vineri, octombrie 29, 2010

schimbare de oră (feat radu ciornei)


Spune-ne o poveste
te rugăm, aşa cum ştii tu
o singură poveste
doar una
..............................
acolo

seara şi dimineaţa
sînt doar nişte noţiuni identice
e aproape seară
cînd ne răsare soarele
şi ne spunem
noapte bună
dimineaţa
sau invers

acolo

invariabil
ne bem cafeaua la asfinţit
întrebîndu-ne din ochi
ca nişte vameşi jucăuşi
(ce imposibilitate)
în ce scop o să ne lepădăm pijamalele
dacă vom pleca la muncă
sau aşteptăm altă
noapte-dimineaţă
iar estimp
(iubesc cuvîntul ăsta)
o să ne iubim îmbrăţişaţi
ca două umbre pe asfalt

*

dimineaţa îmi pare un oficiu de stare civilă
din care ies emoţionat la braţ cu o umbră
castanii îşi aruncă frunzele-n aer de fericire
îmi cîntă mulţi ani trăiască mulţi ani trăiască
şi cine să trăiască
cine alături de cine să mai trăiască
visam sfîrşitul lumii cu nenumărate cutremure
aş fi luat-o pe tinker bell
şi ne-am fi închis într-o capsulă ne-am fi catapultat în spaţiu
cînd lucrurile s-ar fi liniştit acolo jos
ne-am fi întors să colonizăm pămîntul
cu oameni care visează cu ochii deschişi
sau vorbesc singuri pe stradă

*

acolo

evadăm din noi pe ascuns
doar atît cît să ne pitim ghicitorile
într-un pui de somn
cald şi transpirat
ca o spinare de peşte

acolo

ne facem surprize
ne îmbrăcăm în clowni
ne speriem după colţuri
împletim covrigei
aprindem lumînări
ne ascundem pe rînd
în spatele tuturor oglinzilor
ne găsim
ne iubim
şi rîdem

*

dumnezeu îţi dă dar nu-ţi bagă în traistă
îmi repeta îngerul
un om care să renunţe mai uşor ca mine nu mai văzuse
într-un final s-a făcut instructor auto
îmi ardea una peste ceafă cînd nu izbuteam pornirea din rampă
îmi spunea ce-ai să te faci cînd la examen vei avea poliţistul alături
şi-ai să rămîi cu cerul blocat
într-o intersecţie
(pentru că da cititorule
cerul a fost prezentat anul acesta la un prestigios salon auto
ca ultima inovaţie în materie de motorizări hibride)

*


acolo

ne trimitem XOXOXO
în SMS-uri
încă de pe vremea cînd mamele noastre
habar nu aveau că se vor cunoaşte vreodată
că pe 30 septembrie
ţi-am dat text pe YM mobile
Radu out
iar tu pînă să apuce doctorul
să mă ia de picioare şi să mă bată la fund
mi-ai zis
C Ya soon

Ţi-am răspuns
BRB
apoi ne-am aşteptat
atît cît să ne crească şi să ne cadă
dinţii de lapte
să fim mai buni
decît oricare alţii

şi aşa am devenit prea buni
pentru noi înşine

*



toţi mă strigă emil
îmi port numele de parcă aş fi un mus pe corabia lui ahab
obligat să trăiesc obsesia altuia
obsesia unui student la zootehnie care intră într-o cameră de cămin
să împrumute o carte
mama scuipă în palmă şi-mi aşază părul
emil ce vrei tu de la viaţă
eu? cam ce vrea toată lumea
cînd o veni vremea să plec repede
fără durere
să se spună apoi despre mine
că am fost un vizionar al timpului meu
sau că am fost un bun coordonator de proiecte
vreau oameni în loc de spaţii
şi mai vreau o locomotivă cu aburi

*

acolo
......................................
aici

vrăjitoarea din Vest a cîştigat meciul
gările se învîrt în jurul trenurilor
călătorii trişti plătesc cu zile albe
se încolonează la fix
iar taxatoarea ţipă mereu

AVANSAAAŢI !!!

fiţi responsabili
mai sînt oameni pe scară

aici

telefonul tău sună
mereu ocupat
încerc să las un mesaj
dar funcţionara de la poştă
cu voce nazală mă întreabă mereu
Vorbiţi?
iar eu îi spun ruşinat că
nu
uneori mă ceartă
alteori nu se deranjează să îmi facă legătura
"e ăla dragă care sună şi nu vorbeşte"
dă-l în mă-sa de nebun
cine dracu îi mai adună pe toţi...

