marți, ianuarie 30, 2007

lm roşu lavazza nokia7210 vorbim luni

-10&dropping

în fiecare dimineaţă îmbătrânesc mi-e tot mai greu să hotărăsc ce voi face cu mine
aş putea fi un fiord în care se prăbuşesc lucruri mărunte pulberea lor intră în ochi valurile nu sunt înalte dar suficiente să determine fuga
aş putea fi un aparat seismologic tremur pământul se mişcă odată cu mine
azi nu mi-e frică femeia de serviciu curăţă scara blocului peste tot coji de seminţe
au venit oamenii şi le-au mâncat au scormonit pământul cu bonturile degetelor au retezat
orice creştere

nu pot să văd nimic prin geamul de la balcon sticla a prins o crustă de carne
pot să-mi imaginez doar animalele cu puii în gură oamenii cu puii în gură

peste noapte a bătut vântul încât a şters orice urmă de apă

eu visam că dorm lângă râu sub o piatră
smulgeam bucăţi din mine şi le lăsam să plutească
întunericul te lăsa fără ochi întunericul te făcea să scânceşti de frică
m-am trezit
cumva orb şi în siguranţă

astăzi vreau să fiu cal
să fiu un cal negru cu ochii acoperiţi de petice inegale
să am zăbală frumos colorată să mi se pună în coamă tot felul de flori
astăzi vreau să fiu cal niciodată nu voi greşi drumul
spre casă

astăzi vreau să fiu silvia să am părul scurt
băieţii să fluiere după mine eu să le răspund printre dinţi
astăzi vreau să ştie cineva
că exist

-12&dropping

numele meu e briceagul pe care mi l-a dat tata
numele meu e briceagul cu care desfac orice femeie
numele meu e umbra de care mă sprijin
numele meu e busola şi ceasul
numele meu e ura şi calmul

-15&dropping

stau întins pe covor şi mi-e bine
ea stă întinsă în mine şi e totul bine

căldura vine pe furiş mă gândesc la o peşteră
vreau să fiu o peşteră cu desene ciudate pe cord
fragmente de vânătoare sau conversaţie

mai sunt şi mâinile în care stă scris unde va cădea lovitura
mâinile moi şi mâinile puternice
mâinile reci şi mâinile rotunde

câteodată mi-e dor de-o femeie goală
ce-aş face cu o femeie goală
i-aş da să bea până i-ar creşte haine aş privi orice zi altfel
cumva mai înţelept şi mai blând

-17&dropping

gura mea nu e gura mea
viaţa mea nu e viaţa mea dimineaţa e frig
am îngheţat cu gândul că nimic nu-mi aparţine
vor veni zile mai calde în care voi crede în crusta de carne
vor veni zile mai calde în care voi sta întins pe covor
astăzi nu vreau decât să mă cabrez ca un cal ce-şi aruncă stăpâna din şa
astăzi nu vreau decât să am părul scurt şi să trăiesc printre dinţi
astăzi vreau doar să ştie cineva
că exist

duminică, ianuarie 28, 2007

zoom out

moartea mea începe acolo unde se termină oraşul. dincolo de oraş creşte iarba. dincolo de iarbă creşte un dig. dincolo de el creşte un râu. în el se adună ţiganii. bărbaţii spală cai femeile spală covoare. toţi cresc firesc toţi sunt la fel de înalţi.

moartea mea începe la dig. dincolo de el creşte un râu dincolo de râu creşte iarba. dincolo de iarbă cresc la fel de înalt ca orice moarte.

*

ea
pentru ea aş face orice nu-mi doresc decât să mă pună la încercare.
dacă mi-o cere voi păstra câţiva pui mai importanţi pe ceilalţi îi voi mânca. trebuie să fii puternic cel mai puternic să nu auzi disperarea puilor. disperarea te face puternic. trebuie să fiu puternic. va veni o zi în care se va prăbuşi orice cumpănă iar sânii ei nu vor mai da apă. voi fi acolo. o voi salva.

*

nu sunt o pradă uşoară. fiecare zi e un animal necunoscut. un fel de şarpe constrictor ce năpârleşte pe toate străzile. vine pe furiş te sufocă. singura cale să scapi e să pari mai mare decât realitatea. poate aşa te vor ocoli solzii.
noaptea adorm dezbrăcat vreau ca pielea mea să nu rateze nicio senzaţie.

*

viaţa mea începe acolo unde se termină femeia. dincolo de femeie creşte iarba. dincolo de iarbă creşte un dig. dincolo de el creşte un râu. în el se adună copiii. bărbaţii spală cai femeile spală covoare. toţi cresc la fel de înalţi ca orice moarte.

*

ea ştie totul despre mine. şi despre mâinile mele. ea ştie pe ce stradă merg şi când ajung acasă. ea nu se teme de animale. ea nu mă strigă pe nume. eu cresc dincolo de iarbă. când se joacă face piruete iar eu mă îndrăgostesc.
ea începe acolo unde se termină oraşul.

vineri, ianuarie 26, 2007

22 mm

dimineaţa oamenii pleacă la muncă aud maşinile răguşite nişte animale nevolnice siluete se furişează pe stradă în urma lor ecoul ca nişte urme ce duc într-o fermecată pădure mă trezesc uşa e încuiată sunt sigur pe mine

stau la etajul unu întotdeauna mi-am zis că înălţimile îşi au rostul lor
primii veniţi la primul etaj peste ei alte straturi de oameni

în faţa balconului am un copac n-am ştiut niciodată ce soi
cred că e un cireş dar poate fi orice iarna mi se face milă de el îmi vine să-i arunc o haină
parcă e un om care n-a ştiut cum să crească vara urcă pe el tot felul de gâze îmi ţin de urât
ele ştiu că nu pot să dorm tot vara îi spun copacului mă unde tot creşti atât vrei să te iei la întrecere cu oamenii îţi spun eu deasupra lor nu mai există nimic ai să ajungi cât ei şi-ai să dai cu oasele de tavan auzi de tavan nu de cer deasupra oamenilor nu mai există nimic

în stânga blocului o clădire dărăpănată în ea dorm trei oameni de fapt nu ştiu dacă-s oameni ştiu doar poveşti de la alţii care i-au auzit certându-se de la o ţigară ori au văzut nişte mîini încălzindu-se la un foc aspru
la capătul străzii o unitate militară soldaţii se trezesc morocănoşi toată ziua lustruiesc tancuri de parcă ar pleca la război cînd apare vreo fată îşi umflă pieptul şi scot pistoalele
când n-o să-mi mai fie dor de tine o să mă fac soldat e bine să fii soldat tot timpul fetele se uită chicotind bărbaţii aruncă ţigări peste gard e bine

