marți, ianuarie 13, 2009

in fond e totul lavabil (orbire)

damian stătea liniştit în pătuţ. în cinci luni de cînd venise pe lume nu a plîns niciodată. aşa l-am găsit. nu poţi plînge ceea ce nu vezi. se născuse fără ochi şi taică-su apelase la mine poate îl pot ajuta. medicii de la noi habar n-aveau ce e aia anoftalmie.
m-am uitat la damian. stătea liniştit în pătuţ mi se părea că e un copil de ceară aşa cum vezi în ieslea de Crăciun. în loc de ochi avea doar două linii. nu poţi plînge ceea ce nu vezi. brusc mi-a trecut prin cap faptul că bunică-miu nu m-a recunoscut cînd m-a văzut ultima oară. oare ce-ar fi să îngrop ochii lui în orbitele lui damian. poate unul din ei mă va recunoaşte.

dacă s-ar fi născut cu nervii optici ar fi avut o şansă. dar nu.

cîteodată îmi duc mîinile spre orbite şi-mi vine să-mi scot ochii. mi-aş fi dorit să nu-l văd niciodată pe taică-miu legat de pat în secţia de psihiatrie. mi-aş fi dorit să nu văd niciodată o femeie. dar nu. niciodată nu am curaj. ochii rămîn tot acolo şi zilele trec prin ei ca nişte soldaţi la trageri de noapte.

stau întins pe parchet şi mă imaginez orb. lumea mea e o lume de voci. mă plimb printre ele uneori mă ciocnesc de o voce zîmbesc în semn de iertare. dacă vreau o femeie mă plimb la braţ cu o voce. ca de de exemplu acum. stau de vorbă cu o voce îmi spune că cine o iubeşte trebuie să iubească pisicile să fie vegetarian şi să nu fumeze.
o altă voce îmi ţine lecţii despre răbare şi despre faptul că lucrurile care mor nu sînt importante. vocea se stinge uşor probabil nu era importantă.

o pasăre moartă a zăcut două zile lîngă gardul episcopiei. prima dată am lovit-o cu piciorul să se desprindă de gheaţă. stătea crăcănată ca o curvă mi-am zi că într-un final moartea e o curvă care îmi pune în cafea somnifer şi mă trezesc apoi fără nimic din ce-am avut.

damian are acum patru ani. n-a plîns şi n-a vorbit niciodată. nu l-am ajutat cu nimic. s-au strîns doar două mii de dolari pentru o proteză oculară.

de cîte ori am stat aşa întins pe podea şi am aşteptat să se sfîrşească totul. beat cu fiolele de algocalmin la cap într-un fel de orbire într-un fel de refuz. în lumea mea moartea e o voce care se stinge uşor probabil nu e importantă.

singura problemă e că nu ştiu cînd pleacă cineva. uneori se tace zile întregi şi-mi vine să cred că undeva a avut loc o explozie care a ras totul de pe faţa pămîntului şi eu eram atît de în mine încît am ratat-o. femeile se cheamă femei pentru că pleacă. moartea se cheeamă moarte pentru că nu vine niciodată.

astăzi sînt damian şi nu am vorbit niciodată. mă duc la serviciu de fapt în lumea mea serviciul e doar o sinapsă. mă lovesc de voci zîmbesc în semn de iertare. în locul ochilor am doar două linii. podeaua pe care stau întins nu e podea e un gol în care îmi imaginez fac dragoste şi nu ratez nici o explozie.

in fond e totul lavabil

ea se chinuie să omoare gîndacii de bucătărie şi-au făcut cuibul
în masa pe care mănîncă toţi la comun
şi-a cumpărat un tapet cu un lan de floarea soarelui
cînd doarme ea intră în lanul acela şi se învîrte cu gura deschisă
după soarele roşu îi poţi vedea vîrful limbii tremurînd de emoţie

de două ori pe an îşi taie părul
împarte firele în fire de dat iubiţilor fire de păstrat
şi fire de împletit scări peste lună

cînd ies de la muncă în gît se ghemuieşte un şarpe
îl simt cum se mişcă vomit
îmi spun că sînt un om norocos mi-a făcut cadou un fular
vomit în el şi lumea nu mă poate vedea

uneori visez că fur cheile mamei de la maşină
noi nici n-avem maşină tata a avut o motocicletă
pe care-a pierdut-o la pocker într-o noapte de pomină
tata a avut o noapte de pomină pe care-a pierdut-o
cînd s-a trezit fără şubă într-o staţie de autobuz
mă întreb dacă moartea mea mi se trage de la taică-miu
aşa ar fi onest şi firesc dacă viaţa mi se trage tot de la el

şi-n vis mama îmi taie mîinile să ia cheia iar eu nu mai sînt bun de nimic
toată viaţa
beau apă numai cînd plouă mă aşez în genunchi şi liorbăi precum o vită
apa are gust de păcură se scurge uşor pe bărbie ajunge la piept
cineva îmi dă foc ard mă simt bine aşa