*




trupul meu cerşea un telefon măcar aşa să ştiu
că încă mai respiri chiar dacă prin alt
orificiu al lumii sufletul mă plesnea peste ochi
şi-mi cerea insistent să o iau de la 0 sau să
uit tot ce ştiu despre viaţă

normal, cum toate plecările se petrec noaptea aşa am plecat
şi eu noaptea mi-am pus în bagaje o fractură de
zigomat cîteva haine şosete berechet o despărţire un început
şi-apoi am plecat

normal că nu m-a condus nimeni la gara normal de pustie
vreo doi cerşetori mi-au adulmecat toate durerile
şi-au început să amuşine pe lîngă mine
puţind a gunoi şi-a dezamăgire

dimineaţa s-a spart de vagon ca ceaşca pe care ai
scăpat-o pe jos într-o zi în care ai sperat că
cioburile ne vor aduce noroc în viaţă
altfel,

cu nasul lipit de geam am inventariat toate locurile
clipele trăirile zilele
în prealabil aş fi început să rîd cu lacrimi
înainte să mă prăbuşesc
oricum nu conta trenul mi-ar fi dus cioburile acolo
unde trebuiau să ajungă
mă uitam la durerea care nu-şi găsea locul
deşi luasem bilete pentru amîndoi
prin cap fulgerau o mie de versuri
n-avea cum, imi spuneam, cu aşa o durere
aş putea deveni un mare poet

"bere rece cafea ciocolată" vînzătorul ambulant se uita la mine în suflet am deschis uşa i-am zis du-te
şi caută alt muribund brusc
mi-a trecut prin cap să scriu o poezie cu titlul
de ce nu m-a făcut mama zidar
poate că aşa m-aş fi priceput şi eu la ceva
nu să stau să mă-ntreb de ce la o staţie urcă
un înger iar la alta coboară o zdreanţă

"şi eu port în suflet răni ce nu se vor vindeca
niciodată dar aşa se întîmplă cînd îţi provoci
singur rănile" mîinile tremură ca şi cum toate rugăciunile
au găsit porţile cerului ferecate respiraţia
devine o clipa de intimitate
peste toate acestea
doi ochi migdalaţi care se deschid şi
te închid ca un telefon pus în furcă

*

aici

din cînd în cînd vorbesc
cu o scoică zidită în perete
îmi spune că a auzit cîndva că
există o zi în care se risipesc norii
şi dacă o să ajung
(ca în Monte Cristo)
să trăiesc ziua aceea să îi dau o perlă
mică
cuiva
i-am promis că da
pînă atunci tăcem împreună
cînd se face apelul de seară
eu îi bat în perete
în Morse

When you wish upon a star

Pinocchio a ars demult
Peter Pan ne pontează de trei ori pe zi

Glinda
îmi toarnă supa străvezie în gamelă

iar cerul tot negru ramîne

aici...
...................................
V-a plăcut povestea copii ?
vă mai spun şi mîine seară
 
nu ?
 
ce păcat...mai am atît de multe poveşti...


marți, octombrie 26, 2010

findin' peter pan(feat radu ciornei)

de la prezidiu se anunţau ample mişcări de protest
pichetări candidaţi la şefia consiliului judeţean
eu îmi făcusem un caleidoscop dintr-un pahar de unică folosinţă
inventam meserii care mi s-ar potrivit
mă şi imaginam astrogeokinetoterapeut
de două ori pe zi luam pămîntul de umeri
şi ieşeam cu el la plimbare să-i vindec muşchii atrofiaţi
după un cumplit accident

