joi, decembrie 16, 2010

nada te turbe

mă întorc seara acasă
ca într-un fagure părăsit
un zbor fără noimă deasupra unui oraş nefecundat
pe bibliotecă urma unei căni de cafea
peste ea alte urme de parcă mi-aş fi dat întîlnire într-un punct fix
mă surprind rostind oameni care au fost odată ai mei
îmi vine să mă îmbrăţişez
să-mi las capul pe inimă ca pe umărul unui prieten
şi să plîng

e atîta tristeţe că pînă şi ferestrele nu-mi mai arată luna
de teamă să nu-mi recidiveze tumorile
cel mai mult îmi lipseşte apropierea
mirosul de lapte fiert al unui trup
încremenirea în doi
sau cine ştie
de prea mult timp m-am obişnuit să fac cîţiva paşi
în speranţa că voi întîlni paşii făcuţi înainte
iar acum....

acum creierul meu chircit ca un deţinut pe podeaua osoasă
nu mai înţelege nimic
de ce tot rostesc oameni
de ce mi-aş dori să fiu un monstru de paie
căriua cineva să-i dea foc
în speranţa unui anotimp mai fertil

demult obişnuiam să mor noaptea
cu gura plină de inima altuia
acum car zilele după mine
de parcă aş duce cu sania prin pădure
o femeie în chinul facerii

vineri, decembrie 10, 2010

residence ballroom


la capătul pilotei dimineaţa ca o navă ancorată în port
năuc îmi închipui că sint robinson trezit de o voce din vis
în faţa oglinzii întreb chipule
cine eşti şi cum ai ajuns aici
frigul încolăcit de picioarele mele
ca o magdalenă aşteptîndu-şi iertarea

pe asfalt vrăbii chircite
oamenii mă salută nu-i recunosc
în lipsa memoriei mă simt ca un elefant fără colţi

peste tot se fac planuri
cineva îmi spune hai să ne lăsăm de fumat de la anul
eu îi răspund mai degrabă mă las de servici
ţigările sînt singura mea amintire care mă leagă de tata
mirosul lui de bărbat
şi vînătoarea de mistreţi la care m-a luat într-o zi
mă cocoţase pe umerii lui făcusem din el un car de luptă
într-un tîrziu l-am iertat l-am urît mai mult cu titlu onorifc
poate iertarea vine odată cu urletul pe care creşterea
 îl moşteneşte


înaintea unui drum lung
nu pot dormi noaptea
îmi fac rucsacul febril
de parcă l-aş scoate din giulgiu pe abatele faria
şi m-aş pune pe mine în locul său
pe aeroport mă anesteziez bine ştiu că în avion
îmi pocnesc timpanele consolez domnişoarele temătoare
n-o să se întîmple nimic
şi chiar de se întîmplă nimeni n-a trăit veşnic
e chiar îngrozitor să trăieşti veşnic
nu-ţi vei găsi niciodată bagajele
în schimb îi vezi pe toţi cum fură proasoape
din camere de hotel apoi se duc
acolo unde se duc toţi călătorii

de cele mai multe ori cred că nu există frică de moarte
nu mi-e frică de moarte ci de cei care mor
neputinţa e ca o schimbare bruscă de fus orar care-ţi dă peste cap
organismul
dacă m-ar încălzi cu ceva aş mînca doar pămînt restul zilelor
poate aşa imi voi umple gura cu toţi ai mei
şi-i voi scuipa în batistă
pe nişte oscioare de peşte

şi doare ca dracu atunci cînd intru într-o cofetărie
părnţii dau un avans pentru torturi de ziua copiilor
puteam să fiu eu în locul lor dar niciodată n-am ştiut
ce e important
am dat un avans pentru o viaţă de marţipan
şi tot ca dracu doare atunci cînd prelucrez comunicate de presă
mecanic scriu un adolescent de 16 ani a murit înecat
un tînăr de 20 s-a sinucis cu dentocalmin
un tînăr de 30 s-a izbit cu maşina de-un stilp
un bărbat de 35 a dispărut de la domiciliu
mă opresc brusc
din toţi aceştia
eu oare ce sînt?






joi, decembrie 02, 2010

kit carson meets black mamba

încă o dimineaţă cu dileme mărunte
blend-a-med sau parodontax
trei sau patru linguri de zahăr
să-mi iau fularul sau nu
ies din apartament ca şi cum aş primi preotul cu sfîntul maslu
mă cred voltaire îmi spun
dragul meu ăsta nu e un moment
în care să-mi fac duşmani

trag aerul în piept ca un şofer care încearcă să scoată benzina
din rezervor cu furtunul şi gura i se umple de carburant
un cîine sparge între dinţi o bucată de gheaţă

la scrisori de mulţumire nu m-am priceput niciodată
am început patru pînă acum
rîndurile scrise de mînă aveau tot timpul tendinţa
s-o ia în sus
grafologii ar fi interpretat asta ca pe un semn de aroganţă
ori că mi-e hărăzită o soartă mult mai înaltă
am încetat să spun lucruri importante
memorabile chiar
în schimb am adoptat o pisică
dacă trec mîna prin blana ei aş putea să jur că-i electrică

îmi lipseşte încremenirea în care pot să aud
cum se nasc unii cu arma la tîmplă
în vreme ce alţii se nasc doar pentru a face un top 11
al celor mai tari ultime cuvinte din istorie
de acord
kit carson era un tip de treabă şi îşi dorea să mai aibă timp
doar pentru un ultim
castron cu chili




încă o zi dată naibii ca un film de tarantino
pelicula se rupe înainte de lovitura mortală
e totul calm oamenii fac exerciţii de alarmare
dumnezeu s-a sălbăticit odată cu mine

marți, noiembrie 30, 2010

confirm friend request

a murit sarion
l-au găsit îngheţat lîngă orgă
în gangul din piaţă
l-au plîns lăptăresele şi vînzătorii de ghebe
nu mai avea cine să cînte nu e nimeni pe stradă ochii plînşi să mi-i vadă
nu avea ochi doar nişte orbite migdalate
cînd eram mic ziceam că aşa arată mongolii
a fost mongolul meu pînă-ntr-o zi
cînd l-am găsit înjunghiat în spital
ţiganul care-l punea la cerşit se răzbunase
că nu făcuse destui bani în ziua aia

radu îmi zice my man i'm in vegas
mi-au dat 400 de dolari să aştept patru ore
într-un minut am pierdut 100 la ruletă
întotdeauna-s pe minus în vegas
nu-i nimic
o să mă întorc îl luăm şi pe mat
facem cartofi la cuptor
o să ne suim în cer ca într-un cazino
vom bea numai vin de drăgăşani
dacă vom pierde îl vom lua la bătaie
pe dumnezeu crupierul
aşa fac moldovenii my man
la băutură sînt răi
pînă şi moartea le ştie de frică

de două zile visez că sînt abu hassan
dimineaţa îi pedepsesc pe cei ce mi-au greşit
apoi trimit mamei pungi pline cu bani sunători
seara decorez camera mea din londra cu bomboane de pom
trimit cv-uri susţin animale abandonate
confirm friend request ask me later
the church of salvation sent you a gift




eu cred că dacă am învăţat
că limbile ceasului arată oameni nu ore
mi-am cîştigat dreptul
ca nopţile să oprească
atunci cînd traversez prin loc nemarcat


luni, noiembrie 29, 2010

0016236 (reportaj cu mine insumi)

Mda. S-ar părea că am treabă de dimineaţă. Azi noapte în curbă la Feleşti pe drumul spre Piatra Neamţ un tir s-a ciocnit de un camion. Şoferul camionului a ieşit prin parbriz şi o bucată de tablă i-a retezat gambele.
Partea cea mai proastă e că la spital nu prea dă nimeni informaţii. Anul trecut un chirurg bine cotat dar cretin a avut un pacient italian care se prezentase la urgenţe cu o gutuie în anus. Presa a scris despre caz iar chirurgul a luat-o razna. A cerut ca nici un cadru medical să nu mai dea informaţii de parcă ar fi fost spitalul lu tat-su. Din punct de vedere tehnic(nici un cadru medical- nici o informaţie) aici dubla negaţie duce la afirmaţie.

