lingua ignota 🙃

 

nu știu dacă-i de bine sau rău

mă obsedează percepția propriului corp

mă ciupesc de obrajii

înfig ace pe dosul palmei

rod unghii până la carne

ok doare

asta înseamnă că-s viu?

mă oglindesc in vitrinele magazinelor

încerc să mă privesc cu alți ochi

sunt frumos sau urât?

sunt brațele mele groase de-ajuns

cât să trec în ochii lumii bărbat

sunt oasele antebrațului suficient de late

cât să poarte un ceas fără ca el să cadă mereu

pe încheietură

ori sunt fragile ca o lună în ultim pătrar?

merg pe stradă și-n țeasta mea 

se ciocnesc gândurile 

ca un bulgăre de pirită în concasor

la semafor mă inundă furnicături

îmi vine să intru în pielea celor asemenea mie

să simt ce simt ei

să stabilesc un tipar

de firesc și normal

mă tot gândesc

ce vor spune oamenii

dacă se vor trezi că eu nu mai sunt:

prea tânăr s-a dus? 

avea toată viața-nainte?

așa a vrut Dumnezeu?

atât i-a fost scris?

și vin peste mine stereotipuri cretine

din știri despre morți violente

pe care le-am scris în alte vieți:

un tânăr de 28 bărbat de 40

bătrân de 75

cine eram eu să decid când începi

să fii tânăr sau când ești bătrân

poate la 28 ai trăit tot ce era de trăit

poate la 75 abia atunci ai viața-nainte

în lipsă de argumente

mă pregătesc să pierd oameni vitali

s-o dăm pe aia dreaptă

toți am pierdut pe cineva important

uneori ne-am emoționat

alteori ne-am bătut cu pumnul în piept

și-am făcut paradă că dădea bine

să cunoști pe cineva cunoscut de mai mulți

alteori am plâns neștiuți neștiuții

dar prea puțină esență de om

și vine vremea când moartea

pune piciorul în prag:

ce faci când pierzi oameni cu care te naști

așa cum te naști cu organe vitale

și care cresc natural odată cu tine

așa cum îți cresc mâinile și

picioarele

obsedant și fragil

 

o tristețe fără logică și fără motiv

ca un manuscris fără diacritice

care se întoarce în spam

eroare adresă inexistentă

totul a început cu frica de viespi

prin ușa întredeschisă ai auzit

un bâzâit aspru și ferm 

te-ai grăbit s-o închizi dar n-a fost de-ajuns

bâzâitul aspru și ferm urmat

de o zbatere nebunească

între geamul de termopan și tocul ușii

ai deschis puțin cam cât încap două degete

prin crăpătură a căzut pe pervaz

un pui de albină cât un sâmbure de cireașă

amară

năucit

și-a tras puțin răsuflarea

așa cum faci tu dimineața

și-aștepți să dispară efectul 

dozei de Imovane și Uniquet

c-o aripă ruptă tot încerca

să se înalțe 

se izbea cu zgomot de geam

obsedant și fragil

zgomotul ritmic îți netezea carnea

ca un topor pentru șnițele

peste toate din tine s-a revărsat o tristețe

cum se revarsă Mekong-ul în deltă

când vine musonul din nord

te-ai gândit ce-ar fi putut face

cu viața pe care o avea înainte

câte plante ar fi cunoscut

câte nimfe necăpăcite ar fi consolat 

cu povești despre locurile în care a fost

zgomotul ritmic devenea tot mai slab

îți făcea carnea ghem

ca o vârtelniță

ți-ai spus că înapoi în natură

n-ar avea nicio șansă

că tot ce poți face e să-l ajuți

să se odihnească cu demnitate

ai luat un vechi testament cartonat

l-ai strivit cu blândețe 

șșșșt gata stai liniștit va fi bine

sigur pe undeva există un rai

unde puii de albină se trezesc îngeri

fără judecată și alte formalități

așa cum credem noi cu tărie

că se întâmplă cu pruncii noștri

nebotezați

(îți scriu toate astea pentru când te trezești

știu că e greu să mori de la capăt

obsedant și fragil

sigur pe undeva există un rai

unde ne vom trezi îngeri nebotezați

fără vreo dare de seamă și alte formalități

așa cum albinele doici cred cu tărie

că se întâmplă atunci când împart

lăptișorul de matcă)