îţi spun toate astea să ştii cum se ajunge la mine tu ai să dai grăbită din mână nu e nevoie
ştii ce ai de făcut eu voi zâmbi puţin deprimat şi eu am crezut că nu am nevoie de alţi oameni în afară de mine am învăţat că orice om în care am stat ca o larvă ce şi-a depus ouăle disperării îşi cere înapoi lumea

dimineaţa siluetele pleacă la muncă mă trezesc sigur pe mine mă întreb de ce oamenii fug de parcă pământul n-ar fi de-ajuns de parcă Il Grande ar număra absenţele şi-ar împărţi lumea jumătate trăieşte la graniţa dintre memorie şi ziua următoareiar cealaltă e doar un registru de stare civilă înălţimile îşi au rostul lor primii veniţi la prrimul etaj peste ei alte straturi de oameni la care nu poţi ajunge

când n-o să mai ştiu de tine o să mă fac soldat bărbaţii o să arunce ţigări peste gard
femeile se vor uita chicotind atunci îmi voi umfla pieptul şi voi lustrui pistoaleuneori moartea e inelul perfect cu care mă dăruiesc pe vecie pierderea mai importantă e că nu voi mai fi niciodată singur cu tine

joi, ianuarie 25, 2007

last man standing(scrisori din transee)

recruţii

orice război are nevoie de învingători şi învinşi altfel
nu s-ar mai contabiliza pierderi
aşadar
iată-ne în această tranşee umedă pe care o numim disperare
aşteptăm armistiţii
între noi o fâşie plană pe care stau zilele înşirate
ca nişte tancuri poţi să auzi şenilele
zdrobind orice intenţie de a fi

prima lecţie prăbuşirea
poate fi controlată atunci pirotehniştii planifică atent orice detaliu
fiecare sinapsă în plus te prăbuşeşte în mod inegal
mulţimea de gură-cască se-adună trei doi unu şi bum
te-ai făcut ţăndări mulţimea aplaudă mulţimea salivează
apetitul pentru tragism e satisfăcut atâta timp cât te doare în văzul lumii

prăbuşirea subită nu impresionează pe nimeni
dovedeşte doar că eşti ca oricare altul

no man’s land

eu de o parte a zilei tu de cealaltă
aici e frig al naibii de frig
urlu de probă
ecoul se-ntoarce în şoc hipotermic
aplic un garou şi strâng din dinţi
cuvintele ies amputate de orice
semnificaţie

iubitul tău e schizofren. iubita mea poartă ochelari.
iubitul tău stă gol în miezul camerei tu spui că te eliberează.
iubita mea mea stă goală în miezul camerei eu spun că în miezul fiecărui pământ
ar trebui să existe o femeie goală.

eu de o parte a zilei tu de cealaltă
aici e frig al naibii de frig
mă trezesc de probă am febră
limba umflată de mistralul muţeniei
aş bea ceva tare să simt gâtul arzând aş vrea nişte haine mai groase
aş vrea să fiu un soldat rus

noaptea ţinem ochii deschişi ca nişte trasoare ce fac mai vizibile
spaimele noastre

9 mm

nu există eroi doar învinşi care se privesc în oglindă

când nu mai aşteptam nimic
a venit
mi-a arătat folia de pastile paharul de gin rănile de pe mâini rănile de la picioare
rana din coastă rana din pântec
i-am băgat două degete-n gât şi-a vomat resturi de oameni
câteva zile i-a fost rău i-am făcut ceai i-am fost aproape câteodată
am lăsat-o să-mi vadă pulsul

câteodată o lăsam să-mi numere zilele

s-a întremat repede ca orice femeie
aproape m-a iubit ca orice femeie

când a plecat m-a privit peste ochelari şi mi-a spus te rog înţelege
eu am rămas suspendat între paharul de gin şi
neputinţă

i-am spus doar să nu facă risipă de oameni o să vină o vreme ciudată
când n-o să mai ştii cine e om şi cine contează

nu există învinşi doar eroi care-au avut gloanţe oarbe

rapid fire

there is no flage large enough to hide
the shame of a man in cuffs

aşa ghemuiţi în tăcerea noastră ne scriem
eu de o parte a zilei tu de cealaltă mă trezesc barba ţepoasă
mi se pare că am îmbrăcat viaţa pe dos ceva nu se potriveşte
e bine cât ţine calmul ne uităm unul la altul ne gândim că în altă poveste
am putea fi chiar iubiţi ne întrebăm ce ne doare
când sună atacul închidem ochii şi tragem spre cer
niciodată spre oameni

da
într-o altă poveste cu pierderi fireşti
am fi o pereche deosebită

miercuri, ianuarie 24, 2007

poveste care nu interesează pe nimeni

clopotul

clopotul bătea întotdeauna la ore fixe
la ore când se întâmpla ceva important tătaia spunea că e ceasul lui dumnezeu
e bine să ai un ceas de ăsta aşa nu uiţi pe nimeni

la ora doişpe bătea un singur clopot lumea se oprea din treburi
şi pironea ochii spre cer eu mă gândeam că dumnezeu ăsta tre’ să fie un tip
destul de mare ca să-i privească pe toţi în ochi
ma căţăram pe gard ştiam că vine autobuzul îl vedeam icnind ca un balaur
în pântecul lui oamenii stăteau cuminţi pe scaun îl vedeam pe tata el mă vedea şi-mi făcea cu mâna balaurul umplea drumul de praf se oprea taman în centru cu mare pufnet
scuipa oameni cu sacoşe eu ziceam că balaurul îşi cere iertare şi le dă cadouri oamenilor înghiţiţi pentru cei de-acasă tata dispărea în praf vezi la bufet striga bunicul închideam poarta cu zgomot bufetul era şi el un balaur care scuipa fum oamenii ieşeau din el cu vocea groasă şi ochi de sticlă eu mă rugam de tata să-i duc sacoşa

atunci am înţeles prima oară balaurii nu mănâncă oameni ei stau cuminţi în pântecul lor până ajung în centrul lumii

când venea o ploaie urâtă atunci băteau trei clopote cu putere într-o noapte am auzit ploaia răpăind pe acoperişul de tablă şi nişte trăsnete mari bunica zicea că dracii îşi biciue caii prin lume apoi tremuram prin apa până la şolduri în urmă florica mugea într-una pe uliţă apa creştea toată lumea striga spre biserică de parcă dumnezeu i-a chemat să le spună ceva important