*

eu nu mă întorc
nu fac trei paşi înapoi peste prag
aleg invariabil să nu mai exist
în loc să îmi scuip în sîn
să leg visele cu şireturi de mort
să le arunc pe apa curgătoare
mă sui în cer şi spun
cu ochi roşii–portocalii de demon
îngere
gimme your best shot


*

o altă conferinţă de presă pliante informative
despre cum parlamentarii au trădat interesul naţional
luminile îmi colorează pielea ca nişte cruci
proaspete pe căpriorii unei resfinţite biserici
vocile sînt tot mai departe de mine
ce bine mi-ar fi prins acum un prieten numit ţopăilă
împreună am fi împînzit oraşul
cu anunţuri de angajare
căutăm peter pani cu experienţă
tot ce ne închipuie să devină real

*


eu nu mă întorc
strig în coada unui tupolev
atîta poţi ???
nu e de ajuns
îngerul rîde şi se suie pe altă biserică
îi arăt pumnul
cămaşa ruptă
dinţii scoşi
şi răcnesc în ploaie ca lara fabian
adagio
eu nu mă întorc îngere
nu mă plînge nu mă căuta
nu mă uita
nu
EU EU EU EU
sînt copilul unui dumnezeu
care nu mă cunoaşte
câruia îi sărut mîna din icoană
dar el dar el
nu mă ştie pe nume
îmi spune fiule
iar
EU EU EU EU
mă înclin
îi sărut mîna
şi caut reţete de Napalm
pe internet

toate numai pentru tine
îngere



*

există dimineţile în care îmi port luciditatea în lesă
cînd zgîrîie cu lăbuţa tocul uşii
o scot afară să nu trezească vecinii
la parter am un castan care predă la seral prăbuşirea
la etajul II un păianjen vînzător de broşe hand-made
grijuliu fac tot timpul curat în urma ei
măturica făraşul şi săculeţul de unică folosinţă
exersez mersul prin ploaie
nici o zi nu se sfîrşeşte aşa cum începe
cine ştie poate pe undeva există o londră
pe care la naştere mi-au legat-o la mîna dreaptă
să-mi poarte noroc

mai există şi dimineţile în care pe oriunde trec
aburesc toate ferestrele apoi scriu cu degetul
fiecare îşi are omul lui
în pămînt ori deasupra

*

eu nu mă întorc
drumul meu se numeşte Seiko
îmi afişează automat nota celor şase arbitri
o scoate pe cea mare
pe cea mică
îmi face media
mi-o arată pe panouri mari pe care scrie
Drink Sprite
EU EU EU EU
îmi întorc iar demonic privirea către Antonio
ho paura ?
el dă din cap cum că nu şi mergem mai departe
primăvara e numai începutul sfîrşitului
zice Antonio
my man
îi spun îi îi arăt degetul mare
ca atunci cînd eram
pilotul din Enola Gay

let’s do it bro

ei au găsit o gaură între norii Hiroshimei
noi Antonio …
noi vom fi ceva mai buni
cînd o să suim cu un scripete ruginit într-un cer
de criză


*


pînă la urmă ne purtăm tăcerea ca nişte copii ieşiţi cu cercul pe uliţă
oare m-ai crede dacă ţi-aş spune
că peter pan a ajuns la urgenţe cu stres postraumatic
e cumplit să visezi pentru toţi
eu mi-am făcut rucascul plec în kentucky
de mic mi-am dorit să fiu lider de sindicat
să le cînt muncitorilor de pe plantaţii
muzică country

*

eu nu mă întorc
îmi iau rămas bun de la mama
şi tata
de la cristi care îmi cînta
totul sau nimic
de la tine
Ea, Una ,The One, Amelie
tu….
şi toate numele tale
pe care ţi le-am dat
începînd cu singura zi din care
îngerii au amintiri

EU EU EU EU
nu mă mai întorc
doar tu
TU TU TU TU
mă mai poţi întoarce
ca o minune
precum cheia pendulei
din casa
uitată
a bunicilor




vineri, octombrie 22, 2010

london eye

Dimineaţa, cam cu o oră înainte să plec la muncă, mut adidaşii din balcon în cameră. Să se încălzească. Ca şi cum ţi-ai face milă de nişte pui de animal. Cel mai mult urăsc picioarele reci. Cînd eram copil auzeam tot felul de poveşti cu oameni loviţi de trăsnet sau electrocutaţi. Erau îngropaţi pînă la gît în pămînt să se scurgă curentul prin tălpi.