Nu ştiu de ce mi-am imaginat gambele tăiate ca un os de vită pe care îl sugi de măduvă. Asta înseamnă ori că cinismul meu a ajuns o maladie ori că mi-e foame. Ori amîndouă. Pasagerul din camion a fost transportat la Iaşi cu plagă gigant în regiunea occipitală. Adică fără o bucată mare de ţeastă. Nu ştiu de ce cînd spun ţeastă mă gîndesc la un fragment din Robinson Crusoe. După nu ştiu cîţi ani pe insulă Robinson învaţă să coacă pîine improvizînd un cuptor din două ţesturi de pămînt.

La spital am aflat că şoferul tirului era fiul vecinului meu care are o crîşmă în cartier. Primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost: stai să vezi că vecinul o să înceapă să adune toţi banii de la cei de pe condicuţă ca să plătească medicii. Nu compasiune. Nu tristeţe. Nimic.
Oare asta mă face sociopat?

Pe vremurile cînd tăiam(ha!ha!) frunze la cîini în triajul Chirurgiei specialitatea mea erau amputaţii. Sezonul lor de glorie se desfăşura cînd se întorceau stranierii în ţară şi lucrau la vilele lor în construcţie. Veneau cu scule bune din străinătate dar nu prea ştiau să le folosească. Aşa că în fiecare zi cîte unul venea în stare de şoc la spital ba cu o secţiune de muşchi ba cu degetele amputate.
Patologic vorbind m-a fascinat tot timpul starea de şoc. E ca şi cum ai încerca să tranchilizezi o specie pe cale de dispariţie (să zicem un rinocer alb) pentru a-i implanta un cip care să-i urmărească toate mişcările.

Apoi a urmat resuscitatul de la cabinetul TBC din policlinică. În urma lui au venit îngrijitoarele şi au dat cu mopul. Ca la un meci de handbal cînd se curăţă suprafaţa de joc după ce o extremă a fost faultată la nouă metri.


*

Recunosc. Sînt un asistat social. Sînt plătit ca să duc linguriţa la gura trupului meu incapabil. Sînt plătit să-l traversez strada. Sînt plătit să-l ajut să-şi facă nevoile. Să scrie despre morţi.
Cel mai mult mi-am dorit să fiu un reporter adevărat. Să fac breaking news cu ceea ce se întîmplă în oameni.
De cele mai multe ori am zis că a trăi e doar o întîmplare. În majoritatea timpului sîntem manechine penttru teste de rezistenţă. Se întîmplă uneori să primeşti un plic cu o scrisoare şi un tablou ca mulţumire că ceea ce faci contează.

Inversez puţin mersul normal al lucrurilor. Dimineaţa cînd mă duc la servici ca şi cum m-aş pregăti pentru un somn bun îmi las numele pe uşa şifonierului. Cam ca un poliţist care-şi lasă pe scaun cascheta şi uniforma. Nu mai sînt nici Pal nici Emilian nici Valeriu nici Emi Miluţă Vali sau alte derivate.
Sînt 0016236 şi-mi ocup locul la standul de lucru.


*

Dimineaţă la ora 6 televizorul a pornit după cum îl programasem. Rula o reclamă iar pe fundal vocea lu Sterian: se anunţă o iarnă de groază. Am ieşit pe balcon şi în lumina neonului am crezut că îngerii se bat cu perne. Ningea cu fulgi mari. Zemoşi. M-am gîndit că aşa o fi arătat mana căzută din cer pentru poporul ales.

În drum spre redacţie zăpada scîrţîia sub picioare ca şi cum toată lumea şi-ar fi deschis porţile pentru mine. M-am convins: poporul ales se hrănea cu zăpadă.





*

Adrian încărcase tirul cu cherestea la Tarcău şi se îndrepta spre Constanţa. Aproape de curba de la Feleşti se gîndea s-o sune pe maică-sa. Voia o cadă plină cu apă fierbinte şi o supă. A văzut camionul scăpat de sub control după ce a explodat un pneu. Îl cunoştea pe şoferul care se îndrepta spre el.

Cătăline, ce faci Cătăline? Vrei să mă omori?

*

În ultima vreme se întîmplă legături ciudate. Ieri în timp ce documentam accidentul lui Adrian asistenţii de la CPU îmi ziceau că la cabinetul TBC suferise cineva un infarct şi îl resuscitau pe hol. Apoi am fost la o cafea. Dacă reuşeşti să treci de mirosul de morgă de pişat şi de cazane încinse cafeaua din spital e fenomenală. Pe vremuri cînd încă mai funcţiona crematoriul te mai trezeai cu un fulg de cenuşă în paharul de unică folosinţă. Te gîndeai că poate să fie cenuşa unui copil. Pescuiam cu degetul fulgul făceam o cruce cu limba apoi îl redam pămîntului.

Cînd am ieşit din spital am văzut-o pe tanti Melina plîngînd. Melina stătea gard în gard cu bunică-miu. Mi-am zis că o fi bărbatul ei în spital. Am plecat fără să dau importanţă.
Mai tîrziu am aflat că bărbatul ei era cel care făcuse infarct în policlinică.

*

Doar gps-ul mai bîzîia ca un bondar debusolat. Adrian a început să lovească cu picioarele în tavanul cabinei pînă a cedat trapa de aerisire. S-a strecurat prin spărtură şi a ieşit. S-a şters de sînge şi s-a îndepărtat de tir. Alături uşa camionului atîrna ca ca un maţ de porc.

Cătălin se tîra prin iarba năclăită urlînd: picioarele, unde mi-s picioarele?
O lună tîmpă s-a mulţumit să se cufurească şi să acopere totul.

Medicii de la ambulanţă au găsit doar o labă a unui picior pe care au dus-o la spital într-o pungă cu gheaţă.