şi-n noaptea aia le-a spus
atunci am înţeles următoarea ploaie poate să fie şi ultima

când bătea clopotul rar mă supăram trebuia să mă rog mai mult
bunica zicea că a mai plecat unul eu nu înţelegeam n-avea unde să plece
că nu venise balaurul mai tîrziu eram vesel era ziua în care mâncam sarmale pe
o scândură mare în loc de masă copiii într-o parte ăi mari într-alta

a fost singurul lucru pe care nu l-am înţeles
de ce când pierzi ceva important te plâng toţi strănii care habar n-aveau de tine până atunci şi de ce bătrânii îndesau ce-a mai rămas pe masă în pungi şi batiste
de parcă ar fi şters orice urmă a celui ce-a fost

nunta

duminicile cu mirese erau cele mai straşnice bunica ne trimitea la biserică
noi jucam n-am curent pe stâlpii de la intrare apoi făceam planuri
când ieşea mireasa fanfara începea să cânte mirele arunca monede ne buluceam toţi prin şanţuri ne rugam să nu fie nunta aproape de biserică aşa mirele umbla mai des în buzunare eu aveam noroc stăteam la a doua casă de la biserică aveam şi fântână umpleam găleată puneam buruieni în loc de flori o turnam în faţa miresei mirele trebuia să pună mai mulţi bani în găleată toţi erau invidioşi

o singură dată m-am supărat la o nuntă eram strânşi ciorchine pe margine drumului şi mirele a aruncat o monedă nouă de-o sută nu mai văzusem vreodată decât în mâna ălor mai mari a urmat nebunia cel care-a prins-o a mâncat îngheţată un an de zile şi-a fost invidiat tot un an

îngheţata de la bulbuc era cea mai bună mică şi roz bulbuc scotea mai întâi cornetul apoi lua cu lingura din butoi tot timpul era coadă veneau copii de la capătul satului taman la mine în centru să cumpere îngheţată bulbuc stătea într-o casă cu gardul verde noi ziceam că are o grămadă de bani

într-o duminică s-au întâmplat două lucruri băiatul cu moneda de-o sută
a murit înecat l-am văzut când îl aduceau pe braţe era vineţiu ca moneda de-o sută
bulbuc n-a mai venit l-am aşteptat toţi lângă stâlpul de care-şi lega căruciorul cu îngheţată
spre seară ne-am înarmat cu nuiele şi-am mers la el acasă gardul verde stătea într-o rână poarta era deschisă şi peste tot un pustiu rece ca îngheţata


gamela

târziu am înţeles ultima poveste se spune întotdeauna pe picior de plecare
stăteam în pragul porţii aşteptam balaurul bunicul a început o poveste despre cum a luptat el în război mergea prin viscol să aprovizioneze soldaţii la ora doişpe bătuse clopotul şi-a scos gamela din raniţă o schijă i-a împrăştiat borşul pe haine şi-a intrat în genunchi
eu mă uitam la coada de praf a balaurului m-a strâns de mână şi mi-a dat o gamelă cu fundul turtit mi-a zis atunci ai să vezi tu ce faci cu ea

de fiecare dată când mă prinde viscolul scot gamela din suflet şi-aştept o schijă
să împrăştie viaţa pe haine

marți, ianuarie 23, 2007

douăşdouă de mii

„and when the lights go down
and we're the only ones”

ieri am furat douăşdouă de mii
inima bătea nebuneşte timpanele se arcuiau la orice uşă deschisă
mâna se scufunda în poşetă ca un submarin căutând rămăşiţele
unei prăbuşiri
nu era timp de remuşcări nu era timp
să mă întreb de ce sunt adevărate lucrurile care s-au întâmplat
fără să le vedem

gâfâind m-am ascuns într-o vizuină
era bine cu buzunarele calde am făcut planuri despre cum
să-mi petrec timpul

aş putea să flutur douăşdouă de mii
pe toate şosele de centură am învăţat
că femeile nu au sâni
au două nopţi de care tragi cu dinţii să mai rămână
ziua nu se întîmplă nimic important decât pentru cei care ştiu
să trăiască

aş putea să mă-mbăt şi să dau de băut
prietenilor pe care îi cunosc
preietenilor pe care nu-i cunosc
prietenilor faţă de care am greşit
prietenilor faţă de care voi greşi
celor ce sunt
celor ce nu mai sunt
celui ce am fost şi celui
ce nu voi

aş putea să cumpăr lucruri folositoare haine de iarnă
sau altceva
nu ştiu cine a spus că oamenii sunt mai importanţi
eu ştiu din experienţă că oamenii se duc repede e drept îi şi porţi
toată ziua
dar tu n-ai să atingi nemurirea furând de la alţii
câte un strop de viaţă

pînă la urmă aş putea să păstrez douăşdouă de mii
când eşti prea singur sau când îţi vine să plângi
e foarte important să crezi
că ai ceva în plus faţă de alţii

ieri am furat douăşdouă de mii
inima bătea nebuneşte
nu era timp de remuşcări

gâfâind m-am ascuns într-o vizuină
am făcut planuri despre cum aş petrece
douăşdouă de mii
de secunde

luni, ianuarie 22, 2007

tetanie(long night crossing the border)

două ţigări până la ziuă atunci trezirea devine sinonimă cu disperarea şi-mi voi dori
să fiu copil să scotocesc prin poşeta mamei după ceva mărunţiş poşeta neagră a mamei
mama cu timpanele sparte ea nu aude ea spune că e un mecanism de apărare îmi doresc să fiu copil mecanismul meu de apărare puii scormonind pământul în căutare de mărunţiş nu pot fi învinuiţi de prea multă foame

raport de gardă:
nu ştiu când am fost adus şi de ce stau lângă trupul meu întins pe o targă
îmi place să-mi privesc trupul e ca şi cum te-ai uita la filmul tău preferat de zece ori şi tot ai găsi lucruri pe care nu le-ai văzut până atunci

gânduri care trec prin cap în cinci minute

exoftalmie bessa me uite cum îşi târâie bătrânul şoşonii dacă aş avea sâmburi în palmă oare câte acvile ar rămâne cu mine după ce se termină lolita oare voi avea timp să mă gândesc la toate lucrurile pe care le-am neglijat nu nu e bine nu vor înţelege nimic fă-i doar să simtă o lumină două lumini trei lumini patru lumini cinci lumini şase lumini şapte lumini tetanie