S-a întîmplat demult. Tot pe o vreme ca asta cînd dimineaţa oamenii înlătură bruma de pe parbrize iar mai tîrziu ţi se pare că ai nimerit în lotul naţional de atletism proba aruncatul soarelui.
Fata intrase în redacţie îmbrăcată într-un halat. A recunoscut că fugise de la Psihiatrie, dar voia să se scrie despre ea. Mi-am zis că n-are sens să o cred. Cel mult să mă fac c-o ascult. Povestea despre tatăl ei care a iubit-o în mai multe nopţi pînă a rămas gravidă. Avea vreo paişpe ani pe atunci. În sat se mai zvonea că taică-său a ucis un poliţist şi l-a îngropat sub duşumeaua casei. Într-o seară se întorcea din oraş. Trebuia să traverseze o punte înaltă peste Moldova. De beat ce era a căzut şi s-a izbit de un pilon de beton care mai rămăsese din podul vechi. După ce l-au cîrpit ca pe o saltea de cămin din care ies vălătuci l-au internat la Grajduri. Acolo i-a scris.

"Luminiţa vrai să stai cu copii şi cu mine la mama mea săi creştem şi săi facem oameni mari să-i purtăm prin şcoală. Spunemi Luminiţa dacă vrei sau astai dorinţa ta şi părerea ta dacă-i bun nu bun. Luminiţa spunemi acum din timp să nu treacă timpu că e greu pentru copii nu te lua după oamenii deavolului că ei te duc de rîpă curvele şi curvari . Luminiţa tu ai vrut să ai un copil din plăcere cu mine nu te lua după alţi şi vezi de bărbatul tău şi copiii tăi nu după alţi ai deavolului. Luminiţa dacă vrei pînă facem casă pe imaş stăm cun copii la mama mea şi pe urmă ne mutăm la casa noastră pe imaş te rog Luminiţa din suflet ascultămă ai văzut ce calm sînt acum şi ce calculat mai rar bărbat ca mine păcătosu Mircea. Luminiţa atît de calculat sînt eu acum ai să purtăm copii în şcoală şi la grădiniţă să nu se facă de rîs cu drag al tău soţ Mircea.
dumnezeu să-i miluiască care vor să ne despartă să nu mai fim împreună deavolul să-i ia. Eu mam calmat sînt foarte calm şi calculat în orice privinţă Dumnezeu să aibă grijă de copii mei. Luminiţa dăte în credinţă să fi de partea lui Dumnezeu nu te lua după oameni deavolului împacăte înapoi cu bărbatul tau bun rău el e tatăl tău şi tatăl copiilor tăi. Eu o să mă ridic mai am puţin puţin şi o să scap de rele şi de duşmani.Luminiţa te sărut cu drag şi-ţi doresc zile senine şi la copii tăi. Nu te lua după oameni deavolului şi te împacă cu bărbatul tău că eal lui dumnezeu dacă te dai de partea lui o să fi şi tu de partea lui Dumnezeu(a bărbatului). al tău tată şi soţ Mircea bagabontu". 

De ani buni păstrez biletul ăsta. Şi-acuma miroase a chirpici. Aseară am pierdut 120 de lei pe stradă. Mîine am conferinţă de presă. Poimîine la fel. Uneori aş vrea să fiu schizofren. Ferice de ei pentru că ale lor vor fi toate casele de pe imaş.

