duminică, ianuarie 29, 2017

șantier în lucru 2(finisări interioare)

1.
boulangerie


soarele se-ntinde peste oraș
ca untul pe o felie de pîine
într-o biserică aproape plină fratele capucin
încheie predica și-ndeamnă credincioșii
să mediteze-n tăcere la învățăturile Domnului
peste mulțimea smerită se lasă liniștea
cum se lasă zăpada mieilor
peste mugurii timpurii

atunci poți auzi
mațe creștine cum ghiorăie
cei care-au sărit peste micul dejun
pleacă rușinați capul
cei care-au mîncat dimineață se abțin să nu rîdă
e și păcat
niciodată nu știi în cel fel
alege domnul să îți vorbească

undeva în sărăcia lui
un culegător de chiștoace se crede bogat
împarte tot ce-a cules în două grămezi
chiștoace de lux unde pune țigări
abia începute și aruncate în grabă ori țigări
fumate pe jumătate
și chiștoace obișnuite din care abia poți trage două trei fumuri
întunericul se-ntinde peste oraș
ca aluatul nedospit pe o matriță de prescuri

2
cîntec de lebădă

în gara pustie o plasmă fără sonor
ca o femeie ce doarme cu gura întredeschisă
pe dale ciobite de gresie siluete aspre
așteaptă siluete mai blînde
cîte-un tren scîncește nerăbdător
pare un copil dus la dentist pentru prima oară
undeva șuieratul prelung al unei fabrici de țevi
ca un cîntec de cucuvea toți se întreabă
la casa cui a cîntat

prin frigul uscat
aburul respirației se ridică timid ca o domnișoară
invitată la dans
urme de oameni peste urme de cai de povară
la centrul de plasament e încă noapte
cîte-un orfan adormit lovește involuntar
pătuțul de fier cu picioarele
ca o lebădă prinsă-ntr-o capcană de gheață

3
nostalgia

bătrîni cu instinctul de proprietate prea dezvoltat
pun stăpînire pe trecerea de pietoni
traversează agale de parcă ar degusta vinuri nobile
suvarii înjură de mama focului
în shaormerii plitele sfîrîie
tinerii orașului cred că ești ce mănînci
deci dacă mănînci ceva bun
ești un om bun by default

pe malul moldovei
un scriitor local și nostalgic
se umflă în pene că-i aparține
licența poetică:
dacă pe vremea altora cei ce conduceau birje
se numeau birjari
pe vremea noastră cei ce conduc suv-uri
se numesc suvari

4
niciun scriitor nu-i bine primit în țara lui

pe nesimțite oamenii se transformă
în instituții fundamentale de stat
stat în genunchi stat în cap ori în limbă
după o sinecură
scriitorul local și nostalgic se urcă pe blocul albastru
și strigă:
fericiți cei săraci cu duhul care au rude pe la partid
că a lor este administrația publică
fericiți cei ce plîng după funcții căci ei vor fi
mîngîiați(în cele din urmă)
fericiți jurnaliștii blînzi cu oamenii primăriei căci ei
vor moșteni contracte publicitare
fericiți cei milostivi în campanii electorale
căci ei vor găsi milă la licitații
fericiți oamenii de afaceri care flămînzesc și însetoșează
după ce au sponsorizat simpozioane și recepții
căci ei se vor sătura din bugetul local
fericiți consilierii împăciuitori care aprobă
proiecte de lege fără să-ntrebe nimic
pentru că ei se vor chema
cetățeni de onoare

joi, ianuarie 26, 2017

șantier în lucru(secvențial)



1.
“escavări profesioniste”

dimineața un hîrb de ford înmatriculat în bulgaria
străbate orașul de la un capăt la altul
ca un șobolan gonit din ascunzătoare
litere galbene curg din caroserie
escavări profesioniste
furaje de adîncime și alte lucrări
pe lunetă un număr de telefon la care poți apela cu încredere
peste oraș o halenă insuportabilă
de porcărie și borhot
la porțile unei fabrici de zahăr
protestează cultivatorii de sfeclă
nu și-au primit subvenția de cîteva luni
într-o hală de neopren
godaci fără coadă modificați genetic
așteaptă năuci primul transport spre piața europeană
cum așteaptă elevii de clasa-ntîi
prima lor zi de școală
chirciți în autobuze acordeon
oamenii fug de oameni
ca de iernile radioactive din pripyat

