vineri, decembrie 19, 2008

viaţa de dincolo de mine

şi tu ce faci cînd eşti singură? ca şi mine te răsuceşti în inimă şi-ţi revezi viaţa de parcă lumea ar fi un multiplex în care ai intrat pe furiş.
insişti pe cîteva momente mai importante în care ai pierdut puţin sau ai cîştigat puţin derulezi înainte şi înapoi pînă ce imaginea se toceşte pînă ce ochii ţi se înceţoşează te întrebi ce n-a mers.

ai ajuns acasă eşti puţin tristă într-o zi labradorul a fugit şi probabil nu se va întoarce.
eu sînt încă pe teren mă întorc dintr-o sală de festivităţi unde puţea a transpiraţie a om şi a balegă. putoarea s-a strecurat în hainele mele în piele sînt puţin ameţit. blocat mereu la o trecere peste o linie ferată pe care demult nici un tren nu mai circulă. şi tocmai aici mă întreb obsedant dacă nu cumva toată această lume se desfăşoară în noi şi de fapt trupul nostru e un fragment inert rămas dintr-o explozie.

e mult de atunci. în fiecare sat am lăsat cîte un mort. iată în casa aceasta locuieşte o bătrînă al cărei soţ a murit după ce au fost jefuiţi într-o noapte. pe uliţa asta a locuit un bărbat mort într-un autobuz capcană din israel. chiar peste drum o femeie moartă în atentatele din madrid. la cîţiva paşi un tînăr mort tot la madrid. în alt sat am o fetiţă pe care-a înghiţit-o pămîntul în timp ce tatăl ei scotea lut pentru casă. imaginează-ţi te rog şi acest spital unde am un medic mort în timpul gărzii.
ei nu mai sînt decît nişte gînduri nişte impulsuri slabe. uneori îi mai scot la aer ei deschid gura hulpav apoi dispar printre vene.

destul despre morţi vorbeşte-mi de tine. ai ajuns bine acasă la call-center nu ţi-a mers ai aflat că oamenii se învîrt în jurul altor oameni care ard mai puternic. îţi imaginezi că universul e format din oameni planetă care gravitează în jurul oamenilor soare. eşti cam tăcută puţin palidă ai fuma dar e frig afară şi labradorul nu se va mai întoarce.

eu fug de acasă. la fel cum am făcut-o cînd eram mic. cel mai mult ne temeam de furtunul de la maşina de spălat. şi într-o zi eu şi frate-miu ne-am hotărît. am luat pături cearşafuri tigăi brînză ulei zahăr şi am plecat într-o pădure. am făcut un cort apoi foc apa rîului era îngheţată. s-a înserat şi atunci am aflat că frica vine din întuneric şi vînt. vîntul ne-a stins focul şi frica a adus nişte creaturi nemaivăzute. am lăsat totul baltă şi ne-am întors. frate-miu a dormit în casă eu sub o scară de bloc.

am un pistol imaginar visez cu ochii deschişi vorbesc singur cînd merg cu trenul inventez locuri în care nu voi ajunge niciodată tot eu le distrug uneori plîng la filme. cam asta sînt dacă ar fi să mă rezum.

despre tatăl meu tac. odată mi-a făcut cadou un vapor cu cheiţă am învîrtit-o pînă a plesnit motoraşul. dacă nu tac despre tatăl meu aş zice că e un vapor cu cheiţă o învîrt pînă îi plesneşte inima.

uneori mai dormi cu buzele întredeschise atunci le ating cu degetul ele tresar se închid ca un lift care duce adînc în mină.

trbuie să mă dezbrac acum.
şi aşa dezbrăcat să mă arăt lumii.

vineri, decembrie 12, 2008

not at my desk

un stol de grauri rostogoleşte un soare verde pe cer
ai crede că dumnezeu îşi varsă fierea
peste oraşul acesta împînzit de trasoare
e linişte multă linişte ca după o mare glaciaţiune
e dimineaţă şi în viaţa ta se termină totul ca şi cum ai închide o uşă
de la o cameră din care te-ai mutat pentru totdeauna

oamenii sînt vineţii
ca o nişte prune necoapte
ca nişte contuzii pe care le-ai căpătat într-o noapte
încercînd să urci beat pînă la etajul I şi ţi-ai scăpat cheile
o stare permanentă de oboseală ţii ochii deschişi
doar ca să ai impresia că eşti viu
te gîndeşti că ţi s-ar potrivi o viaţă de fluture
o săptămînă în care să zbori să cunoşti alte specii
apoi să pocneşti în mii de stropi de lumină

cumva ţi-ai dori
să munceşti pe stadionul din wembley
să schimbi podele să faci orice
sâ te întorci seara acasă cu inima în palton pulsînd
blînd şi necunoscut