vineri, octombrie 15, 2010

Dolarul, politica şi moldovenii

Lucrez de ceva vreme în presă dar niciodată nu m-am considerat jurnalist. La fel cum, dacă am mîzgălit nişte rînduri metaforice, nu m-am considerat poet. Unii ar spune că e vorba de subapreciere. Aş vrea, însă, să văd un om care se apreciază obiectiv.
Unii ar putea să nu fie de acord cu mine şi să-mi fluture o legitimaţie pe care scrie mare: PRESA. Le-aş reaminti că P înseamnă şi litera încercuită cînd se prezintă un material publicitar.
I-aş întreba, pînă la urmă, ce te face să fii jurnalist? Legitimaţia? Experienţa? Studiile?
Pentru mulţi dintre noi, cei din presa locală, de provincie, o zi bună înseamnă să ai subiecte beton. Un subiect beton poate însemna un eveniment, un caz social sau o anchetă. La atît s-a restrîns paleta aşa zis jurnalistică. Subiectul de creaţie a dispărut pentru că din fişa postului a dispărut iniţiativa.
Din păcate, un eveniment este un eveniment pentru că nu se întîmplă prea des. Te face jurnalist faptul că ai imagini sau declaraţii în exclusivitate de la un eveniment care s-a întîmplat indiferent de voinţa ta? O regulă nescrisă spune că ancheta jurnalistică are două interese, iar jurnalistul care documentează e mai bine să ştie doar unul. Cazul social există doar dacă îl scoţi la lumină. Atunci te poţi numi jurnalist. Dar pentru o zi. pentru că nu cred că meseria asta e clădită pe nefericirea altuia.
În documentări m-am recomandat întotdeauna ca fiind "de la presă". Pentru că, pînă la urmă, asta facem. Punem presiune, indiferent de natura ei, pe instituţiile statului, pe oamenii politici sau de afaceri. Nimic în plus, nimic în minus.
De-a lungul anilor am întîlnit zeci de persoane care voiau să facă şcoala de presă. În 90% din cazuri erau studenţi la facultăţi de relaţii publice sau comunicare, din cadrul unor universităţi fantomă, care nu voiau decît o adeverinţă.Restul de 10% voiau să facă, într-adevăr, jurnalism. Au plecat dezamăgiţi. Pentru că au găsit oameni grăbiţi, şefi indiferenţi, reporteri de pe un anumit domeniu fidelizaţi surselor. Odată cu experienţa, instinctiv, apare şi fidelizarea faţa de anumite surse, ca o reacţie de protecţie a locului de muncă. Pentru că, în oraşe mici, care nu sînt reşedinţă de judeţ, unde sînt insituţii deconcentrate care ţin, lunar, conferinţe de presă, unde nu se întîmplă mai nimic, e tot mai greu să găseşti sau să inventezi un subiect.

Paradox şi certitudine. A devenit deja o certitudine faptul că politica e o curvă. Paradox. îşi plăteşte dările. Personal, am renunţat să fac politică şi mă amuz.
Din cînd în cînd (în campaniile electorale cît mai des), liderii locali ai partidelor politice anunţă cîte o conferinţă de presă. Temele sînt previzibile: acelaşi discurs de la centru adaptat la nivel local. Momentele de dinaintea conferinţei seamănă cu Noră pentru mama.
Da televiziunea cutare de ce n-a venit? Aaaa, că aparţine lu cutărescu. Se fac glumiţe acceptate şi tolerate de mai toţi. Ba că ai plover de culoarea adversarului politic, ba că scrii cu un pix sau pe-o agendă din campania electorală a contracandidatului.
Camerele Tv pornesc, reportofoanele sînt on, blitzurile invadează încăperea. Ţi se mulţumeşte frumos că ai dat curs invitaţiei. Apoi urmează discursul domnului preşedinte, vicepreşedinte, invitaţilor şi cine mai are ceva de spus. Un neavizat ar putea crede că fiecare lider politic are un joben magic din care scoate un iepure ce poate salva ţara. Biologic vorbind, s-a demonstrat că hrănirea îndelungată cu carne de iepure poate duce la inaniţie.
Camerele tv iau imagini generice, reportofoanele se închid. Urmează negocierea.
Cu ziarele e cel mai simplu. Am atîţia bani. Cît poţi să faci. Începi să vorbeşti şi ţi se pare că faci un play-back nenorocit, dar convingător. Păi o jumate de pagină alb negru. Să fie cu P sau fără? Dar cît mă costă o jumate color? E mai bine aşa. Da vezi să fie trimitere din pagina 1. O strîngere călduroasă de mînă şi o ieşire din scenă în care tu ai vrea să fii invizibil. Urmează televiziunile. Ehe, aici e altă mîncare de peşte: aici se negociază minutele de transmisie, intervalul orar.