*

Uneori sînt cam dezamăgit de lipsa de feedback. Nu că aş avea nevoie. Dar uneori ai un confort cînd cineva îşi spune: da! te simt.
Ieri mi s-a întîmplat un lucru care m-a dat peste cap şi mi-a adus aminte de ce viaţa e un miracol fals dacă n-are puţină nebunie.
O firmă de curierat mi-a adus un plic mare de la Cosmote. N-am avut niciodată treabă cu Cosmote-ul. Mă întrebam ce naiba poate fi. Înainte de meciul naţionalei de la Piatra Neamţ sponsorul oficial îmi trimisese cadou un bax de bere şi un tricou. Începusem să-mi fac griji. Mi-am adus aminte că avusesem odată o cartelă Cosmote pe care o folosisem şi îmi ziceam că mi-or fi trimis vreo factură. În plic era un alt plic. În al doilea plic o scrisoare şi o acuarelă. O necunoscută îmi scria că s-au împlinit cinci de cînd mă ascultă. De cînd trăieşte alături de mine în scarborough fair. Asta m-a făcut să vorbesc cu mîinile mele. O mînă întinsă nu trebuie să aştepte ceva. O mînă întinsă e făcută să întîlnească altă mînă întinsă

*

Doamna Mariana se pitise după bar. Avea un plover pe gît pe care şi-l trăsese pînă dreptul ochilor. Privirea ei hăituită. Ca un transfug care încearcă să scape de grăniceri şi să se refugieze în Berlinul de Vest. Cum e Emil? Ce-au zis poliştii? E vinovat băietul meu?
Nu doamna Mariana. Staţi liniştită. Se putea mai rău.
A începută să plîngă. Cînd m-am dus la spital am crezut că mor. Toţi spuneau Adrian trebuie dus la Iaşi. De fapt pasagerul din camion. Şi săracul şofer cum urla după picioarele lui.

Plînsul s-a înteţit ca şi cum ai pune crengi de brad peste foc.

*

0016236 s-a trezit. Acest număr de înregistrare trebuie să fie prezent la 12 la inaugurarea centrului de primire urgenţe. Comandă publicitară de la primărie: jumătate de pagină despre eveniment. Ninsoarea a stat. Poporul ales a plecat. Oraşul miroase a ceai de lămîie.

*



Ca să parafrazez, şi de-o fi şi eu să crăp nu vreau să vă întristaţi ci să mă incineraţi. N-am chef să fiu plimbat prin oraş iar mulţimea de gură-cască să mă judece după numărul celor care mă plîng. Şi nici şoferii să treacă pe lîngă mine cu farurile aprinse. Mi-ajunge neonul din faţa balconului care nu mă lasă să dorm seara.

*

Am ajuns la concluzia că morţii ăştia n-au cei şapte ani de acasă. Sînt complet lipsiţi de respect. Ieri am crezut că o să-mi tihnească slujba de duminică. Da de unde. La evanghelie primesc mesaj: accident mortal. două tiruri implicate. documentare spital.
Străbăteam aerul îngheţat ca un pescar care se chinuie să facă o copcă. Cînd am ajuns la centrul de primire urgenţe o ţigancă cu puradelul ei făceau tămbălău să primească mai repede îngrijiri medicale.
O asistentă îl întreabă pe puradel: ce-ai păţit? Puradelul a ezitat să răspundă. Apoi s-a smiorcăit: mi-am prins cucul în fermoar.

Probabil că Aghiuţă şi-a luat iadul în spinare a început să umble şi s-a coborît în registrul de internări. Un pieton beat accidentat pe zebră, un copil înjunghiat în spate, doi idioţi care s-au binecuvîntat unul pe altul cu răngile, un copil de opt ani luat pe capotă de o maşină, o şoferiţă care a intrat cu jeep-ul în treptele muzeului de ştiinţe ale naturii, două tiruri care s-au ciocnit iar din impact un şofer bulgar a decedat, pasagerul din dreapta internat cu politraumatisme şi şoferul din celălalt tir recoltat alcoolemie.
O fi fost de vină ziua de duminică sau excesul meu de cinism dar după ce am ieşit din spital mi-am adus aminte de parabola semănătorului. Nu prea mai ştiu exact toată parabola. Uneori din ceea ce ştii rămîne doar o fotografie uzată.
Îmi spuneam că semănătorul cel priceput aruncă seminţe în pămînt fertil şi are recoltă bogată. Mi-am umflat muşchii pe sub palton. Aşa şi eu. Arunc morţi în pămînt fertil şi am recoltă bogată.

*

Două nopţi a păzit tatăl lui Adrian tirul răsturnat. Îşi luase cojocul iar noaptea făcea un foc mare să avertizeze pe ceilalţi şoferi. Asta ca să nu mai pui la socoteală hoţii care dădeau tîrcoale la cheresteaua împrăştiată pe cîmp.
Bă Emilică lumea asta s-a făcut a dracului. A venit cumnatul şoferului care a rămas fără picioare săptămîna trecută. Se plimba aşa într-o doară şi a vrut să ia chingile cu care Adrian asigurase cheresteaua. L-am întrebat: bă ce faci? De ce pui mîna? Îs ale tale?
Nu. Eu voiam să le trec pe partea aialaltă a drumului. S-a suit în maşină şi dus a fost.
A dracului s-a făcut lumea asta bă Emilică.

*

De la un timp sînt tot mai confuz în legătură cu ceea ce îmi doresc. Mi-aş dori ca pămîntul să se oprească dracului din rotaţie în speranţa că voi avea o zi liberă fără morţi.
Mi-aş dori să ajung la Ecuador şi să fixez cu mîinile mele un ou pe un cui aşa cum am văzut pe la televizor. Mi-aş dori să stau de vorbă cu un necunoscut şi să inventez drumul mătăsii. O să-mi cumpăr cu salarul restant vreo 20 de cămile. O să tocmesc nişte necunoscuţi să străbată drumul mătăsii. Necunoscuţii sînt cei mai de încredere călători. Le poţi încredinţa tot ce ai şi tot ceea ce eşti. Ei nu vor judeca şi vor duce totul la destinaţie fără să-i mai întîlneşti vreodată.

joi, noiembrie 25, 2010

breaking news cu ce se întîmplă în oameni


De multe ori stau şi mă gîndesc cît de puţin îii trebuie unui om să continue. Un gest mărunt care pentru el ar concura cu victoria asupra Troiei. Revin la o expresie mai veche a mea: viaţa e un miracol fals dacă nu are puţină nebunie.
De cele mai multe ori scriu fără absolut nici o intenţie. Scriu propriul meu ziar. N-am reuşit să fac breaking news cu ceea ce se întîmplă în oameni aşa că fac breaking news cu ceea ce se întîmplă în mine. Nu că ar interesa pe cineva. Dar uneori viaţa îţi rezervă nişte gesturi halucinante. Nu-ţi vine să crezi că pentru cine, nu contează cine, fără chip, fără glas, contezi.

Astăzi după ce m-am întors din spital am primit un plic extrem de mare de la Cosmote. Sincer să fiu nu am avut nici o treabă cu Cosmote-ul pînă acum. Nu am avut cartelă, abonament şi nimeni din familia mea nu are. Dar era explicit pentru mine. Am deschis plicul în care era încă un plic. În ultima perioadă nu prea am avut feedback şi asta te cam dezamăgeşte. Dar asta îţi confirmă şi teoria că multora nu le pasă chiar dacă le-ai pune în farfurie inima ta aburindă.
Ei bine în plic se afla o scrisoare de la o persoană de care nu am auzit pînă azi. Nu mă şochează multe lucruri pe lumea asta. Dar voi rămîne impresionat tot timpul de sinceritatea celui din jur. Persoana respectivă îmi vorbea de parcă m-ar fi cunoscut demult. Şi într-un fel aşa e. Mi-a mulţumit că i-am dat o fărîmă de visare şi una de realitate. Numele ei de familie era identic cu numele unui băiat care în urmă cu cîţiva ani s-a sinucis. Poate e sora lui. Nu ştiu.
Sub scrisoare era un tablou. O acuarelă semnată de ea. Un om cu capul pe o carte.
Întotdeauna mi-am zis că dacă ceea ce scriu ajunge unui singur om atunci mi-am atins scopul. Astăzi am reuşit. Am reuşit primul breaking news cu ce se întîmplă în mine.