2.
mădularele nopții

întunericul pătrunde lumina timid
ca un puber aflat pentru prima oară la curve
oamenii se ascund în apartamente-sicrie cu capac despicat
pe jumătate
cît să-i vezi la balcon cum fumează
la 1 mai pe terasă e încă viață
mădularul lui blecher s-a înhăitat cu mădularul lui c.a. rosetti
al lui cezar petrescu și-al lui sergiu celibidache
cîntă în gura mare șlagăre franțuzești deocheate
auzite prin sanatorii
se pișă în cercuri și linii frînte pe toate străzile și clădirile
care le poartă cu grație numele
doar blecher se-abține
el n-are nimic
nici măcar o străduță o sală de conferințe un bust abstract
se gîndește probabil de ce doar cînd nu mai ești
tot ce ai spus ce ai scris capătă altă greutate alt sens
moartea ca și franceza o e limbă străină
pe care o stăpînești la perfecție doar atunci
cînd începi să gîndești în ea

3.
rupestre

copii strînși cu arcanul din școli și licee
se prind într-o horă tălîmbă
în jurul unui stejar năpîrlit
discursuri în care nu mai crede nimeni despre
cît de importantă a fost unirea ținuturilor
pe malul moldovei un gard de beton
acolo cineva a încropit un mormînt
alma 1990-2014 și o cruce neagră
alături un tînăr care-și spune poetul străzii
a scris caligrafic
cel mai frumos ținut e ținutul de mînă
orașul mustește de viață ca pămîntul de apă după
o ploaie violentă de vară
simpozioane despre semințe hibrid
agape frățești creștinii se roagă
pentru unitatea bisericii biserica se roagă
pentru unitatea consilierilor primăriei care-i aprobă
lista de investiții consilierii se roagă pentru adjudecarea de licitații
camioanele de salubrizare brăzdează orașul
ca atunci cînd te bărbierești și te tai din greșeală
sunt pline cu zăpadă murdară o fetiță întreabă
mami unde se duce zăpada cînd moare
mami răspunde puțin încurcată
zăpada nu moare
e doar un copil ce se joacă de-a v-ați ascunselea

4.
incidentul bacovia

din cînd în cînd un profesor
se clatină în timpul orei
elevii rîd își dau coate că-i beat
moare subit și vestea sufocă orașul
ca norul de iperită
profesorii pensionari dau cu amărăciune din cap
tremură carnea pe ei cum tremură flacăra
unui băț de chibrit
ce om corect era zice unul
nici nu ieșise la pensie zice altul
frigul se-așază peste mulțimea înfofolită – ferpar
pe ultima pagină a unui cotidian de provincie
un bărbat între două vîrste între două lumi
își numără mărunțișul țigările zilele
se ceartă nehotărît:
pe vremuri te visai noul bacovia acum nu ești decît
o cauză pierdută sper că ești happy
se uită în jur speriat atît i-ar mai trebui
să-l vadă lumea cum vorbește singur
își dă ușor cu pumnul peste bărbie-capul sus
nicio cauză nu-i pierdută dacă există un singur nebun
care să creadă în ea

joi, ianuarie 19, 2017

poveste cu răstignit și pasăre în echilibru



ani la rînd în camera mea
a stat agățat de-un perete
un tablou cu cristos răstignit
care orice naufragiat care-și face prieteni imaginari
din obiecte - să nu-și piardă mințile –
i-am pus numele vineri (veți spune
că nu-i prea original dar de mic
am urît ziua de vineri
atunci ai mei ascundeau toată carnea
măcar așa să țin și eu post o dată pe săptămînă)

cînd mă trezeam dimineața
uneori îi aruncam o privire scurtă
ca un paznic de noapte ce verifică perimetrul
înainte să iasă din tură
alteori nici nu-l băgam în seamă
mă credeam un bărbat de succes masculul alfa
dădeam din mîini a lehamite
îi spuneam ia scutește-mă
rugăciunile sunt pentru nevolnici
bărbații adevărați își fac singuri norocul

seara înainte s-adorm
uneori făceam un ring în mijlocul camerei
îl puneam să se lupte
cu nefericitul raskolnikov cu akenaton cu apostol bologa
pariam averi uriașe imaginare
nu știu dacă din cauza spectatorilor sau din lipsa antrenamentului
sfîrșea mereu numărat
la podea

cînd plecam la serviciu
îi lăsam un coș de răchită în formă de barcă
plin cu mere coapte
credeam că sunt deștept și spiritual
că fiii plătesc totdeauna pentru greșelile tatălui
și-a venit timpul ca oamenii să-i plătească lui dumnezeu
cu aceeași monedă
îmi imaginam că-n lipsa mea
o să iasă din ramă buimac de foame
o să mănînce un măr și-o să vadă că-i gol
în felul ăsta o să răzbun omenirea
pentru c-a fost izgonită din rai