Pentru unii o zi bună înseamnă să ai subiecte beton. Pentru mine o zi bună înseamnă să spun ceea ce gîndesc.


joi, octombrie 14, 2010

La revedere România. Oriunde te-ai afla.


Nu mă privi în ochi Românie. Sînt hidos Românie, cu salarul meu de la privat. Uneori, seara, îmi imaginez că te invit acasă. Să faci cunoştiinţă cu mama mea, Românie. Cu mama mea care ne-a crescut singură dintr-un salar de bugetar. Mi-e ruşine de mama mea, Românie, că dacă ai veni să mă peţeşti în loc de salbe cu bănuţi de aur ar avea zestre pentru mine doar rate la credit.
Sînt hidos Românie. Pentru că eu cred în ceva, aşa cum musulmanul crede în Mecca, în Meddina, şi oriunde s-ar afla seara se roagă cu faţa spre ceea ce crede. Tu nu ai nici o vină. Pentru că eu dacă m-am dus la vot am votat pentru că am crezut. Nu într-un om. Nu în bannere. Nu în pungi de făină şi sticle de ulei. Te rog să mă ierţi că nu am fost în stare de mai mult. Atît m-a dus capul.
Şi mă doare că alţii care te-au părăsit au decis fără să aibă habar, apoi s-au întors la tine. Şi tu i-ai primit. Le-ai dat inelul cel scump, ai tăiat viţelul cel gras. Şi eu am strigat: atîta timp am rămas lîngă tine şi niciodată nu ai făcut o petrecere în cinstea mea.
Cînd n-am mai avut oameni care au suferit în puşcării ţi-am adus americani draga mea. Ţi-am adus copii ridicaţi, post mortem, la rang de bărbaţi. Ce de curcubee au răsărit atunci draga mea. Şi eu ca idiotul am uitat că la nunţile noastre cade cîte o stea.
Nu mai am nimic ce să-ţi dau. Poate doar un Tom tom luat de pe e-bay care te-anunţă at the next corner take left. Către inima mea. Fără taxe de autostradă sau rovignetă.

marți, octombrie 12, 2010

La radio se anunţă o iarnă cumplită


"Aşa au început mulţi. Aşa vieţile noastre
mici şi schimonosite ca la un bîlci de ţară
erau expresive"(Cosmin Perţa)

Mi s-ar părea aproape firesc să vorbesc despre începuturi cînd ceva se sfîrşeşte.
Mă şi văd parcă în urmă cu vreo zece ani în faţa redacţiei. Un CV scris de mînă şi o mapă cu tot felul de diplome de pe la concursuri literare. Toţi spuneau pe atunci că orice diplomă contează la dosarul de angajare. Am învăţat apoi că poezia nu înseamnă jurnalism dar că jurnalismul poate fi, uneori, poezie.
Stăteam în faţa redacţiei şi încercam să ghicesc cine e şeful. Fiecare om mai bine îmbrăcat, cu servietă, era un posibil şef.

Venisem pentru un concurs de animator radio. Proba de voce a fost un dezastru. Habar n-aveam de dicţie, timbru, intonaţie. Mi-au dat un ziar care astăzi nu mai există. Din două pagini cu proaspăta constituţie a Uniunii Europene m-au pus să fac un rezumat de o singură pagină. După ce au văzut ce mi-a debitat mintea mi-au propus să lucrez la ziar.