Oricine ai fi, mulţumesc. Iar următorul text va fi pentru tine. Chiar dacă nu voi spune o vei şti. 


luni, noiembrie 22, 2010

Atenţie că_cade

Pur şi simplu mă rezum la absurd.
Vine un moment în care trebuie să alegi între endorfinele eliberate în organism la fiecare eveniment tragic pe care trebuie să-l exploatezi jurnalistic şi oxigenarea plămînilor. Tot sistemul de valori ţi se dă peste cap. Şi ajungi la un grad de cinism care-ţi permite să macini oamenii mai ceva ca un concasor.
La o adică de mic am fost învăţat că duminica e ziua Domnului. De vreo lună de zile în fiecare duminică specialitatea casei e mortul pe tavă. Aburind şi în exclusivitate.
Dacă mă mai poate mira ceva atunci e absurdul unei situaţii. De fapt nu mă miră. Doar constat pînă unde se întinde şi-mi vine să strig bungeeee.
Sîmbătă noapte o femeie s-a aruncat de la etajul 1 al spitalului. Fusese operată în urmă cu cîteva zile. I se făcuse un implant de cristalin. În toiul noţii s-a dus la toaletă şi s-a aruncat pe fereastră. În urmă cu vreo doi ani un pacient se aruncase de la etajul 3 dar ăla scăpase cu viaţă pentru că aterizase pe gardul viu din jurul spitalului. Femeia aterizase direct în cap şi suferise o fractură de bază de craniu. Ca totul să fie absurd în momentul în care a sărit a fost observată de unlt pacient de la etajul 3. Culmea că respectivul avusese o intervenţie chirurgicală la cavitatea bucală şi nu putea să vorbească. Cu alte cuvinte un mut e martorul unui orb care moare. Dacă cinismul ar fi o persoană cred că ar avea limitele lui. Pentru că femeia s-ar fi putut prăbuşi pe cupola de sticlă a noului Centru de Primire Urgenţe din cadrul spitalului. Centru care va fi inaugurat vineri în prezenţa oficialilor din MS. Uneori viaţa se compune din mici furnicături senzaţii de cald sau arsuri pe care le înţelegi mai tîrziu. Mi-a trebuit o astfel de zi a Domnului în care am realizat cît de plăcut e să-mi simt limba arsă de o ciorbă fierbinte de perişoare după atîtea luni în care am trăit doar din moartea altora.
Oricum lunea pe nimeni nu interesează că cineva e fericit. Lunea e zi de supravieţuire. Lunea e un fel de cutie a milei în care toţi aruncă nişte bănuţi drept mulţumire că s-a dus cel mai slab dintre ei.

vineri, noiembrie 19, 2010

efectul religiei asupra cofetăriilor


în afară de o durere cumplită de cap
şi un cont pe facebook
nu am nimic în comun cu cei vii
dacă aş fi fost inteligent aş fi făcut un liceu militar
sau armata la marină
aş fi avut un loc de muncă asigurat la bugetari
m-ar fi durut în cot atîta timp cît aveam permis de conducere
pentru luntrea lui caron
pentru că morţilor nu le pasă de etilotest
sau dacă e ziua ta
ei nu-ţi spun la mulţi ani ori să ai noroc
ei îţi urează simplu căcat în traistă

ieri de exemplu victor juca biliard pe computer
mulţi au dat like la statusul meu
doar un un copil de ţigan s-a gîndit la mine
şi a murit ca urmare a complicaţiilor date de rujeolă
a venit la mine şi a zis trece-mă
îmi plac oamenii care mi-o spun verde în faţă
trece-mă că n-am timp pentru tine

am început să-i urăsc pe ăştia din nordul moldovei
frate-miu împărţea chiria cu ei în londra
avea de gînd să-mi facă o surpriză
voia să-mi plătească biletul de avion de sărbători
doar că idioţii din nordul moldovei
au plecat înainte să plătească chiria
au luat pînă şi cratiţa în care frate-miu gătea anul trecut
chişca adusă de mine din ţară

asta îmi confirmă teoria liniştii aparente conform căreia
nu ştii ce consecinţe poate avea un simplu gest
adică să presupunem că tot ce atingi devine al tău
dacă pui mîna pe o piatră s-o arunci în rîu să facă broasca
devine a ta
în vreme ce piatra străbate apa mîna rămîne într-un fel suspendată
şi-atunci te întrebi
dacă piatra şi-a găsit în sfîrşit apa
atunci de mîna regretă

sau ca să fiu concludent
mă trezesc dimineaţa ascult tower of songs mă întreb
oare dacă aş fi conştient că trag aer în piept doar pentru că
altcineva a încetat să respire
oare aerul ar avea gust de piure de castane?

aşa că astăzi îmi pare rău că nu mă doare
că nu mă mai doare
cînd uit chipurile celor pe care i-am cunoscut
şi prefer să-ţi vorbesc despre efectul religiei
asupra cofetăriilor forţate să se adapteze
şi să vîndă produse de post



vineri, noiembrie 12, 2010

Dr. E., political examiner


De cîteva zile mă holbez la lucrarea mea de licenţă. Peste ani de zile cred că aş putea s-o înrămez şi s-o scot la licitaţie ca pe o operă suprarealistă. La vremea respectivă capul meu era plin de seriale gen Profiler, Fritz şi alte asemenea. Visam şi eu ca oricare tembel că o să ajung să intru în mintea celor mai cunoscuţi criminali din România, să le întocmesc profilul psihologic. Pentru că, dacă ar fi să mă iau după licenţă, de profesie aş fi criminolog. I-am biruit pe Lombroso şi Pinatel, dar m-a biruit realitatea din penitenciarele româneşti. Şi realitatea Poliţiei Române, unde meseria asta e ca şi inexistentă. Aşa că m-am reorientat.

Ca jurnalist mă ocup şi de domeniul politic. Mă ocup dar nu-mi fac din asta un mod de existenţă. Fac lucrul ăsta pentru că nu are cine să-l facă. Îl fac mecanic pentru că prefer să-mi consum energia pe alte lucruri.  Am prins tot felul de campanii electorale, atit ca membru de partit aflat la putere, ulterior în opoziţie, cît şi ca jurnalist. Am prins tot felul de conferinţe judeţene cu tot felul de invitaţi de la centru sau de la extremităţi.
Dacă aş lua vrrodată premiul Emmy pentru înntreaga activitate, în primul rînd aş mulţumi reportofonului digital pe care l-am botezat Miluţă. Pentru că el înregistrează şi-mi lasă timp să mă amuz.

