. Cele mai dramatice de pînă acum. Am stat şi atunci pe diguri de dimineaţă pînă seara, uneori şi noaptea. În cîteva ore comunele din jurul Romanului, de pe malul Siretului, erau sub ape. La fel ca şi casa bunicului meu, în Rotunda. Ţin minte că atunci comuna Doljeşti fusese izolată trei zile. La Realitatea TV se făcuse teledon pentru cei afectaţi de inundaţii. Fundaţia Habitat for Humanity anunţase că, prin sponsorizare Petrom, va investi un milion de dolari în reconstrucţia caselor de la Tămăşeni. Am fost primul din judeţ care a contactat reprezentanţii Habitat pentru mai multe amănunte. Discutam cu coordonatorul de proiecte în caz de dezastre şi, la un moment dat, i-am pus întrebarea: dar de ce nu vă duceţi la Doljeşti? Dar ce e acolo? Spre deosebire de Tămăşeni, satele Buruieneşti şi Rotunda, din comuna Doljeşti, fuseseră cele mai afectate. Peste 500 de case fusesră distruse în totalitate. După ce s-a redeschis podul de la Luţca, o echipă de la Habitat a mers în teren. A evaluat situaţia şi a mutat imediat proiectul în satul Buruieneşti. Cu această ocazie mi s-a propus să fiu asistent manager al acestui proiect. Practic, din august 2008, pînă în martie 2009, am monitorizat, constant, construcţia celor 110 case din Buruieneşti. Trebuia să fac poze la fiecare casă de care se ocupa Habitat, de la demolare şi pînă la predare, apoi să întocmesc profilul fiecărei familii beneficiare.
În toată această perioadă am întîlnit drame şi oameni care m-au făcut să plîng pînă şi noaptea. Ştiam numele tuturor copiilor, de ce boală suferă unul sau altul, ce bani cîştigă fiecare. De multe ori am fost invitat la o mămăliguţă făcută într-un ceaun pe o vatră amenajată în locurile unde odată exista o casă. Mă întorceam cu autobuzul seara şi nu mă puteam abţine să nu plîng şi toţi din autobuz se uitau la mine de parcă aş fi pierdut totul. Şi în tot acest timp pe bunicul meu nu l-am văzut decît o singură dată. Şi atunci m-a recunoscut cu greu. Dincolo de animalele moarte, de mirosul înfiorător, de mîl de buşteni, Siretul a mai scos la iveală nişte smîrcuri nebănuite. Am văzut oameni mai puţin afectaţi de inundaţii sau care nu erau afectaţi deloc, dar care se băteau pentru un bax de apă sau pentru nişte bolţari sau alte materiale de construcţii pe care apoi le vindeau prin sat. Am văzut oameni care, cînd coboram din autobuz cu legitimaţia în piept şi cu aparatul foto în mînă, trăgeau de mine să vin să filmez nenorocirea lor, care era mai presus de nenorocirea altora care pierduseră tot. Am văzut oameni care cheltuiau în crîşmă alocaţia copiilor, în vreme ce voluntarii lucrau la reconstrucţia caselor lor. Uneori mă năpădea invidia cînd vedeam că, în locul caselor de chirpici, apăreau case cu temelii solide, uşi metalice şi interioare cu parchet de cea mai bună calitate şi ferestre de termopan. Pentru unii sinistraţi am plîns. Pe alţii i-am înjurat aşa cum mă înjurau pe mine pentru faptul că patul donat e prea mic, ori pentru faptul că Guvernul le-a dat sobe dar nu şi burlane. În vreme ce un burlan costa vreo zece lei pe atunci. Am văzut case care, la două săptămîni după finisajele interioare arătau ca o cocină. Cineva de la Habitat îmi spunea cu amărăciune că, dacă omul e obişnuit să locuiască în grajd, poţi să-i faci ditamai casa, că el tot în grajd o să locuiască. Nu de puţine ori era să fiu luat la bătaie pentru că priorităţile mele erau altele. Cel mai mare dezgust l-am simţiti cînd fundaţia Habitat a organizat o zi în care jurnalişti şi vedete din Bucureşti au muncit ca voluntari în casele din Buruieneşti. Ne-am împărţit pe echipe şi fiecare a luat în primire cîte o casă.
La un moment dat am ajuns la o familie. O femeie, în floarea vîrstei, cu trei adolescenţi buni şi ei de muncă, era foarte ofuscată. Am salutat-o şi am întrebat-o ce face. Mi-a răspuns nervoasă că nu există dreptate. Adică de ce la alte case lucrează voluntari şi la ea nimeni. Băieţii ei jucau fotbal pe un tăpşan. A venit o echipă de voluntari care a început finisarea interiorului. S-a dus afară şi şi-a pus de-o cafea. Unul dintre voluntari a rugat-o să aducă o găleată cu apă pentru mortar. Cu cafeaua în mînă a replicat tăioasă: da ce, eu sînt sclava voastră?

Nu spun că nu sînt drame. Nu spun că toţi sînt la fel. Spun doar că, în astfel de momente, lipsa discernămîntului naşte monştri.

Au venit şi inundaţiile din 2010, care au scos la iveală, încă de pe acum, altfel de monştri.
Unii cititori ai ziarului ne-au făcut albie de porci pentru că am alarmat lumea, pentru că am instaurat panică, că am exagerat. Că am căutat senzaţionalul. Din păcate, mi-aş fi dorit să fim noi, reporterii, senzaţionali. Dar ne-a luat-o Siretul înainte.
Spre deosebire de 2008, locuitorii comunelor afectate au avut acum ceva ce n-au avut atunci: timp. Timp să-şi salveze orătăniile, animalele, bunurile. Din spatele unui monitor şi sub o identitate fantomă e uşor să înjuri. Nu le tremură picioarele lor, celor care scot la iveală smîrcul din oameni, nu le tremură lor picioarele pe un pod, nu fac ei diguri cu saci de nisip, nu informează ei de dimineaţă pînă seara.
Iar inundaţiile de acum au mai scos la iveală un altfel de smîrc. Diferenţa dintre o ştire de presă postată pe un site oficial şi zvonurile lansate pe bloguri. Că dacă ar fi să mă iau după bloguri ar fi trebuit să vină vreo zece viituri pînă acum, ori să fie luată apa pentru un secol în oraş. Lipsa de discernămînt ori graba de a fi primul care vine cu senzaţionalul se răsfrînge asupra tuturor jurnaliştilor. Pentru un bloger e foarte simplu: oops, nu eu sînt vinovat. De vină e sursa. Dar acesta e momentul în care trebuie să alegi: ori eşti jurnalist şi verifici informaţia, ori eşti un simplu bloger. Şi, prin definiţie, blogul reprezintă un spaţiu personal pe care unii îl confundă, datorită să-i zicem notorietăţii. De aceea,eu am optat ca în spaţiul meu să apară strict poveştile din spatele poveştilor sau lucruri personale. Pentru mine cea mai mare greşeală e să confunzi jurnalismul online cu blogăritul.
Dincolo de astea, pentru mine, inundaţiile de-abia acum încep. Oare ce smîrcuri va mai scoate, de data asta, la suprafaţă, Siretul?