miercuri, noiembrie 26, 2008

So Sad to Be Alone - Janis Joplin

so sad, isn't it?

don't die before i do

o pasăre moartă pe acoperişul cauciucat al unei terase
ai crede că doarme dacă n-ar fi lîngă ea alta care îi ciuguleşte din piept
mîinile mele crapă ca atunci cînd bunică-mea spărgea ouăle de tigaie
un divan moale şi o icoană îmi trec prin faţa ochilor un scurt moment de luciditate
în creierul meu e un cer întunecat şi fiecare sinapsă un fulger

ai venit la timp spune neurologul infecţia s-a extins a ajuns în craniu
tratament cu doxiclină oricum vei avea probleme cu echilibrul
zîmbesc la mine cea mai mare problemă a fost echilibrul
nu puteam să ţin nici un om lîngă mine
poate n-am fost la neurolog poate doar am visat
încet reconstitui zile senzaţii şi drame

uneori cînd trec cu maşina peste o cale ferată
mă întreb dacă ceea ce urmează nu e decît un vis
dacă nu cumva s-a terminat totul acolo iar ceea ce trăim după calea ferată
e doar imaginaţia noastră şi că în viaţa reală
cîţiva se opresc să ne plîngă apoi ne îngroapă cu toate onorurile ce se cuvin
unui fluture mort

*

era o vreme cînd credeam că prin pîrîul de la bunică-mea treceau vapoare
şi că podul se ridica să le facă loc la miezul nopţii
mama se grăbea să prindă autobuzul de seară să ajungă la noi înainte de suspendare
acum din pieptul meu creşte un pod mobil la miezul nopţii se ridică
prin mine trec toţi care-mi lipsesc îi văd de pe mal ca nişte vapoare
îmi fac semn cu mîna apoi se pierd printre coaste

mă plimb printr-un oraş cu oameni desfiguraţi de ninsoare
ninsoarea asta e o explozie nucleară într-un război în care toţi pierdem cîte ceva
cîteodată cînd traversez îmi vine să mă las în voia unei maşini ca şi cum m-aş lăsa dezbrăcat de-o femeie

*

nimic nu-şi are rostul
nici biserica asta care dirijează avioanele
nici pregătirea la cor
nici bărbatul acesta care tocmai moare lovit de-o cistenră
nici bărbatul acesta care ucide şi se perfecţionează
trupul meu e o pastă lipicioasă cu care poţi repara o casă pe furci
peste ochi mi se pune o ceaţă groasă
de parcă ochii mei ar fi nişte serpentine oarbe în munţi

o pasăre moartă pe acoperişul cauciucat al unei terase
ai crede că doarme dacă nu m-ai vedea pe mine zburînd în locul ei
mai cad mă agăţ de aulin ca un alpinist de carabină
nu mai e mult pînă acasă am să-mi iau şosete uscate
o să plec în munţi am să mă fac pădurar
şi-am să ling sare laolaltă cu cerbii


so sad to be alone îţi cîntam după micile noastre certuri
după micile noastre momente cînd făceam dragoste şi nu ne mai deosebeam unul de altul
te muşcam de umăr ca să te recunosc
mi-era frică să nu pleci ca janis
nu-ţi fie frică mi-e bine noaptea cînd trupul coboară sub pragul îngheţului
urmele trecerii noastre prin lume vor fi
mai vizibile

Rammstein - Stirb nicht vor mir (Don't die before I do)

marți, noiembrie 25, 2008

sonata arctica

eu sînt săgeata unui arcaş care stă la pîndă
se-aşază de cu seară pune un genunchi în pămînt
ascultă cum îşi îngroapă femeile faţa în pernă
mîinile mele sînt ascuţite şi înmuiate în rădăcini otrăvite
tot ce ating moare aşa cum a murit bunicul tău de ziua mea
iubito dar ţie n-am să-ţi fac rău niciodată

cu greu mă strecor printre morţi accidente şi gheare
cînd te-am văzut ultima oară aveai cizme milităreşti
şi trei sute de ani de trăit
de-atunci îmi port strada în spate mă arată lumea cu degetul
şi-mi spune lazăre mai ieşi din cînd în cînd pe afară

dar cum să le spun că nu mă cheamă lazăr
că eu renovez case
că fiecare minut e un reportaj despre ceea ce se întîmplă în mine
şi că strada se ţine scai de mine pentru că dacă n-ar mai fi paşii mei
s-ar duce în locul unde ajung străzile cînd nu le mai străbate nimeni

în lipsa ta înmulţesc pîinea şi peştii
tu să te-mbraci bine să-ţi pui fular
o iarnă ne-amuşină ca un ogar
şi-o alta ne-astupă ieşirea din vizuină

de-ar mai conta cu ceva
stăm noaptea în pat te legeni şi-mi spui tot felul de fleacuri
părul tău îmi acoperă gura
ca piatra unui mormînt în care o fost coborît de curînd
un om bun

mă pătrunde frigul ca pe-o mireasă tîrzie
uneori sînt cam trist
toţi prietenii mei au învăţat să facă focul
să lase în urmă dureri sticle goale şi trenuri
eu numai de-a naibii joc încă şotron
şi-mpart lumea în pătrăţele

seara învăţ să scriu
începutul sfîrşitul trecutul
îmi dai peste mînă şi-mi spui s-o iau de la capăt
docil încep altă foaie şi scriu
eu tu un fular la gîtul tău sau un curcubeu
nu mai ştiu