opt lucruri posibile opt fericiri

să-mi vând sufletul da o să-mi vând sufletul o să-l înghesui într-un vagon ca pe o vită
fără apă şi fără mâncare o să lingă picăturile de pe fereastră şi ştii ceva n-o să-mi pese unde ajunge important e să nu mai simt eu sunt medusa toţi vor s-o ucidă toţi se pietrifică

să-i scriu lolitei ştiu dimineaţa deschide fereastra înainte să plece la lucru şi lasă nefăcut patul e semn că se întoarce

să mă spăl pe mâini da să le spăl bine până ce pielea mea gângureşte să le spăl bine până mi se duc toţi morţii

să ascult fade out şi să-mi închipui că n-am nimic de pierdut că viaţa e un automat de stări dietetice ori energizante trebuie doar să bagi o fisă când se poticneşte dai un pumn în piept şi totul revine la mersul firesc

să-mi fac din fiecare coastă câte o lolită cu explozii matinale între coapse

să las lumina aprinsă înainte să plec undeva întotdeauan îmi place să las senzaţia că aici ar mai trăi cineva e o metodă bună de a nu lăsa praful să se aşeze peste urmele foştilor oameni

să-mi caut de lucru da o să-mi caut de lucru într-un oraş cu pitici ei sigur au nevoie de cineva înalt foarte înalt care să le ridice toate mirările un simplu chelner ori un şofer de taxi mai jovial care spune poveşti ce nu interesează pe nimeni
să nu-mi placă femeile frumoase da nu-mi plac femeile frumoase pentru că sînt amanetate ca nişte ceasuri rare pe care nu le mai răscumpără nimeniele îţi bat la uşă servesc o cafea apoi pleacă şi nu se mai întorc decît toamnafemeile frumoase duc pe tipsii capetele bărbaţilorpe creştet poartă ulcioare cu apă sărată

ultimile trei gânduri pe care mi le-aş dori

pielea lolitei intră în fibrilaţie de fiecare dată când o ating

să pregătesc de cu seară ghiozdanul copiilor pentru şcoală sunt ghiozdane frumoase cu picăţele au un compartiment special pentru pacheţel acolo am să le pun în fiecare zi o inimă de om să mănânce

să scriu lolitei dimineaţa deschide fereastra înainte să plece şi se aruncă de la etajul opt lumea o prinde în braţe e felul ei de a spune că e femeie şi e dorită

duminică, ianuarie 21, 2007

eu sunt un om tornadă

ca să înţelegi trebuie să ştii că eu împart oamenii altfel decât o fac ceilalţi
dacă mă refer la utilitate atunci împart oamenii în oameni pistil şi oameni polen
dacă mă refer la vârstă îi împart în oameni arşiţă şi oameni tornad

ăeu sunt un om tornadă. omul tornadă se iscă din senin dă peste cap toate lumile absoarbe pe cei surprinşi în calea lui. cei surprinşi nu vor fi găsiţi niciodatăpuţin deprimat. poate şi de asta sunt predispus la sinceritate. când aveam 17 ani ziceam că o să trăiesc tot ce se poate trăi iar la 25 kaput. trei folii de pastile şi vodcă ori o doză de morfină şi-o să fiu mulţumit că ies din viaţă aşa cum se cuvine. am trecut de 25 şi tot ce mă face să continui e panica. nici măcar curiozitatea.

izolarea mea e completă. izolarea mea e încolăcită de mine ca o stripteuză ce-şi face numărul apoi lasă în urmă bărbaţi excitaţi. nu aştept nimic. nu aştept pe nimeni. sunt un fel de bolnav maniaco-depresiv care se uită prin plasa de sârmă la gesturile celor de-afară apoi le scrie să nu le uite. de fapt nu le scrie. cojeşte vopseaua de pe pereţi ca o piele mult prea bronzată. s-ar putea să n-am dreptate eu îi zic scriere tu zi-i cum vrei

puţină statistică: anual câmpurile minate fac peste două milioane de victime
femeile duc război cu alte personaje ciudate niciun învingător clar se retrag lasă în urmă schije te adaptezi devii genist îţi cureţi trupul când crezi că drumul e liber un fragment neexplodat te schilodeşte

jocuri de îndrăgostiţi. când creşti ţi se par stupide. ne luam la întrecere eu îţi arătam mâna ruptă şi tăietura pe fesă răni de bărbat tu îmi arătai pîntecul răni de femeie te alintai spuneai că eşti pinguin într-o zi ai plecat s-a încălzit afară eu ţi-am răspuns că e dreptul fiecăruia de a decide dacă trăieşte la pol ori ecuator

din ziua aia m-am hotărât să nu mai fiu eu ci doar o proiecţie a unor deveniri
părţile întunecate le-am prelucrat în photoshop

eu sunt un om tornadă oamenii tornadă se iscă din senin şi dau peste cap toate lumile. dispar la fel cum au venit. în senin. supravieţuitorii răsuflă uşuraţi şi caută vinovaţi
niciodată ei

sâmbătă, ianuarie 20, 2007

broken toys for dead children

stau rezemat
de trupul meu ca de o balustradă împrejmuind căderea în gol oare ce caut
în oraşul acesta care mă devorează în linişte îmi suge măduva apoi îşi curăţă dinţii
galbeni ca nişte clădiri ameţitoare
altceva n-am vrut decât să cînt într-un cor duminica tu să te uiţi la mine cu ochi mari iar după-amiaza să ne plimbăm copiii prin centru

de-abia acum înţeleg copiii noştri nu vor fi niciodată
copiii noştri nu vor respira niciodată
au fost o singură dată
au respirat o singură dată
într-un registru de ecografie care a păstrat o
pulsaţie drept dovadă

ce caut eu în această cupolă mai înaltă decât toate uimirile mele cupolă în care stau cu gura deschisă gara asta mi se pare o piramidă cu douăzeci de camere mortuare în fiecare cameră o locomotivă-sicriu trăgînd după ea dureri jumătate mecanice jumătate
bolborosite

ţi-aş spune că totul e un furnicar în care vezi perechi din cele mai ciudate
furnici uriaşe furnici roşii furnici cu aripi îţi vine să crezi că până la urmă fiecare îşi găseşte alesul ori numai pe sine

cafea doză de bere altă cafea altă doză de bere
plec ochii pe jos caut o bucată de marmură pe care să mă prăbuşesc va fi locul meu de prăbuşire nu-l va lua nimeni în ochii necunoscuţilor care vizitează pentru prima dată oraşul gările vor fi mai frumoase dacă ar putea să calce pe mozaicuri din cei ce au fost odată