cînd era zi de salariu
îi făceam complice cu ochiul
veneam acasă tîrziu și beat îl cinsteam cu o bere
atingeam rama plină de praf de parc-ar fi fost
un telefon invizibil
o voce la capătul firul mă întreba cu ce-ar putea să m-ajute
ceream o convorbire cu taxă inversă-n cer
un moment vă fac legătura
pînă se făcea legătura
curajul meu se ducea dracului
îmi dădeam seama că dumnezeu
are acum alt iubit că l-am lăsat să-mi scape
printre degete
închideam înainte să îmi răspundă
ca-ntr-un film de acțiunea american
cu bruce willis în rol de samaritean

mai tîrziu cînd m-au dat în șomaj
îi arătam degetul mijlociu
de fiecare dată cînd poștașul întîrzia
două trei zile cu banii
ori cînd era scos la concurs
cîte-un post în adminstrația publică
îi spuneam cu ură nu
eu n-am să las bacșiș poștașului să vină la timp
cum fac toți șomerii și pensionarii
n-am să lipesc afișe în campanii electorale ori
să stau cu mîna întinsă la politicienii locali
pentru un post confortabil la bugetari
dacă mă pricep la ceva atunci viața
o să găsească și pentru mine un rost
fiecare om își are locul lui în pămînt
ori deasupra

într-o zi mi-au luat răstignitul
în locul lui m-am trezit cu portretul meu
făcut în tuș pus într-o ramă perfectă
la început a fost al dracului de ciudat
de obicei se pun în ramă lucruri imaginare
sau oameni care nu mai există

m-am obișnuit repede
ca să nu-mi pierd mințile mi-am pus numele vineri
(veți spune că nu-i prea original
dar iubesc ziua de vineri atunci mănînc pe ascuns
toată carnea din lume)
cînd mă trezesc dimineața
uneori îmi arunc o privire lungă
ca un paznic de noapte ce fluieră-a pagubă
după ce-a dormit în tură
alteori îmi spun că bărbații adevărați
nu-și fac singuri norocul
ei nu fac nimic
ei iau totul de-a gata
seara înainte s-adorm fac un ring în mijlocul camerei
mă lupt cu cei 12 apostoli cu poliția rutieră
cu o pasăre care-și vîră capul sub aripi
și-adoarme într-un echilibru perfect pe un schelet de copac
pariez averi uriașe imaginare
nu știu dacă din cauza voinței mele de fier
sau din cauza spectatorilor sfîrșesc totdeauna
cu pumnii ridicați a victorie

în gol

cînd mă îmbăt
ating rama lucioasă de parcă aș fi
un scriitor care-a debutat fulminant
îmi iau interviuri convins că am lucruri importante de spus
apoi tac dintr-o dată ca într-o dramă americană
în care un inadaptat își zboară creierii după ce a aflat
că lucrurile importante au fost spuse de alții cu mult înainte
uneori îmi arăt degetul mijlociu
cînd mă gîndesc la ce-aș fi putut face cu viața mea
îmi spun cu ură nu
eu n-am să mă rog pentru încă o zi
așa cum fac toți ca să-și pună viața în ordine
eu n-am să stau cu mîna întinsă la dumnezeu
pentru un sfîrșit confortabil
dacă sunt viu atunci viața o să-mi găsească o galerie de artă
fiecare viu își are răstignirea lui
elegant înrămată
sau abia schițată în tuș





sâmbătă, ianuarie 14, 2017

gramofonul lui quintonce 3



(lui Daniel Marcu)

după ce toată noaptea bărbatul-a bătut-o
ca pe-un persan de sufragerie în ajunul crăciunului
dimineața crîșmărița coboară la bar
cu frică să nu trezească vecinii

poți auzi pașii ei tîrșîiți
de copil încălțat cu pantofi prea mari scâlciați

la bar se pitește după tejghea
trage cu sete cîte-un gît de nea iancu
își acoperă gura cu o helancă de lînă
să nu simtă clienții damful de coniac puturos
după o vreme ochii încep să-i lucească
de parcă ai apăsa butoanele unui semafor londonez
vînătăile de sub ochi se transformă în cîmp de lavandă
își aduce aminte că-n altă viață
a fost o contabilă respectată
de fiecare dată cînd veneau patronii pentru depuneri
ieșea din birou și le trimitea bezele
acum iese în fiecare seară pe casa scării de teama bărbatului
prin furoul de lycra i se văd sfîrcurile
umflate și strîmbe ca niște resturi de lumînări

în altă parte a lumii
un bărbat se trezește lac de sudoare
a visat că la avizierul din scara blocului
cunoscuții de la care a împrumutat bani au bătut în pioneze
bilețele cu banii pe care-i are de dat înapoi
pe furiș iese din casă se teme oameni
cum cîrtița fuge de grădinar
se roagă fierbinte
doamne promit că n-o să mai cer nimic pentru mine
n-o să mai cer loc de muncă stabil
o femeie care să mă iubească așa cum sunt
bani pentru un pachet de țigări
n-o să mai cer nimic pentru mine
dacă-mi dai puțin noroc să nu-mi iasă cunoscuții în cale