Ca om de ştiinţă ce sînt m-a fascinat întotdeauna acest organism viu numit organizaţie politică. Sau mă rog, partid. Are mii de picoare, întocmai ca un miriapod. Şi pentru că tot veni vorba de miriapode, situaţia celor doua partide mari din actuala opoziţie este exact ca-n bancul cu miriapodul care vrea să facă sex cu consoarta lui. Şi într-un final, sătul de insistenţe miriapodul o întreabă între care picioare e. Ceea ce nu este încă destul de clar e că deocamdată nici unul dintre cele două partide nu şi-a asumat rolul de consoartă. Încă.

Tot la acest organism numit partid mă mai frapează viteza de reacţie şi capacitatea de a-şi pune celule în mişcare. Iar acest lucru îl poţi constata la mitinguri şi proteste. Dar totul începe cu o conferinţă municipală sau judeţeană, cu invitaţi de la centru substituiţi în regine pentru care trudesc mii de albinuţe. Aici rezistenţa e direct proporţională cu capacitatea de a îngurgita ore de discursuri şi declaraţii politice. Ca jurnalist începi să apreciezi efectele terapeutice ale căscatului. Din cînd în cînd monotonia e întreruptă de cîte un exaltat, respectîndu-se astfel principiul conform căruia medicamentele compensate şi gratuite se eliberează doar în primele zile ale lunii.

Îmi aduc aminte de două conferinţe judeţene antologice. Prima conferinţă s-a desfăşurat într-o sîmbătă, la Piatra Neamţ. Miza era alegerea preşedintelui organiaţiei judeţene şi a vicepreşedinţilor. Regulile nescrise sînt mai clare decît discursurile. Dacă se spune că începe la ora 11, sigur va începe la ora 11.45. Dacă ţi se spune că ai mîncare asigurată sigur în momentul în care se serveşte masa liderul de la centru va susţine o conferinţă de presă. Dacă ţi se spune că ai transportul asigurat ar fi timpul să începi să crezi în teleportare. Cred că în sîmbăta respectivă mi-o fi tăiat calea vreo pisică neagră. Exact în momentul în care s-a făcut pauza de prînz preşedintele partidului ne-a invitat la conferinţa de presă. Normal, că nu numai cu pîine trăieşte omul ci şi cu cuvîntul care vine de la Domnul. Domnul preşedinte. Aici organismul de care tot vorbesc face dovada ferocităţii sale. Mii de tentacule cuprind mesele şi devorează totul pînă la ultimul oscior. Pînă la ultimul dop de apă plată. Iar tu şchiopătînd te întorci de de la conferinţa de presă gîndindu-te că o gură în minus înseamnă o pîine în plus.
Cealaltă conferinţă judeţeană s-a desfăşurat într-o vineri dup-amiază. Ca un partid de opoziţie care se respectă fiecare a venit cu bocceluţa cu brînză şi ceapă de acasă. Puţinele sticle de apă erau numai pentru membri. În schimb pe hol tinerii din partid vindeau nişte iconiţe cu un leu, pentru a sprijini un copil bolnav de cancer. O colegă de breaslă care pînă atunci coelcţionase tot felul de materiale electorale în speranţa unei cît mai riguroase documentări se arăta revoltată de faptul că trebuie să plătească. Pînă i s-a explicat diferenţa dintre un material electoral şi un material caritabil. Inevitabil toate conferinţele se sfîrşesc între patu ochi. Lighionul şef îşi aduce aminte de tine. Vezi cum faci, dar să iasă bine. O mie de ţechini primeşti? O, paşă, cît de darnic eşti...

luni, noiembrie 08, 2010

ghost division (in memoriam sorin)


cel mai des îmi e frică să mor în somn. nu vreau să mă trezesc altul şi să nu ţin mine ce am fost.
fibrilaţie în toiul nopţii. mă trezeşte lumina neonului ca o infirmieră pregătită pentru drenaj. îmi ia ceva timp să revin la normal. nenorocita asta de inimă se poartă ca un pasager care-şi caută locul în avion conştient că locul înscris pe bilet e foarte important pentru identificare în caz de dezastru.

cu cît fac mai mult bine cu atît îmi merge mai prost. susţin cauze nobile mă implic în activităţi caritabile. şi cu toate astea îmi merge din ce în ce mai prost. ba pierd sume importante de bani din neatenţie ba întîrzieri de salar ba patroana de la magazin face scandal să-i plătesc datoria. dacă dumnezeu ar fi onest m-ar scuti măcar de o parte lucrurile mărunte. pentru că sînt un om care respectă clişeele. cînd mă rog nu cer nimic pentru mine. hai să zicem că nu mă pot abţine să nu strecor acolo şi ceva pentru mine dar nu lucruri esenţiale.

înainte cînd nu mă asculta îl înjuram de mama focului. probabil orice dumnezeu e bun atîta timp cît avem nevoie unul de altul. acum pur şi simplu nu mai contează. nu aştept decît să fie onest. nu mă mai cert nu-l mai neg. îi spun foarte simplu: my man this is the end of a beatiful friendshisp.

*

am perfecţionat arta de a bate pasul pe loc. dacă ştie cineva vreo fanfară care are nevoie de un toboşar să-mi dea de ştire.

*

tot ceea ce nu pot mă ucide. e mai simplu pentru mine să cred că oamenii care nu mai sînt de fapt s-au dus la culcare într-o cameră de cămin unde dimineaţa pedagogul îi trezeşte stropindu-i cu apă. mă întreb dacă aş fi ştiut că e ultima oară cînd conduc pe cineva la gară oare aş fi făcut gesturi mai impunătoare. sau poate aş fi băut un vin mai scump împreună.
uneori de atîta neputinţă îmi vine să planific un jaf armat. îmi pun o cagulă pe cap şi ameninţ pămîntul cu un cuţit. apoi dispar înainte să apese butonul de panică. dispar cu toţi morţii pe care i-a încasat în ziua aia. 


duminică, noiembrie 07, 2010

miercuri, noiembrie 03, 2010

in fond e totul lavabil (mona mea)

cînd eram foarte mic îl iubeam mult pe dumnezeu. în fiecare seară mă spălam în lighean apoi mă dădeam prin păr cu apă cu zahăr. bunică-mea îmi zicea că mama nu lăsase decît bani pentru pîine. nu şi pentru gel de păr. şi oricum apa cu zahăr era bună şi la inimă şi la păr.

în biserică fiecare îşi avea locul lui. bătrînii se uitau urît dacă cumva le luai locul. acolo îşi lăsau batistele de pus sub genunchi rozariile şi cărţile cu cîntece. nu ştiam toate rugăciunile dar voiam ca ăia mari să mă vadă că ştiu. mă uitam la buzele lor şi-i imitam mîndru nevoie mare. îl iubeam aşa mult pe dumnezeu că într-o seară m-am dus să mă împărtăşesc fără să fi primit prima sfîntă împărtăşanie. voiam doar să văd ce gust are dumnezeu.

mi-am împreunat frumos mîinile şi m-am aşezat la coadă. cînd a venit rîndul meu preotul s-a uitat la mine cu îndoială. a zis cu jumătate de gură trupul lui cristos. eu am răspuns amin şi am pus limba pe hostie. în timp ce mă întorceam în bancă hostia mi se lipise de cerul gurii. încercam să o dezlipesc cu limba dar îmi era frică.
mă gîndeam că poate acolo trebuie să fie locul lui dumnezeu. în cerul gurii. adică mi se părea logic.

a doua zi a vuit tot satul. nu se mai auzise copil care să se fi împărtăşit fără să facă pregătirea pentru prima sfîntă împărtăşanie.
ai mei s-au dus la preot şi s-au rugat vreo lună pentru iertarea mea.
de atunci nu mai imit pe ăia mari. în biserică acum tac.