datr tot ce ai sînt mîinile tale pe care le simţi depărtîndu-se
ca nişte oaspeţi care grăbesc să prindă trenul de noapte
zîmbeşti uite un lucru la care nu te-ai gîndit niciodată
la intrarea-n oraş e un laminor de 16 ţoli acolo intră oamenii dimineaţa
cînd întunericul se deschide ies cu trupurile în formă de tuburi
dacă pui om peste om peste om faci o instalaţie de forat spre centrul pămîntului

la fel există doar două trenuri
unul pleacă la miezul nopţii cu cei care-au scăpat de mare depopulare
atunci cerul e luminat de trasoare gardienii cu cîinii în lesă
păzesc vagoanele ca nu cumva să urce neînsemnaţii
un alt tren vine în toiul zilei aduce provizii de oameni şi apă

dragostea ta a plecat era obsedată de floarea soarelui
nu prea mai ţii minte cum s-a-ntîmplat
ştii doar că te-ai trezit într-o dimineaţă
pe cer stolul de grauri năduşea la împinsul soarelui
ai găsit un bilet pe care scria îţi doresc numai bine

ai fi vrut să te doară dar nu şi asta te îngrijora cel mai tare
ai pus mîna pe un ciocan şi ţi-ai zdrobit degetele
te întrebai dacă nu cumva ai adormit om şi te-ai trezit rădăcină
apoi brusc ţi-a picat fisa
cu cît eşti mai lucid cu atît nu te doare nimic

şi dintr-un impuls pe care nu ţi-l poţi explica
începi să scrii bilete de adio
te desparţi de fereastră o atingi pentru ultima oară vezi urma degetelor pe sticlă
ca o roşeaţă pe sîn
te desparţi de masă de pat de covorul pe care ţi l-ai imaginat întotdeauna ca pe un cîine credincios
te desparţi de vecini de ziduri le spui tuturor
că pleci să te faci vînător

nu ştii exact dar pe undeva mai există o ultimă pădure
în care poţi pune capcane de oameni

duminică, decembrie 07, 2008

optional anestezic

înaintăm prin ceaţă ca nişte somoni în amonte
lăsăm cîteva urme firave ale trecerii noastre apoi murim
plutim cu burta umflată la suprafaţa cerului
cîte un urs ne înşfacă şi devorează grăsimea

în rest obişnuitele repetiţii
bătrînul de la doi are alzheimer îl aud noaptea cum rîcîie pe acoperişul balconului
se crede pisică îl aud cum tuşeşte de parcă cineva ar scutura o pătură

în rest obişnuitele renunţări
nu mai cheamă nimeni ambulanţa cînd cineva îşi dă ochii peste cap
nu mai cheamă nimeni descarcerea cînd mă trezesc cu mîinile încleştate de pat
agăţat de locul care cîndva a fost al tău
acum patul e un sicriu în care exersez nopatea despărţirea de toţi ai mei
visez că sînt angajatul unui mafiot japonez şi că trebuie să ucid
mă trezesc speriat cu mîinile vinete
ca limba floricăi pe care bunică-miu a lovit-o cu toporişca-ntre coarne

drumuri de ţară prelungi văd satele uriaşe ţestoase
din care ies oamenii ca nişte pui se îndreaptă spre plaje pustii
spre oceane de ceaţă
mă întreb oare cîţi vor scăpa de rechinii electrici

ca o sinagogă bizară oraşul meu s-a împărţit
tinerii într-o parte bătrînii în alta îşi apără cu sfinţenie teritoriul
seara se întîlnesc la hotar se amuşină
bătrînii salivează la mirosul de viaţă
tinerii scot limba
întreabă ce mai aveţi de trăit

*

prima ta zi la call-center a fost un dezastru
niciodată nu te-au urît aşa de mulţi oameni
vocea ta niciodată n-a părut mai stinsă
în inimă ţi-a crescut un robot telefonic bună ziua sînt imitaţia inimii
momentan nu pot răspunde lăsaţi mesaj după prima sistolă

frate-miu pictează şi el cu furie
l-au umilit polonezii bulgarii şi ruşii
într-o zi o să găsească o ramă perfectă o să intre în ea
şi-o să urle din ea la toţi trecătorii


în rest aceleaşi eşecuri
zi de zi înghit şosele mestec uşor
mi-aş dori să aibă gust de carne de struţ ori a ceva
ce n-am mîncat niciodată

dar poate că eu nu exist şi de aici senzaţia asta de lipsă
orbecăim prin ceaţă ca pruncii căutînd sînul mamei
poate că numai eu mai exist şi de aici senzaţia asta de lipsă
cînd te trezeşti dă-mi un semn
ca să ştiu