Perioada de probă era cea mai dificlă. Nici măcar nu ştiam de unde se deschide un calculator. În prima zi, după ce am învăţat să deschid calculatorul, am făcut şi prima greşeală. Voiam să învăţ să stăpînesc bestia cu monitor şi unitate care huruia ca un marfar. Am apăsat pe o căsuţă cu o cruce roşie. Activasem un program antivirus şi, pentru că toate calculatoarele din redacţie( erau vreo şase la număr) erau în reţea, două ore au fost indisponibile pentru că erau puse la devirusat. Iar asta se întîmpla exact cînd lumea se întorcea de pe teren şi trebuia să predea textele.  Am plecat acasă convins că nu mai aveam nici o şansă la angajare.
M-au chemat şi a doua zi. Şi a treia. Şi a patra.

Mă trimiteau pe teren după "albinuţe". Aşa le spuneau subiectelor mai puţin importante. Uşi trîntite în nas, refuzuri, amînări. Şi asta pentru că eram nou şi nimeni n-avea încredere în mine. Uneori mi se părea că nu e locul meu. Că sînt un fel de intrus şi asta e cea mai cumplită senzaţie. Să nu-ţi ştii locul.

În cele din urmă am preluat spitalul. Tot atunci m-a adoptat şi spitalul. În fiecare dimineaţă eram de găsit în Triajul Chirurgiei holbîndu-mă prin registre. Încercînd să învăţ ce înseamnă un t c c acut deschis sau plagă transfixiantă hemitorace stîng. Ani de zile am bătut saloanele spitalului la căpătîiul beţivilor, arşilor, electrocutaţilor, sinucigaşilor, bătuţilor, boschetarilor. Le-am suportat respiraţia, murdăria, am cărat morţi alături de infirmieri. Am închis ochii cînd vreo asistentă mai băga în buzunar o sută de mii pentru vreo injecţie. Am înghiţit cînd ne-au interzis medicii, cînd ne-au înjurat, cînd ne ameninţau că ne lasă fără pîine. Cînd nu era nimic în registru am învăţat să ascult pereţii din preoperator. Pereţi care erau martorii unor dureri şi aşteptări insuportabile.

Aşa vieţile noastre au devenit expresive. Noţiunile de timp locuri, oameni, s-au estompat. Pentru noi exista doar dimineaţa, prima cafea, a doua cafea, înserarea. Pentru noi exista doar fetiţa moartă în lutărie, copilul născut fără ochi, tînărul mort într-un autobuz capcană din Israel. Nu existau adrese ci doar casa tînărului mort în atentatele din Madrid, blocul cu bulină roşie, pasarela cu electrocutaţi.

Acum stau şi scriu dintr-o redacţie tot mai pustie. Telefoanele sună din ce în ce mai rar. Sirenele ambulanţelor s-au mutat în creier. Uneori mîngîi balustradele podurilor şi-mi spun: hehe, data trecută apele erau mai aproape. De la coşmarul reportofoanelor cu casetâ şi bandă ruptă s-a trecut la coşmarul înregistrării mp3. De la graba cu care duceam filmul aparatului foto la developat s-a trecut la nervii pe care ţi-i fac acumulatorii unui aparat foto digital care te lasă cînd e frig afară.

Întotdeauna mi-am imaginat că a fi reporter e ca şi cum ai fi o mică parte dintr-o explozie iar ceea ce scrii e ca o undă de şoc. Stau şi mă întreb dacă, pînă la urmă, tot ce am făcut noi a contat. Ar trebui să conteze pentru că toate umilinţele politicienilor, toate înjurăturile medicilor, toate campaniile sociale nu-şi au nici ele rostul.
Mă gîndesc la oamenii care au trecut pe aici şi care acum nu mai sînt. Acum am mai învăţat o lecţie pe care numai noi o ştim. Un text de ziar rămîne un text de ziar. Un cuvînt e doar un cuvînt. Un ziar e, însă, mai mult decît atît. Un ziar înseamnă viaţă şi oamenii care au fost dispuşi, într-un moment sau altul, să-i dea puţin din vaţa lor.

Dincolo de vremea de afară există o meteorologie paralelă. A oamenilor. Cînd pleacă cineva, temperatura scade cu un om. La noi s-a făcut tot mai frig. Şi brusc te întristezi şi îţi spui: bătrîne, după cum se arată semnele, se anunţă o iarnă cumplită.