*

toţi mă ştiu ca pe un om care învaţă foarte greu.dar după ce învăţam un lucru nu mă mai săturam de el. cînd am mers prima oară desculţ prin sat stăteam mai mult în vîrful picioarelor. la cîmp era şi mai rău dacă nimereai în timpul cositului. pentru toate exista cîte o tehnică. îmi spuneau: bă dacă vrei să mergi pe uliţă pune naibii toată talpa. fără frică. dacă mergi la cîmp pune talpa în aşa fel încît să apleci înainte iarba cosită.

cel mai cumplit a fost să învăţ să dansez. duminica în curtea grădiniţei parca un camion mare iar în remorca o formaţie. stăteam lipit de gard şi mă holbam la alţii care dansau şi chiuiau cînd solistul răguşit mai avea timp pentru încă o mona mea nu ştiu doamne ce-i cu ea. vreo patru ani s-au chinuit fetele să mă înveţe blues forţat. şi au reuşit în cele din urmă.
ce n-au reuşit nici pînă acum a fost să mă înveţe să dansez populară. îmi spuneau tot timpul: tu ce crezi că o să dansezi la nunta ta?
dacă aş fi mucalit aş spune că eşecurile mari se datorează unor cauze mici. adică nu m-am însurat pentru că nu ştiu populară.

*

sincer să fiu nu ştiu dacă toate astea s-au întîmplat în mine demult. sau astăzi. îmi îngheţase mîna pe reportofon dar eu îmi pipăiam cu limba cerul gurii. să văd dacă dumnezeu mai e acolo.

marți, noiembrie 02, 2010

in fond e totul lavabil

***
nu-mi refuz niciodată o amintire. e ca o ţigară bună. ca o ţigară camel necartonat despre care se zicea că e făcută să traversezi deşertul cu ea şi tot arde.

astăzi în buzunare am o bomboană extramentolată o monedă de cinci bani şi o cheie care nu deschide nimic. azi e o vreme de întors în timp. ca şi cum ai arunca o cange în rîu căutînd trupul uni căruţaş surprins de ape.

clasoarele cu timbre mongoleze sau din papua noua guinee sau yemen. schimburile înfrigurate din scările de bloc de parcă am fi făcut afaceri ilegale. două timbre ştampilate pentru unul neştampilat sau un colţar. sau trei pentru un timbru foiţă de ţigară. ăsta era cursul nostru de schimb.

uneori îmi vine să spun că orice copil devine bărbat cînd ajunge la moartea lui winnetou.
mă ştiau toate magazinele din oraş. cumpăram în neştire indieni şi cowboy de plastic de parcă dumnezeu mi s-ar fi arătat în vis şi mi-ar fi poruncit să construiesc o arcă în care să adun toată preeria.
testamentul lui winnetou din care am făcut o aşa obsesie încît toate librăriile din oraş ajunseseră să mă dea afară. nici acum nu l-am citit.

***

şi totul se întoarce cu susu-n jos într-o zi de parcă ai fi o traistă cu mere coapte pe care dumnezeu o deşartă pe podea după ce s-a întors de la colindat.
afli că există ameninţări teroriste credibile sursa fiind yemenul. mongolia e decimată de foamete iar indienii tăi au coborît beţi din arcă direct în rezervaţii.

***

discotecile din cămin care se ţineau în fiecare joi şi duminică. bătăile dintre rapperi şi rockeri din parcul botezat acum cancicov. november rain. singura piesă pe care noi rapperii o acceptam. pentru că ţinea nouă minute cît să dansezi cu o fată să-ţi faci curaj şi să o lipeşti de tine atît de tare încît să-i simţi sînii. ori să-ţi cobori mîna aşa într-o doară pînă pe coapsele ei. şi ţeapa pe care o luam de fiecare dată cînd credeam că şi one e blues ne repezeam să invităm fetele la dans. apoi cînd începea partea cu imprisoning me stăteam ca nişte tălîmbi în mijlocul ringului neştiind ce să facem iar dj-ul dădea sonorul din ce în ce mai încet să ne scutească de chin.

***

cînd viaţa ta se învîrte în jurul unui spital ca un leopard adulmecîndu-şi consoarta totul se întîmplă aproape firesc. pentru cunoscuţii tăi poţi face rost gratis de un vaccin antigripal intradermic. poţi descoperi că dumnezeu a creat lumea în şase zile iar în a şaptea făcut tratament cu fortral.
şi uite-aşa seara cînd ajungi acasă la gît îţi atîrnă o cheie care nu deschide nimic. dacă ai noroc mănînci orez cu ciuperci. dacă nu cîteva felii de salam uscat. ţi se face dor de musacaua servită la cantină sau de ciorba lui ivan denisov din care pescuia oasele de plevuşcă. te aşezi în genunchi la marginea patului şi cu jumătate de gînduri în altă parte te rogi: fortralul nostru care eşti în ceruri vie împărăţia ta facă-se voia ta uitarea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi.

***


în fond e totul lavabil.
maestrul meu chuck norris şi toate visurile mele de răzbunare pe colegii care mă alegeau ultimul la ora de sport cînd făceau echipele de fotbal. fetiţa moartă în lutărie şi o casetă de reportofon cu banda agăţată exact cînd poliţiştii pronunţau concluziile. chiflele turceşti din recreaţie şi ştrudele cu mere pe care le dădeam la schimb cu un sărut pe obraz.. acuzaţii de fraude electorale şi pagini publicitare. oare unde încap toate astea.
într-un fel parcă sîntem nişte bătrîni care colecţionează compulsiv obiecte pînă ce ne opresc nişte vecini deranjaţi.

***

nu-mi refuz niciodată o amintire. e ca o naştere subacvatică după care te recuperezi mai rapid.





vineri, octombrie 29, 2010

schimbare de oră (feat radu ciornei)


Spune-ne o poveste
te rugăm, aşa cum ştii tu
o singură poveste
doar una
..............................
acolo

seara şi dimineaţa
sînt doar nişte noţiuni identice
e aproape seară
cînd ne răsare soarele
şi ne spunem
noapte bună
dimineaţa
sau invers

acolo

invariabil
ne bem cafeaua la asfinţit
întrebîndu-ne din ochi
ca nişte vameşi jucăuşi
(ce imposibilitate)
în ce scop o să ne lepădăm pijamalele
dacă vom pleca la muncă
sau aşteptăm altă
noapte-dimineaţă
iar estimp
(iubesc cuvîntul ăsta)
o să ne iubim îmbrăţişaţi
ca două umbre pe asfalt

*

dimineaţa îmi pare un oficiu de stare civilă
din care ies emoţionat la braţ cu o umbră
castanii îşi aruncă frunzele-n aer de fericire
îmi cîntă mulţi ani trăiască mulţi ani trăiască
şi cine să trăiască
cine alături de cine să mai trăiască
visam sfîrşitul lumii cu nenumărate cutremure
aş fi luat-o pe tinker bell
şi ne-am fi închis într-o capsulă ne-am fi catapultat în spaţiu
cînd lucrurile s-ar fi liniştit acolo jos
ne-am fi întors să colonizăm pămîntul
cu oameni care visează cu ochii deschişi
sau vorbesc singuri pe stradă