şi nu mă mai doare nimic şi am atâta voinţă încât să nu mă doară nimic doar limba puţin arsă de prea mult fierbinte neliniştit ca un copil ce nu vrea să doarmă
după-amiaza

bancheta e singurul lucru real îmi vine s-o mângâi de fericire mă joc de-a oamenii
cu oamenii din faţa mea vorbim de viaţă ca şi cum am trăi gura mi se usucă aş bea ceva atât de tare încât să-mi lichefieze simţurile şi să pavez drumul cu ele

cald sufocant irespirabil

încearcă să vezi întunericul prin ochii mei flacăra desupra unei sonde de petrol apoi zeci de lumini suprapuse peste clădiri fără contur ai crede că sunt schelete din care sufletul iese bucuros că şi-a găsit liniştea ori că eşti pe o lume în care lumina e cel mai important mod de comunicare

am renunţat să vorbesc n-are rost să-ţi spun nu există direcţii
dacă nu simţi deriva
dacă nu simţi spaima
dacă nu simţi disperarea
dacă nu simţi sufocarea celui ce nu ştie unde coboară celui ce tremură când coboară
celui ce-l nu-l mai ţin picioarele

ori că miros uneori a amoniac dacă nu simţi descompunerea

ai ghicit nu sunt puternic nu sunt puternic

capul rezemat de fereastră urăsc toate casele cu lumini aprinse e semnul că aşteaptă pe cineva ori că cineva s-a întors poate de asta îmi doresc fiecare drum să nu se sfârşească

stau rezemat
de trupul meu ca de o balustradă împrejmuind scena unei sinucideri
do not cross doar panica mă face
să mai continui ce caut în oraşul acesta unde îmi plimb copiii prin centru
copii de titaniu ţinând la braţ alţi copii care trăiesc
doar în registrul de ecografie

vineri, ianuarie 19, 2007

grand touring

descompunerea

e ciudat să încep fără tine
dimineaţa nu e dimineaţă e năduşeala care se prelinge din trupuri goale
apa cu care mă spăl nu e apă e o simplă curgere
lucrurile nu mai sunt lucruri doar o stare incertă

monitorul pâlpâie slab obosit
perfuzie lentă
prea lentă
venele se deschid ca o femeie docilă în care bărbatul
intră cu noaptea-n cap

undeva s-a închis o uşă la capătul holului un televizor în surdină
asistenta îmi spune că s-a îndrăgostit de mine de parfumul meu de moartea mea
obosit
miroase cumplit a bolnav

doar buzele se mai mişcă
propagă cercuri în toată încremenirea

*

aş dormi
rezemat de faianţă aş dormi în picioare cu ochii deschişi
cu ochii închişi
aş dormi iar somnul ăsta să nu-mi spună nimic să nu visez nimic

respir
aerul intră în mine ca un berbec în ziduri medievale
am noroc de platoşa lustruită pe care alţi oameni o numesc alvelolă

o sticlă pe jumătate goală o folie de pastile
eşti bine? sunt bine

zâmbetul

îţi spun adevărul

locul nostru de muncă nu e la birou pe şantier ori în redacţie
locul nostru de muncă e pe cruce ne trezim dimineaţa ne bem cafeaua
apoi batem cuie în mâini în picioarele atent spălate de părul unor femei
care au contat cândva stăm aşa întinşi
când cedează încheieturile urlăm eli eli lama sabactani
în locul lui dumnezeu poate să fie orice om care ne-a făcut
vreodată un bine cei de jos râd cei de jos vorbesc dacă eşti bărbat salvează-te singur

la fel nu voi înţelege cărămidă peste cărămidă peste cărămidă
clădim orice zi care se prăbuşeşte dacă nu ucidem femeia

*

lecţia de mers

schiţez un pas şi mi se pare că nu ating pământul
mersul în sine e un decupaj dintr-o secvenţă mai importantă
dintr-o secvenţă în care ştiu ce e de făcut dar nu am forţă în braţe şi în picioare


fiecare drum către tine a fost un fel de nuntă am spus da răsunător distanţei
nu mi-am dorit decât să existe un drum care să nu se sfârşească iar eu să nu regret că am ajuns

degeaba am plâns că nu sunt oameni n-am ştiut să-i văd peste tot
oameni stâlp au privit în urmă să vadă ce pierd
poţi să-i asculţi respiraţia lor e un arc electric

există un moment în orice călătorie când te opreşti uşor din mers
e momentul în care lucrurile se dilată ca o coardă elastică m-aş gândi să-mi fac o praştie
aşa cum făceam când eram mic atunci când eşti copil îţi e totul permis
probabil de aceea am refuzat orice creştere

de la un oraş la altul doar două rânduri de şine la început am crezut că sunt
suflete pereche dacă mă întrebi acum ele cară în spate distanţele altor şine

am învăţat lucruri noi lucruri mărunte care te fac fericit
un iepure care aleargă până albeşte privirea un cârd de fazani despre care ştiai că există dar pe care nu l-ai văzut niciodată maşini ciudate pe marginea drumului închipui din ele
dihănii blânde ori păianjeni încremeniţi într-un insectar deformat

când mă prinde noaptea vânez lumini aprinse în casele înşirate pe drum ca o execuţie ordonată de un dumnezeu meticulos oamenii aceia nu mă vor cunoaşte vreodată
oamenii aceia nu mă vor avea niciodată

girl you’ll be a woman soon

şi peste toate acestea senzaţia stranie că nu sunt din lumea aceasta
e foarte important să cred că a respira nu înseamnă numai a trage aer în piept
lumea asta miroase câteodată a benzină alteori a găoace

dacă vrei să ne iubim e necesar să ne iubim şi oraşele dacă aş strânge în palmă oraşul tău s-ar fărâmiţa ca o coajă de pâine veche oraşul meu te aşteaptă cu faţa vopsită un indian pândind castori

trebuie să închei aş dormi peste tot să nu mă mai trezesc decât atunci când lucrurile s-au rezolvat de la sine ori ori când a venit sfârşitul lumii iar eu tresar buimac şi strig nevinovat
atât de mult iubesc oamenii încât la ora aceasta
mai toţi seamă cu tine

o să-mi scrii nu?

mie şi numai mie

marți, ianuarie 16, 2007

trans-siberian

iarna asta nu mai e timp să topim zăpada ca să avem
ce bea lumea e o câmpie îngheţată
ne aşezăm lângă propriile gânduri ca nişte femei adormite
aşteptăm oamenii