sinoptic

 la început

Dumnezeu Iahve Alah sau Budha

a creat viața și moartea

s-a uitat la creația sa și-a văzut că e bună

până-ntr-o zi când viața și moartea

s-au îndrăgostit una de alta

mâniat pentru că numai lui dragostea i se cuvine

Dumnezeu Iahve Alah sau Budha

le-a alungat de la sânul său

și le-a blestemat să nu se întâlnească

vreodată

în ziua a șaptea

când Dumnezeu Iahve Alah sau Budha

era ocupat cu odihna

viața și moartea au creat în ascuns omul

de-atunci omul e locul secret

unde viața și moartea fac dragoste

neștiute 

Psalm 51

 miserere 

ca un bănuț de metal pe o bucată umedă

de săpun

își fac drum toate prin tine

mintea refuză să înțeleagă

starea asta de neputință

dezechilibrul absurd

hormonal 

între ceea ce ești pentru alții și ceea ce sunt

ei pentru tine

de ce unii oameni înseamnă totul

iar tu mai puțin decât un reflex de clipire

ai vrea să le faci autopsie pe viu

poate descoperi vreun mecanism

sau instinct care-i face

să fie mai oameni ca tine 

și astfel să fii pregătit

dacă nu pentru altul

atunci să-ți alungi urâtul

mai ferm

în ascuns știi că ești

un animal simplu și tânăr

dependent de contactul uman

în lipsa lui pierzi orice definiție și direcție

nu știi ce să simți 

când apropii mâna de flacără

când te înțeapă o viespe 

când te mușcă un câine

dacă ți-e foame ori sete

plângi din senin râzi apucat

respiri și inspiri zgomotos

aerul e o rolă de șmirghel cu care

migălești sternul -

sicriu băițuit de mântuială 

*

miserere mei deus

imbecil de bună credință

te complaci într-o noapte trufașă a spiritului

cu ochii deschiși îți închipui că ești

pelerinul ignațian

ba nu 

pelerinul rus

cauți starea asta incertă 

cum caută epilepticii rivotrilul

înlocuiești o dependență cu alta

notezi febril tot ce se întâmplă în tine:

ai acționat din orgoliu l-ai hrănit ți-a plăcut

ai avut un impuls puternic de a te uita

la filme porno din plictiseală 

ai vrut să te masturbezi dar te-ai gândit

la ce folosește un scurt moment de zvâcnire

apoi mai mult efort pentru a șterge urma de spermă decât ejacularea în sine

iartă-mi gândul acesta știu că deja

l-ai iertat pentru că sunt creația ta

și sunt prețios așa imperfect

ispita s-a dus și faci din asta

o mare victorie

un singur moment de luciditate

un afurisit de moment 

se-înfige în creier

ca o caia proaspătă într-o potcoavă de iarnă:

la ce folos?

târziu prea târziu ți-ai dat seama

că viața ta e o formă extremă

de tulburare obsesiv compulsivă

ad perpetuam rei memoriam

 

tot ce ai 

tresăriri de orgoliu ale memoriei

chipuri senzații contorsionări inutile

bijuterie handmade prea fragilă

s-o porți în văzul lumii

și acest drac nestăvilit de însingurare

care te face să tot aluneci

din realitate în vis

cum tot alunecă un trup de pe targă

în timp ce infirmierii se grăbesc

spre triaj chirurgie

fragmente peste fragmente peste fragmente

nu te poți agăța de niciunul 

biet cosmonaut

plutind în derivă prin spațiu 

lipsa de gravitație devine

din ce în ce mai odihnitoare

ca un somn hipotermic

ori binemeritată uitare

aproape ți-s dragi

pușcăriașul cu vene pietrificate

după 17 ani de îmbrățișări opioide și calde 

bărbați hrăniți la micul dejun

cu sfânta carbamazepină

lovindu-se de pereți

că fluturii molie de plafoniere în formă de scoică 

mărunțelul cu început de chelie ca o tonsură benedictină care obsedant îți șoptește

că viața fără alcool e un rai

tot ce ai

nevoia cumplită de a te îngropa de viu

să simți fiecare secundă de moarte

și fiecare secundă să acopere

pojghița unei realități distilate

fluieri în gol buimăcit

sunetul se întoarce mai rafinat 

și fără scăpare:

bă

da nimeni în jurul tău?