în supermarket scoate cu toată rușinea
o hîrtie mototolită pe care a scris
1 pungă făină albă de grîu
1 pîine
2 pungi de păstăi congelate
1 carton cu ouă
1 conservă hering în sos tomat(exclus în ulei)
în timp ce așteaptă la casă o fetiță îi spunei mamei
că nu-i place doamna educatoare pentru că doamna educatoare
nu are ringtone pentru fetițe
plătește distrat iese prin ușa cu senzori de parcă
s-ar îmbarca pentru zborul de auckland

salută apoi un mic om de afaceri
care lipește pe-o lunetă de sprinter
un afiș de vînzare se plînge că după optșpe ani
de trai pe vătrai
dă divorț și trebuie să vîndă acum tot
ca să împartă cu fosta nevastă
își smulge părul din cap că n-a ascultat de bătrînu
l-a învățat că femeia se ține numai cu
apă paie și bătaie
acum nici nu știi care-i răul mai mic
să n-ai pe nimeni cu care să-ți împarți viața
ori să-ți desparți viața cu cineva
ca pe-o biblică mare

și roșie

un rîs isteric mă-mbie
cînd îmi aduc aminte de cei ce spun că-i de-ajuns
să crezi într-un vis și el se va împlini
merg pe stradă și mă cuprinde o poftă nebună
să intru în oameni să văd ce-au visat ce-au ajuns
dacă sunt mulțumiți ori înjură părinții care
i-au adus pe lume fără să le ceară acordul
eu nu mai fac planuri nu mai visez cu ochii deschiși
nu mai am curaj să vorbesc despre mine la persoana a treia
ca despre unul care-a făcut ceva cu viața lui
viața mea e o sărăriță trasă pe dreapta pentru că
nu s-a găsit nici un om care să aibă habar
la ce folosește

vineri, ianuarie 13, 2017

gramofonul lui quintonce 2



mă jur pe ce vreți voi
c-am încercat să fiu de toate în viața asta
nu că ar conta ce-ai ajuns
doar să nu te ajungă din urmă
tot ce n-ai fost

să ne-nțelegem din start
n-am încercat niciodată să-mi pun capăt zilelor
m-am perfecționat în a face lucruri numai pe jumătate
și-mi era teamă să nu iasă și asta la fel
oricum
tot mai des mi se pare că tot ce scriu
e o sinucidere colectivă

de cum am deschis ochii
și-am dat din picioare a mers
am încercat să fiu preot
îmi era mai frică de moarte decît de satana
credeam că atunci cînd vine timpul
preoții se urcă-n confesional
confesionalul își ia zborul ca un tupolev
și aterizează la dreapta lui dumnezeu
am încercat să fiu preot pînă-ntr-o zi
cînd limba mea s-a oprit în pubisul unei femei
de parcă aș fi turnat un serial cu tehnici de supraviețuire
în care lingeam firișoare de apă filtrate prin stîncă

apoi am încercat să fiu sfînt
învățam bine mergeam la olimpiade școlare
citeam tot ce-mi cădea în mînă
pînă mi-a apărut primul coș
iar băieții mai mari de la internat mi-au spus
că trece dacă schimb sîngele
(ce oroare m-a cuprins la-nceput mă și vedeam
conectat la aparate ciudate care scoteau sîngele rău
și pompau sînge proaspăt în mine)

am încercat să fiu jurnalist
scriam despre morți despre vii
în fiecare seară fumam iarba fiarelor mă îmbătam cu apă vie
moartea era o dansatoare exotică
ce sare cînd nu te aștepți dintr-un tort
la petrecerea unor burlaci

în cele din urmă să mă iertați
am încercat să fiu scriitor
îmi tot spuneam că daraveaua nu ține
scriitorii cei importanți l-au citit pe blecher înainte de 30
scriitorii cei mari stau grămadă pe un memory stick de un terra
scriitorii de-o seamă cu mine au prezențe constante în
revistele literare sunt invitați la gale de premiere
ori la cenacluri unde bucătărese cu visuri zdrobite
le dau de băut îi cară în brațe ori le ating sexul blegit de somn
crezînd că se vindecă de anoninmat ori că stăpînesc la perfecțiune
gramatica unui oral pe sub mese

mă jur pe ce vreți voi c-am încercat
să fiu de toate în viața asta
nu că ar conta ce ai fost
doar să ai un om lîngă tine care să-ți aducă aminte
din cînd în cînd
cine ești