luni, ianuarie 26, 2015

cu sinceritate, emil



am înțeles în cele din urmă:
scriu din lașitate
lașitatea învinsului devenit prizonier de război
care-și trădează aproapele să-și salveze pielea
nu cred în gesturi mărețe
sau în lupte copilărești pentru principii
nici măcar dumnezeu nu mai cere să-ți dai viața
în numele lui
să mor pentru el e ca și cum
aș lua numele său în zadar
dacă ceea ce fac
nu schimbă pe nimeni

nonsuch park



dacă este adevărat că vom fi judecați
nu după cît am iubit ci după cîți au fost cei pentru care
am însemnat vreodată ceva
atunci spune-mi tu ce e mai bine să fiu
raftul plin cu umbrele la 50 de pence
ori descărcarea electrică ce anunță
sfîrșitul furtunii

*

în wimbledon court autobuzele opreau c-un icnet ciudat
ai fi zis că motoarele alezate au prins viață
și-au început să umble pe străzi în căutare de amatori
care să joace-n scenete despre nașterea lui isus
eu căutam intrarea în parc
alegeam copacul cel mai bătrîn
și-i spuneam doamne
ce bine-i aici să facem colibe
și locuri gratuite de fitness
oamenii ieșiți la alergarea de dimineață
treceau prin mine ca niște copii care-și trec mîinile
prin barba țepoasă a tatălui
îmi doream să fiu corb
să ciugulesc din creierul lor să știu
ce gîndesc ei ori ce simt
îmi venea să le strig
fericiților
habar n-aveți cît înseamnă că cineva
se gîndește la voi
fără să ceară nimic în schimb
ca o statuie victoriană pe care-o mîngîi
să-ți poarte noroc

*
trăiesc între două lumi și asta îmi face bine
trăiesc între două lumi și asta mă face să par mai tînăr
cînd vreau să trec mai departe
din urmă ceva mă ajunge
dimineața deschid ochii grăbit ca un bătrîn indian
ce-și laudă marfa în piața de pește
dacă am tutun e ok
dacă nu îmi imaginez că sînt într-un aeroport
și aștept boarding pass-ul
sunt sănătos tun doar o mică durere de inimă
un medic aproape de pensionare m-a învățat
că oamenii cred că orice durere de inimă înseamnă o boală gravă
îmi spunea domnule ziarist ascultă la mine
doar atunci cînd te strânge în piept așa-și mîna și-o făcea ca o gheară
doar atunci să-ți faci griji
ceva mă strînge în piept ca o gheară
trag aer adînc și-mi spun
afurisitele astea de coaste iar se cred turiști asiatici
se-nghesuie în jurul inimii și-și dau coate ca pentru o fotografie
cu porțile palatului buckingham

*

și-acum mai cred că lucrurile mici
contează în lipsa celor mari
au început să-mi lipsească anunțurile de la meteo
care pregăteau plaja din brighton pentru o iarnă istorică
bătrînii din sainsburys care te rugau să te întinzi după
lapte de soia mai ieftin deși nici tu nu erai prea înalt
vînzătorul tatuat de la brașoveanca al cărui singur scop
era să vîndă cît mai multă varză murată de rădăuți
și străzile
oh străzile care-mi păreau toate la fel
mă rătăceam de parc-aș fi fost un vicar pornit cu sfințitul caselor
încercam să prind stropii de ploaie mărunți ca niște frunze de coca
și pentru că nu reușeam mă opream enervat la cîte un semafor
 făceam pe încremenitul
ca finalul unei pelicule în care
ecaterina teodoriu se întreabă
de ce au oamenii umbră



sâmbătă, ianuarie 24, 2015

endogamie&hipsteri



cînd împreunăm mîinile a rugăciune
părem toți niște manguste care se ghemuiesc unele-ntr-altele
și devin o mulțime de guri care mușcă
pentru a alunga prădătorii
dacă dumnezeu nu ne ascultă
căutăm logice explicații
cum ar fi că suferă de sindromul cuibului părăsit
ne plîngem că trece timpul
nu facem nimic să-l oprim
doar îl vorbim pe la colțuri în șoaptă
ca niște rude invidioase pe cei ce muncesc
în capitală

ne prefacem îngrijorați
că în calendare vor fi tot mai multe spații pustii
purtăm banderole băscuțe de hipsteri
și stickere de susținere
organizăm parade viu colorate pentru
ca sfinții să aibă dreptul
de a se înmulți prin endogamie

și nimic
dar nimic nu am face ca să trăim
mai mult decât ni-i dat
ne mulțumim cu un zîmbet cretin
cînd ne uităm cîți au mai rămas în jurul nostru
de parcă am spune lasă
că mai este și mîine
o zi

lună plină pe central road



orașul acesta e urît și febril

ca un convent iezuit în așteptarea refugiaților

din parcuri țîșnesc ambulanțe pline de mîzgă

par niște vulpi năpîrlite din morden

mă pierd prin marile magazine am pofta ciudată

să-mi lipesc urechea de pieptul oamenilor

ca de o cale ferată

și să ghicesc

cine va fi al meu

sau cîte vieți mi-a rămas



am încetat să mai cred că dumnezeu ar avea ceva cu mine

dacă nu mă ascultă

într-o seară cînd maya a făcut ochii mari

ca niște cristale de tanzanit incendiate de iarbă

mîinile ei în mîinile mele erau

minutarele unui ceas care-ți arată timpul trecut

cu precizie olandeză



așa se face că tot ce trăiesc

rămîne în mine ca nicotina pe buze

frigul căldura pustiul tristețea autobuzelor goale

sîngele tot mai nedumerit ca un bancomat

ce nu recunoaște

koroanele suedeze



rătăcesc prin memorie

caut orice să mă țină-n carcasa de om

amușin pămîntul

pe șira spinării car tot ceea ce sunt

ca un huțul ce-și duce-n cazarmă

mitraliorul fără suflare