chiar nu-i nimeni?

in rei memoriam

un moment de singurătate vâscos

ca plasma sangvină

mintea se-agață de mobila strâmbă

de lustra chioară

de orice lucru care o ține-n prezent

urli urletul ricoșează

se-ntoarce în tine și arde

ca uleiul de parafină 

ți se întâmplă nu?

când pleacă un om să te simți

ca un număr salvat grăbit în memoria telefonului

după un timp încearcă să-și aducă aminte

ce hram porți de ce ai fost așa important

încât să te treacă-n agendă 

nu reușește ridică din umeri

apasă delete 

și așa se dezvăluie sensul creației:

exiști ca să faci loc altuia

memorabil

să nu te îngropi niciodată în oameni

chiar dacă și ei sunt făcuți din țărână

mai bine să te sfâșie animale fără stăpân

să te mănânce uitarea

decât să-ți putrezească numele

în memoria celor care

își vor aduce aminte de tine doar când

de teamă că și ei vor fi uitați

se vor bate cu pumnul în piept

că ți-au făcut bine

80

uneori când intri în creierul tău

rămâi mut de admirație de parcă 

intri prima oară în Sagrada familia

nu-ți vine să crezi cât de egoist poți fi:

La e numai a ta și prin urmare 

urăști pe toți cei care-i scriu

care-i trimit cărți

care fac paradă cu ideile lor despre viață

literatură și lume în general

ei n-o cunosc așa cum o cunoști tu

visceral până la ultimul folicul ovarian

ei nu văd ce vezi tu

rămășița de suflet ce pâlpâie strâmb

ca un lampion zburător

încropit în secret de-o fetiță

din notițele tatălui

prelungești absurdul în așa hal

încât ți-ai dori să fiți singurii oameni de pe pământ

undeva la începutul sau la sfârșitul lumii

iar ea să nu aibă alternativă decât să trăiască cu tine

pentru a propăși specia

ai fi mulțumit și cu asta

între timp membrii grupului de suport

se fac cerc

îți rozi unghille până la carne 

te scoate din minți timiditatea obsesia

de a spune bine ce ai de spus

o săptămână ok doar o piatră de încercare

ai avut de făcut un drum lung de unul singur

și pentru tine asta întotdeauna a fost o problemă

nu conta destinația nu conta cu ce mergi

microbuzul trenul sau avionul

obligatoriu trebuia să ajungi 

cățui și tămâie de beat

dar uite că se poate și altfel ai mers pe jos

kilometri întregi pe o căldură cumplită

nicio nevoie niciun impuls de a bea

ai ajuns pe picioarele tale acasă 

80 de zile de abstinență unul te-ntreabă

de ce mai numeri zilele

răspunzi înțepat pentru că vrei s-apuci ziua când uiți numărul zilelor 

te grăbești să închei da am văzut că pot

dar că sunt la fel de fragil și e bine

să nu mă provoc inutil

o femeie din cerc te întrerupe

(exact momentele astea îți bagă timiditatea în vene până tremuri ca apucatul)

îți spune că nu e bine ce faci că tu involuntar

pregătești următoarea beție dacă trăiești cu frică

sugrumi impulsul de a răspunde pe loc

te muști de falcă tragi aer în piept așa cum

te-a învățat psihologul 

te uiți la tine cum răspunzi de parc-ar vorbi altul

un altul mai doct și matur

doamnă ori nu m-am exprimat eu bine

ori sunteți confuză

e o diferență cât podișul tibetului

între prudență și frică

noi dipsomanii o știm cel mai bine

trăim cât om avea de trăit cu sticla la tâmplă

ne pregătim

știm sigur că o să vină momentul

în care va trebui să alegem

ne zburăm creierii sau ni-i zboară alții

până atunci nu e bine să ne provocăm inutil

nu-ți trebuie mult cinci zece minute un sfert de oră 

să ștergi de pe fața pământului tot ce-ai putea să însemni

ca un gropar care în zece minute

astupă o groapă săpată în două ceasuri 

fără să-i pese că și groapa

oferă dragoste infinită

celui ce vede în ea

mult căutatul suflet pereche