*

acolo

evadăm din noi pe ascuns
doar atît cît să ne pitim ghicitorile
într-un pui de somn
cald şi transpirat
ca o spinare de peşte

acolo

ne facem surprize
ne îmbrăcăm în clowni
ne speriem după colţuri
împletim covrigei
aprindem lumînări
ne ascundem pe rînd
în spatele tuturor oglinzilor
ne găsim
ne iubim
şi rîdem

*

dumnezeu îţi dă dar nu-ţi bagă în traistă
îmi repeta îngerul
un om care să renunţe mai uşor ca mine nu mai văzuse
într-un final s-a făcut instructor auto
îmi ardea una peste ceafă cînd nu izbuteam pornirea din rampă
îmi spunea ce-ai să te faci cînd la examen vei avea poliţistul alături
şi-ai să rămîi cu cerul blocat
într-o intersecţie
(pentru că da cititorule
cerul a fost prezentat anul acesta la un prestigios salon auto
ca ultima inovaţie în materie de motorizări hibride)

*


acolo

ne trimitem XOXOXO
în SMS-uri
încă de pe vremea cînd mamele noastre
habar nu aveau că se vor cunoaşte vreodată
că pe 30 septembrie
ţi-am dat text pe YM mobile
Radu out
iar tu pînă să apuce doctorul
să mă ia de picioare şi să mă bată la fund
mi-ai zis
C Ya soon

Ţi-am răspuns
BRB
apoi ne-am aşteptat
atît cît să ne crească şi să ne cadă
dinţii de lapte
să fim mai buni
decît oricare alţii

şi aşa am devenit prea buni
pentru noi înşine

*



toţi mă strigă emil
îmi port numele de parcă aş fi un mus pe corabia lui ahab
obligat să trăiesc obsesia altuia
obsesia unui student la zootehnie care intră într-o cameră de cămin
să împrumute o carte
mama scuipă în palmă şi-mi aşază părul
emil ce vrei tu de la viaţă
eu? cam ce vrea toată lumea
cînd o veni vremea să plec repede
fără durere
să se spună apoi despre mine
că am fost un vizionar al timpului meu
sau că am fost un bun coordonator de proiecte
vreau oameni în loc de spaţii
şi mai vreau o locomotivă cu aburi

*

acolo
......................................
aici

vrăjitoarea din Vest a cîştigat meciul
gările se învîrt în jurul trenurilor
călătorii trişti plătesc cu zile albe
se încolonează la fix
iar taxatoarea ţipă mereu

AVANSAAAŢI !!!

fiţi responsabili
mai sînt oameni pe scară

aici

telefonul tău sună
mereu ocupat
încerc să las un mesaj
dar funcţionara de la poştă
cu voce nazală mă întreabă mereu
Vorbiţi?
iar eu îi spun ruşinat că
nu
uneori mă ceartă
alteori nu se deranjează să îmi facă legătura
"e ăla dragă care sună şi nu vorbeşte"
dă-l în mă-sa de nebun
cine dracu îi mai adună pe toţi...

*




trupul meu cerşea un telefon măcar aşa să ştiu
că încă mai respiri chiar dacă prin alt
orificiu al lumii sufletul mă plesnea peste ochi
şi-mi cerea insistent să o iau de la 0 sau să
uit tot ce ştiu despre viaţă

normal, cum toate plecările se petrec noaptea aşa am plecat
şi eu noaptea mi-am pus în bagaje o fractură de
zigomat cîteva haine şosete berechet o despărţire un început
şi-apoi am plecat

normal că nu m-a condus nimeni la gara normal de pustie
vreo doi cerşetori mi-au adulmecat toate durerile
şi-au început să amuşine pe lîngă mine
puţind a gunoi şi-a dezamăgire

dimineaţa s-a spart de vagon ca ceaşca pe care ai
scăpat-o pe jos într-o zi în care ai sperat că
cioburile ne vor aduce noroc în viaţă
altfel,

cu nasul lipit de geam am inventariat toate locurile
clipele trăirile zilele
în prealabil aş fi început să rîd cu lacrimi
înainte să mă prăbuşesc
oricum nu conta trenul mi-ar fi dus cioburile acolo
unde trebuiau să ajungă
mă uitam la durerea care nu-şi găsea locul
deşi luasem bilete pentru amîndoi
prin cap fulgerau o mie de versuri
n-avea cum, imi spuneam, cu aşa o durere
aş putea deveni un mare poet

"bere rece cafea ciocolată" vînzătorul ambulant se uita la mine în suflet am deschis uşa i-am zis du-te
şi caută alt muribund brusc
mi-a trecut prin cap să scriu o poezie cu titlul
de ce nu m-a făcut mama zidar
poate că aşa m-aş fi priceput şi eu la ceva
nu să stau să mă-ntreb de ce la o staţie urcă
un înger iar la alta coboară o zdreanţă

"şi eu port în suflet răni ce nu se vor vindeca
niciodată dar aşa se întîmplă cînd îţi provoci
singur rănile" mîinile tremură ca şi cum toate rugăciunile
au găsit porţile cerului ferecate respiraţia
devine o clipa de intimitate
peste toate acestea
doi ochi migdalaţi care se deschid şi
te închid ca un telefon pus în furcă

*

aici

din cînd în cînd vorbesc
cu o scoică zidită în perete
îmi spune că a auzit cîndva că
există o zi în care se risipesc norii
şi dacă o să ajung
(ca în Monte Cristo)
să trăiesc ziua aceea să îi dau o perlă
mică
cuiva
i-am promis că da
pînă atunci tăcem împreună
cînd se face apelul de seară
eu îi bat în perete
în Morse

When you wish upon a star

Pinocchio a ars demult
Peter Pan ne pontează de trei ori pe zi

Glinda
îmi toarnă supa străvezie în gamelă

iar cerul tot negru ramîne

aici...
...................................
V-a plăcut povestea copii ?
vă mai spun şi mîine seară
 
nu ?
 
ce păcat...mai am atît de multe poveşti...


marți, octombrie 26, 2010

findin' peter pan(feat radu ciornei)

de la prezidiu se anunţau ample mişcări de protest
pichetări candidaţi la şefia consiliului judeţean
eu îmi făcusem un caleidoscop dintr-un pahar de unică folosinţă
inventam meserii care mi s-ar potrivit
mă şi imaginam astrogeokinetoterapeut
de două ori pe zi luam pămîntul de umeri
şi ieşeam cu el la plimbare să-i vindec muşchii atrofiaţi
după un cumplit accident

*

eu nu mă întorc
nu fac trei paşi înapoi peste prag
aleg invariabil să nu mai exist
în loc să îmi scuip în sîn
să leg visele cu şireturi de mort
să le arunc pe apa curgătoare
mă sui în cer şi spun
cu ochi roşii–portocalii de demon
îngere
gimme your best shot