*

spaimele cele mai mari sunt la metrou încerc să fac zgomot cât mai puţin
mi se pare că lumea e o haită de urşi polari toţi ştiu unde merg ce sfâşie nimeni nu mă ajută toţi urcă sau coboară în lumi diferite îmi iau inima-n dinţi
saint-bernard ce-şi salvează stăpânul trebuie să ajung într-un loc important
am interviu pentru job zâmbesc
staţia mea e pe partea stângă agăţat de un stâlp de aluminiu transpir carnea mea
miroase a focă

aer tropical în birou aer uscat mă aşez la rând piston comprimând liniştea
lumea se uită cu coada ochiului cravata mă micşorează de parcă cineva corectează conturul cu o radieră îmi vine să strig nu vă mai uitaţi la mine dumnezeu nu există chiar nu există n-ar avea cum să privească toţi oamenii
cu un singur ochi

mă calmez poate să se-întâmple ceva ori nimic eu sunt acelaşi
mai târziu vom face planuri despre

cum ar fi să locuim în ulan-ude să ne plimbăm în fiecare zi cu trans-siberianul
iar când va veni vremea
să naşti pe lacul baikal în felul ăsta copiii noştri nu vor mai tremura când pustiul coboară la -44 de grade

oamenii mărunţi clipesc des oamenii mari au privirea fixă eu sunt
undeva între
mi-e teamă doar să nu mă întorc obosit
după atâtea spaţii vaste şi goale

respir uşurat momentul pentru care m-am pregătit toată viaţa
nu e momentul pentru care m-am pregătit toată viaţa e doar un timp
ca oricare altul slalom printre ziduri murdare zâmbesc
zidurile nu sunt făcute din cărămizi sunt un fel de a spune că
nu ai loc

din nou pe banchiză abia îmi ţin echilibrul în sfârşit ai venit banchiza devine asfalt
te strâng de mână până te doare te strâng de mână până devin o amprentă
nu am nimic să-ţi spun doar că mă simt mai sigur

*

iarna asta nu mai avem timp să topim zăpada lipsa ta
provoacă deshidratare dar asta nu e nimic nou

oamenii de la pol au tot timpul buze crăpate

sâmbătă, ianuarie 13, 2007

fade out hotel


(immerse your soul in love)

trezit de-a binelea în gură un gust înfiorător de pustietate nu recunosc patul nu recunosc mobila nu recunosc realitatea care se freacă de pielea mea ca un săpun de leşie mă spăl pe faţă nu simt nimic mă privesc în oglindă o cută pe frunte tunel prin care un pui de cârtiţă mă roade şi iese la suprafaţă

astfel eliberat îmi spun dance little bug dance stomacul mi se contractă firicele gălbui curg pe bărbie aş asculta tori amos ce poftă s-ascult tori amos doar ochii îmi par cunoscuţi cireşe amare uscate pe ramnificaţia trupului căreia noi îi zicem chip

fade out again

păşesc pe vârfuri să nu trezesc firescul din lucruri nu mai am bani pentru încă o noapte nu mai am bani să ajung în oraş dance little bug nimeni nu te vede nimănui nu-i pasă de ceea ce faci când eşti singur stomacul se contractă imită voma aş asculta tori amos capul plesneşte ca cercurile unui butoi putrezit scuip sinapsele în chiuvetă sâmburi de pepene furat din piaţă


mi se face foame nu pot să cobor la recepţie de ruşine că tremur prea tare mâinile tremură pe sticla de vodcă ezit capacul icneşte ca o femeie încordându-se-n mine un val de cădură aproape mă lasă fără aer aşa e căldura miezului de pământ ori de soare pe noptieră o folie de valium promisiune pentru viaţa fără de viaţă nu sunt cel care abandonează copiii răniţii sunt un tată bun sunt un camarad bun
oare ce-ar fi să
oare ce-ar fi

scream as i fight for life

miercuri, ianuarie 10, 2007

tramp

„well fuck them/ and fuck her/and fuck him/ and fuck you/for not having the strenght/in your heart/to pull through/”

23.40

televizorul împrăştie lumina
multiplic irizările un fel de crisots
înmulţind peştii

şira spinării se alungeşte

sunt un copac în care senzaţiile clocesc deformări

a little bit dizzy

23.42

ochii ficşi clipocitul vinului în pahar
tăcerea despică timpanele ca nişte
căpăţâni proaspete

23.48

trebuie să-ţi scriu
trebuie să-ţi scriu să nu uit
ce e important
ochii se-nchid sicriu de chipuri peste care oboseala bate cuie de plumb

23.50

clipocitul vinului în pahar
a little bit more dizzy

23.54

ştiu că ţi-a fost rău şi n-am fost acolo n-am putut face prea multe
ştiu că ţi-a fost rău şi n-am fost acolo
i’ve fucked up
mă dau bătut repede mă închid car supravieţuirea în spate
ca un bolnav de lipotimie

mi-e foame după atâta efort
mestec în scârbă eşecuri bogate
în proteine

00.01
clipocitului vinului în pahar şi pe masă
o pată roşie mă-ntorc pe burtă
lipesc urechea de pernă
caut un puls
orice
orice
orice

00.24

nu mă lua în seamă am nevoie
să-ţi scriu
tu dormi într- cutie craniană cu două etaje o numeşti casă
eu mă înec sunt un punct pe parchet mă învelesc în scrum
de ţigară ca într-un bulgăre de pământ

00.42

totul se-nvârte în jurul meu
râd prosteşte
lumea-i un iuj care te scuipă dacă nu ai copii
care dau fericiţi
din picioare

01.02
obosit
plumb
ce faci
umanizat
plumb
23.40

01.10
what's the point of all this things
nimic nu-mi iese bine
nimic nu-mi aparţine
poate nu sunt în viaţă
poate nu sunt

clipocitul sângelui în pahar
a little bit dizzy

01.014

marți, ianuarie 09, 2007

killing the ape

“if you’re going through hell keep going. it’s the only way out”

sunt aproape om
sunt aproape om

*

până acum am fost prea puţin al meu
singurul lucru plăcut era ţigara
de la miezul nopţii fumam suspendat
în stări de incertitudine
eram un piston
care transformă noaptea în zi
prin compresie

în rest
am fost un azil deschis
femeilor fără adăpost

e mai uşor să vorbesc de femei
am învăţat că se împart în femei bufniţă şi femei pumă
femeile bufniţă sunt confortabile ele există doar noaptea
femeile pumă sunt făcute să te împerechezi nici n-ai putea altfel

niciuna nu a rămas mai mult de o ploaie


*
despre mine nu am amintiri prea multe

m-am născut din primate când se întorcea acasă
tata lipăia vodcă îşi dezgolea pieptul păros
apoi urla
femelele se chirceau de frică
doar una i-a născut pui