*

o altă conferinţă de presă pliante informative
despre cum parlamentarii au trădat interesul naţional
luminile îmi colorează pielea ca nişte cruci
proaspete pe căpriorii unei resfinţite biserici
vocile sînt tot mai departe de mine
ce bine mi-ar fi prins acum un prieten numit ţopăilă
împreună am fi împînzit oraşul
cu anunţuri de angajare
căutăm peter pani cu experienţă
tot ce ne închipuie să devină real

*


eu nu mă întorc
strig în coada unui tupolev
atîta poţi ???
nu e de ajuns
îngerul rîde şi se suie pe altă biserică
îi arăt pumnul
cămaşa ruptă
dinţii scoşi
şi răcnesc în ploaie ca lara fabian
adagio
eu nu mă întorc îngere
nu mă plînge nu mă căuta
nu mă uita
nu
EU EU EU EU
sînt copilul unui dumnezeu
care nu mă cunoaşte
câruia îi sărut mîna din icoană
dar el dar el
nu mă ştie pe nume
îmi spune fiule
iar
EU EU EU EU
mă înclin
îi sărut mîna
şi caut reţete de Napalm
pe internet

toate numai pentru tine
îngere



*

există dimineţile în care îmi port luciditatea în lesă
cînd zgîrîie cu lăbuţa tocul uşii
o scot afară să nu trezească vecinii
la parter am un castan care predă la seral prăbuşirea
la etajul II un păianjen vînzător de broşe hand-made
grijuliu fac tot timpul curat în urma ei
măturica făraşul şi săculeţul de unică folosinţă
exersez mersul prin ploaie
nici o zi nu se sfîrşeşte aşa cum începe
cine ştie poate pe undeva există o londră
pe care la naştere mi-au legat-o la mîna dreaptă
să-mi poarte noroc

mai există şi dimineţile în care pe oriunde trec
aburesc toate ferestrele apoi scriu cu degetul
fiecare îşi are omul lui
în pămînt ori deasupra

*

eu nu mă întorc
drumul meu se numeşte Seiko
îmi afişează automat nota celor şase arbitri
o scoate pe cea mare
pe cea mică
îmi face media
mi-o arată pe panouri mari pe care scrie
Drink Sprite
EU EU EU EU
îmi întorc iar demonic privirea către Antonio
ho paura ?
el dă din cap cum că nu şi mergem mai departe
primăvara e numai începutul sfîrşitului
zice Antonio
my man
îi spun îi îi arăt degetul mare
ca atunci cînd eram
pilotul din Enola Gay

let’s do it bro

ei au găsit o gaură între norii Hiroshimei
noi Antonio …
noi vom fi ceva mai buni
cînd o să suim cu un scripete ruginit într-un cer
de criză


*


pînă la urmă ne purtăm tăcerea ca nişte copii ieşiţi cu cercul pe uliţă
oare m-ai crede dacă ţi-aş spune
că peter pan a ajuns la urgenţe cu stres postraumatic
e cumplit să visezi pentru toţi
eu mi-am făcut rucascul plec în kentucky
de mic mi-am dorit să fiu lider de sindicat
să le cînt muncitorilor de pe plantaţii
muzică country

*

eu nu mă întorc
îmi iau rămas bun de la mama
şi tata
de la cristi care îmi cînta
totul sau nimic
de la tine
Ea, Una ,The One, Amelie
tu….
şi toate numele tale
pe care ţi le-am dat
începînd cu singura zi din care
îngerii au amintiri

EU EU EU EU
nu mă mai întorc
doar tu
TU TU TU TU
mă mai poţi întoarce
ca o minune
precum cheia pendulei
din casa
uitată
a bunicilor




vineri, octombrie 22, 2010

london eye

Dimineaţa, cam cu o oră înainte să plec la muncă, mut adidaşii din balcon în cameră. Să se încălzească. Ca şi cum ţi-ai face milă de nişte pui de animal. Cel mai mult urăsc picioarele reci. Cînd eram copil auzeam tot felul de poveşti cu oameni loviţi de trăsnet sau electrocutaţi. Erau îngropaţi pînă la gît în pămînt să se scurgă curentul prin tălpi.

S-a întîmplat demult. Tot pe o vreme ca asta cînd dimineaţa oamenii înlătură bruma de pe parbrize iar mai tîrziu ţi se pare că ai nimerit în lotul naţional de atletism proba aruncatul soarelui.
Fata intrase în redacţie îmbrăcată într-un halat. A recunoscut că fugise de la Psihiatrie, dar voia să se scrie despre ea. Mi-am zis că n-are sens să o cred. Cel mult să mă fac c-o ascult. Povestea despre tatăl ei care a iubit-o în mai multe nopţi pînă a rămas gravidă. Avea vreo paişpe ani pe atunci. În sat se mai zvonea că taică-său a ucis un poliţist şi l-a îngropat sub duşumeaua casei. Într-o seară se întorcea din oraş. Trebuia să traverseze o punte înaltă peste Moldova. De beat ce era a căzut şi s-a izbit de un pilon de beton care mai rămăsese din podul vechi. După ce l-au cîrpit ca pe o saltea de cămin din care ies vălătuci l-au internat la Grajduri. Acolo i-a scris.

"Luminiţa vrai să stai cu copii şi cu mine la mama mea săi creştem şi săi facem oameni mari să-i purtăm prin şcoală. Spunemi Luminiţa dacă vrei sau astai dorinţa ta şi părerea ta dacă-i bun nu bun. Luminiţa spunemi acum din timp să nu treacă timpu că e greu pentru copii nu te lua după oamenii deavolului că ei te duc de rîpă curvele şi curvari . Luminiţa tu ai vrut să ai un copil din plăcere cu mine nu te lua după alţi şi vezi de bărbatul tău şi copiii tăi nu după alţi ai deavolului. Luminiţa dacă vrei pînă facem casă pe imaş stăm cun copii la mama mea şi pe urmă ne mutăm la casa noastră pe imaş te rog Luminiţa din suflet ascultămă ai văzut ce calm sînt acum şi ce calculat mai rar bărbat ca mine păcătosu Mircea. Luminiţa atît de calculat sînt eu acum ai să purtăm copii în şcoală şi la grădiniţă să nu se facă de rîs cu drag al tău soţ Mircea.
dumnezeu să-i miluiască care vor să ne despartă să nu mai fim împreună deavolul să-i ia. Eu mam calmat sînt foarte calm şi calculat în orice privinţă Dumnezeu să aibă grijă de copii mei. Luminiţa dăte în credinţă să fi de partea lui Dumnezeu nu te lua după oameni deavolului împacăte înapoi cu bărbatul tau bun rău el e tatăl tău şi tatăl copiilor tăi. Eu o să mă ridic mai am puţin puţin şi o să scap de rele şi de duşmani.Luminiţa te sărut cu drag şi-ţi doresc zile senine şi la copii tăi. Nu te lua după oameni deavolului şi te împacă cu bărbatul tău că eal lui dumnezeu dacă te dai de partea lui o să fi şi tu de partea lui Dumnezeu(a bărbatului). al tău tată şi soţ Mircea bagabontu". 

De ani buni păstrez biletul ăsta. Şi-acuma miroase a chirpici. Aseară am pierdut 120 de lei pe stradă. Mîine am conferinţă de presă. Poimîine la fel. Uneori aş vrea să fiu schizofren. Ferice de ei pentru că ale lor vor fi toate casele de pe imaş.