*

uneori îmi doresc să am alt nume în el
stă scris cât eşti de bărbat
gladius
aşa mi-ar place să fiu strigat
scurt
ca un bărbat sabie

*

am învăţat un fel nou de a merge
pe stradă imperceptibil
ca un fir de iarbă ce creşte mă amestec
prin oameni devin unul de-al lor nu dau
nimănui socoteală

*

când dorm lângă o femeie nările
se dilată excesiv
adulmec ce voi păstra din ea pentru mâine

*

când stau treaz câte o noapte
mi se pare că aud o muzică înfundată
uneori tobe alteori clape
de fapt e tăcere dar simulez nu-mi dau seama ce muzică
mă încordez pînă devin
o pată

*

cel mai mult mi-ar plăcea să fiu martor
la o execuţie
ştii
frica tremurul
condamnatul îşi face nevoile necontrolat
pielea crapă viaţa ţâşneşte apoi
carbonizarea se agaţă de trup
ca o bulă de aer la suprafaţa apei
firesc

dincolo nu-i decât o uşă de iadeş

luni, ianuarie 08, 2007

bedtimestory

la început
locuiam în ţeasta oraşului aveam şapte degete le dădeam la schimb
cu zile în care mama venea acasă

la şcoală râdeau de mine părul creştea altfel purtam pantofi de fete
mă răzbunam în gând faultam pe toţi cei care nu m-au ales în echipa de fotbal

credeam că frigul e un monstru cu solzi ca să ajung acasă trebuia să trec peste nişte şine de cale ferată
era acolo un locun loc deschis ca o rană solzii muşcau hulpav din obraji pînă când rămâneau ochii sâmburi scuipaţi dintr-un cotor de măr copt(şi-acum cred că frigul e un fel de monstru solzii lui pătrund în gât
sângele meu clocoteşte parcă aş fi o pâine coaptă pe vatră
în timpuri mici probleme mici în timpuri mari probleme mari spunea împăciuitor mama)

mai târziu
din braţele mele am făcut o covată după-amiaza legănam prunci
seara îmbăiam morţi
de fapt nu erau nici prunci nici morţi
mai mult dorinţe
mai mult locuri goale

o vreme am crezut că dumnezeu locuieşte în podul casei
nu ştiu cine a zis asta dar a zis-o aşa să nu mai fiu singur după ce mi-am spart capul

după-amiaza legănam morţi
seara îmbăiam prunci cum să spun şuşotea lumea
copilul ăsta are o stea în frunte

mult mai târziu am făcut dragoste
mi-a fost frică e drept am fost învăţat că lumea e plină de vânători şi nu e prea bine să ieşi din marsupiu de-a buşilea

apoi am crezut că miezul nopţii e un miez de nucă
stăteam nopţile treaz decojeam ore când adormeam înainte de vreme spuneam
timpul nu-i copt destul

în cele din urmă am învăţat tot felul de chestii
înmulţiri despărţiri adunări şi scăderi plus regula de doi simplă
bărbaţii ştiu să numere femeile ştiu să vorbească

un simplu regret un mic regret

atât de mult am iubit lumea încât am vrut să-i simt toate formele
să-mi dea sângele-n clocot ca laptele revărsându-se pe plita încinsă

dar n-a fost să fie

lunetist de serviciu

nu te-ai săturat să cauţi forme neauzite de a spune lucrurilor pe nume?
te-ai trezit afară ninge şi tot ce simţi ţâşneşte prin toţi porii ca un râu de lapte fierbinte.
eu unul m-am săturat

*

mi-am imaginat de-atâtea ori chipul tău încât s-a tocit ca vârful unui creion. şi asta mă doare. nu mai pot să-ţi văd ochii sau gura. nu mai am decât senzaţii în care mă afund ca un stârv de pasăre într-un desiş de mangrove.

nici nu mai ştiu cum a început. ne priveam hămesiţi ca după o mare foamete. ne întrebam dacă suntem aşa cum ne-am văzut unul pe altul de-atâtea ori în mintea noastră. eu îmi ţineam respiraţia de teamă să nu fac vreun gest care să-ţi spună că nu sunt alesul.
apoi ochelarii tăi.
apoi rucsacul meu despre care spuneai că e prea mic să încapi toată.
apoi sânii tăi care s-au făcut coloana mea vertebrală.
apoi întunericul.

nu mă mai săturam de întunericul ăla în care mă loveam cu furie de colţul patului de perete de uşa de la baie să mă conving că totul e real că nu e un vis din acela în care crezi că totul e real şi când te trezeşti ai atâtea regrete încât ai putea îneca lumea cu ele.

mai ştiu că nu mâncasem de câteva zile de teamă să nu mă vadă oamenii. apoi m-ai lămurit tu că pot mânca şi cu mâna important e să fiu la fel de om.

apoi ne plimbam printre vânzătorii de fluiere şi brăţări îmi venea să strig ca moise doamne ce bine e aici hai să facem o colibă şi să nu mai plecăm chipul tău se schimba în o mie de chipuri e oare chipul singurul semn că exişti?
de câte ori mi l-am imaginat s-a tocit nu mai ai ochi nu mai ai gură şi asta mă doare.

*

o doză de bere fum de ţigară o sticlă de şampanie o desfac în linişte să nu mă vadă moartea şi să-mi crească la loc.

(listă cu lucruri de făcut anul ăsta: un serviciu bun să fiu om până la capăt să fiu soţul tău)

bizar. toţi cei care au contat ori contează încep cu litera e. mă rog doar să e-xiste.

încă o zi în care n-am salvat pe nimeni. stau cocoţat pe recamier imaginez că stau la înălţime sunt dumnezeu privesc furnicarul de oameni. curios. dacă pun aşa problema aş putea simţi chiar compasiune pentru măruntul de mine.

zilele mele sunt rele atunci când nu te-aud. atunci liniştea îmi lasă stigmate pe mâini pe picioare în timpane în coastă. dacă pui mîna curge un fel de apă sărată. stigmatele chiar există.

când vorbeşti mă învăluie o căldură ca şi cum aş fi supravieţuit unei avalanşe iar salvatorii îmi dau ceai fierbinte. mă înfofolesc în cuvintele tale ca într-o blană.

astăzi n-am salvat pe nimeni e primul viscol învăţ să mă bucur de lucruri mărunte. pentru unii e mai importantă noaptea pentru că atunci fac dragoste. pentru alţii e mai importantă ziua pentru că atunci i-a ajutat cineva să nu se urce într-un microbuz cu destinaţia greşită. e bine să fii anonim oamenii te urăsc mai puţin.

nu ştiu cum a început şi asta e important. asta mă doare.

*

mesaj nou:
(acesta nu e un text)
cât visez atingerea ta las capul pe tine ca şi când de acolo mi-ar începe respiraţiacel mai adânc mi se strânge pleoapa când în jurul meu dansează oameni fericiţi eu cred că ziua se face doar pentru că sunt oameni care pot zâmbi. eu nu sunt ei.
două copile se învârt au fuste largi care fac cercuri în aer apoi aleargă toată copilăria îmi trece prin faţa ochilor

mi-e dor de tine

pay my due

am învăţat un lucru extrem de simplu: nici o zi nu se sfârşeşte aşa cum începe.

dimineaţa mă trezesc într-un soi de nelinişte pe care unii o numesc viaţă. îmi aranjez oasele în poziţie de aşteptare. când sângele începe să se răcească mă îmbărbătezi. vocea ta ţine loc de perfuzie pentru timpanele mele şi-aşa rătăcite. lumea capătă formă uşor ţuguiată. ca bombeurile unor pantofi prăfuiţi.
bucuria nu durează mult. mi-aduc aminte că vine amiaza şi vei pleca. se va lăsa o tăcere care mă face să par un cristos coborât de pe cruce. un cristos într-o garsonieră de piatră. oare la ce s-o fi gândit atunci?

daily routine: câteva tabele pentru mama, o cafea dulce, prea dulce, tuturor le spun că e mai energizantă aşa, apoi exerciţii de echilibru. încercăm să ne păstrăm firescul când traversăm cu braţele întinse cordonul ombilical ce ne leagă. în rest fericiri mărunte urmate de eşecuri mărunte.

câteodată îmi doresc să aud tot ceea ce gândesc oamenii. mi-ai spune că n-aş face faţă, eu te-aş contrazice. ştii că nu-mi place să fiu singur. poate aşa o să descopăr prieteni noi.

nu ştiu dacă e de bine sau e de rău. de la o vreme am început să uit nume pe care am promis că n-o să le uit niciodată.

mi-e peste putinţă să înţeleg de ce oamenii se spovedesc numai noaptea. de parcă în timpul zilei ar fugi de ei înşişi cumva speriaţi că sunt oameni iar seara trag linii şi fac bilanţuri. important e să se adune.

uneori cred că a fi om înseamnă să te dilaţi. o şină de cale ferată se contractă la frig. se dilată cînd e arşiţă. după o vreme o înlocuim. probabil carnea e mai rezistentă la schimbări decât orice metal. până acum ar fi trebuit să fim demult nisip. eu cred că aşa e şi moartea. ea vine când ne-am săturat să ne dilatăm şi să ne contractăm. ea vine când nu mai rămâne nimic din noi. într-un fel e mai bine.

cel mai mult îmi place să fiu robinsoe crusoe. încep fiecare zi cu gândul că n-am de niciunele. apoi inventez. un job, o familie, unelte. altceva nu-mi trebuie. câteodată, când vorbeşti cu mine, îmi vine să scot limba trecătorilor şi să le fac în ciudă.

de multe ori adorm îmbrăcat în pielea mea de robinson crusoe într-o încercare naivă de a prelungi ziua. de a şti unde-am rămas şi ce am de făcut. curios nu vreau să mă salveze nimeni.

mai vorbim luni ok?
fiecare lucru îşi are timpul său aşa cum
scoarţa răbdătoare îşi ascunde
nervurile

nu mă lua în seamă sunt puţin obosit de atâta drum
din mine-au rămas două cuie pe care-ţi aşezi hainele
şi un degetar
cu el bat la uşa trăirilor tale

niciodată n-am să înţeleg de ce
bărbaţii inventează nume cînd lipseşte un trup
e felul lor de a dormi singuri cu plapuma trasă până la gură

nu ţi-ai dorit niciodată să fii copil şi să crezi iar în poveşti
să crezi că te dai de trei ori peste cap şi vezi
ce se întîmplă în oameni
m-am săturat să vâslesc fiecare zi
un fel de caron cu luntrea în spate
dă-mi un singur bănuţ
şi te voi trece prin gânduri

neliniştea mea s-a topit ca prima zăpadă din an
fiecare om îşi are alesul aşa cum dacă priveşti lumea
cu un singur ochi
ţi se pare că e făcută din turtă dulce

aş vrea să-ţi pot spune mai multe dar gurile noastre sunt pline
de aşteptări ţărâna în care ne vom întoarce
împăcaţi cu îngenunchierea

uneori închipui trupul meu aplecat peste tine respiraţia ta mă umezeşte
e bine aşa
o simplă oglindă care-ţi arată că încă
pulsezi

şi dacă dumnezeu ne-a unit
nicio absenţă nu ne desparte

şi mâine vom dormi împreună

fiecare lucru îşi are timpul său aşa cum
scoarţa răbdătoare îşi ascunde
nervurile

nu mă lua în seamă sunt puţin obosit de atâta drum
din mine-au rămas două cuie pe care-ţi aşezi hainele
şi un degetar
cu el bat la uşa trăirilor tale

niciodată n-am să înţeleg de ce
bărbaţii inventează nume cînd lipseşte un trup
e felul lor de a dormi singuri cu plapuma trasă până la gură

nu ţi-ai dorit niciodată să fii copil şi să crezi iar în poveşti
să crezi că te dai de trei ori peste cap şi vezi
ce se întîmplă în oameni
m-am săturat să vâslesc fiecare zi
un fel de caron cu luntrea în spate
dă-mi un singur bănuţ
şi te voi trece prin gânduri

neliniştea mea s-a topit ca prima zăpadă din an
fiecare om îşi are alesul aşa cum dacă priveşti lumea
cu un singur ochi
ţi se pare că e făcută din turtă dulce

aş vrea să-ţi pot spune mai multe dar gurile noastre sunt pline
de aşteptări ţărâna în care ne vom întoarce
împăcaţi cu îngenunchierea

uneori închipui trupul meu aplecat peste tine respiraţia ta mă umezeşte
e bine aşa
o simplă oglindă care-ţi arată că încă
pulsezi

şi dacă dumnezeu ne-a unit
nicio absenţă nu ne desparte