vineri, noiembrie 21, 2008

florin chilian - intoarce-te cand dorm

for m y opi

cu plata la destinaţie

noaptea îmi simt inima ca o vulpe hăituită în propria vizuină. noul meu vis e că stau pe un pat de spital o asistentă mă dezbracă încet de frică dragostea mea se înfige în creier tot mai adînc să n-o găsească nici o perfuzie. mă trezesc într-un întuneric complet de fapt nu-mi dau seama dacă el e complet sau dacă mă face complet.
apoi marea debarasare începe. ne scoatem morţii îi aranjăm frumos în faţa blocului. auzim maşinile gunoierilor cum îi ridică atunci înţeleg. dincolo sînt concasoare şi tot felul de utilaje care ne transformă în diamante. e frumos să sfîrşeşti aşa ca o piatră rară pe degetul unei femei.

*

urmăresc cu îngrijorare ştiri din oraşul tău. uzina s-a închis pînă în decembrie petrochimia nu merge bine doi tineri s-au împuşcat într-un bar din centru. toate lucrurile tale au devenit ale mele. eşti în tren acum poate plîngi poate mănînci susan poate te gîndeşti că se moare în lipsă tocmai ca să umpli golul rămas. capul sus draga mea cei mai importanţi oameni sînt cei care pleacă.

*

29. îmi înşir anii ca un cerşetor care numără mărunţişul. unii ani sînt cleioşi cu alţii nu pot cumpăra nici măcar o brichetă. de ziua mea am tăcut de dimineaţă pînă la apus. m-am gîndit de cinci ori la tine cu trupul întors către oraşul tău ca un musulman fidel către mecca. îmi înşir anii ca luxtenul care înşiră pe stîlpi ornamentele de crăciun.

*

despre primul an nu mai ţin minte decît că am făcut convulsii febrile.
în al doilea an prea multe nu mi-au ieşit.
în al treilea an am învăţat să decojesc nuci.
în al patrulea an m-am îndrăgostit de florica şi am o vreme casă într-o cisternă goală.
restul anilor se încurcă între ei ca un puradel printre picioarele pirandei.

*

uneori am dus-o bine alteori am murit. uneori m-am îmbătat pentru că mi-era bine alteori m-am îmbătat pentru că n-am murit cum trebuie. aşa cum a făcut-o sorin. ca să intri în moarte nu-ţi trebuie decît un bar în podul gării. şi o sticlă de pinot noir.
am avut ceva femei unele m-au iubit altele făceau sex de ziua mea prin toaleta vreunui bar. m-am îmbătat pentru că m-au iubit m-am îmbătat ca să le urăsc.
am avut cîţiva prieteni pe unii îi ţin în sertar ca o pernuţă cu ace de alţii îmi aduc aminte ca un orb care n-a văzut niciodată culoare dar şi-o imaginează.

*

trenurile. oho. dependenţa de trenuri e ca dependenţa de heroină. pot să fiu cine vreau pot să ajung unde vreau. apoi pentru o vreme mă ţin departe de gări de-ajuns cît să am falsa impresie că m-am vindecat. şi într-o zi trupul nu mai ascultă mă urcă în primul tren şi viaţa mea o ia razna. mă învăluie toate senzaţiile şi nu mai sînt decît un colet livrat cu plata la destinaţie.

vineri, noiembrie 07, 2008

elegantly wasted

în palmele mele o inimă ce mă urmează
fidel
ca o umbră
sau ca un labrador
uneori nu ţine pasul cu mine şi-atunci o aştept
sprijinit de vitrinele unui oraş fără puls
uneori mă conduce la gară
în timp ce urc în compartiment
o văd cum intră în spring time
îşi comandă un ceai apoi se aude mai slab
tot mai slab

pierdut undeva între locuri şi numere
puţin incomod fotoliul de care mă lipesc de parcă ar
un prieten demult aşteptat
îmi spun că trenul acesta nu are roţi
are o mie de inimi care duc o mie de oameni spre oameni
pe care doar dumnezeu nu-i mai uită

*

dimineaţa începe la fel de fidel
cu tremurul mîinilor ca un fel de balet pe o scenă din londra
încerc să-l ascund de prietenii mei să evit întrebări
cît ai băut ai lipsă de calciu
îmi croiesc drum prin ceaţă ca un cosaş năduşit
îmi ascut simţurile de orice bloc

apoi totul se-ntîmplă brutal
descarcerarea poliţia rutieră
un portofel pe şosea
o cabină de tir făcută zob
alerg prin iarba udă mă uit la mîinile mele verzi
mîinile mele sînt un fel de iarbă
crescute într-un pămînt mai fertil

trag aer în piept ca şi cum aş da drumul unui baraj
mîine e ziua mea de uitare

*

în palmele mele un nume ce mă urmează fidel
ca o mireasă
ori ca un anestezist priceput
uneori nu ţine pasul cu mine
uneori mă conduce la gară
în timp ce urc în compartiment
îl văd cum plînge că nu-l iau cu mine

şi-n trenul c-o mie de inimi sînt doar o proiecţie
a unuia care-a făcut dragoste două zile la rînd
momente ca nişte fulgere orbitoare ca nişte electroşocuri
îmi zguduie trupul
nu pot să mă agăţ de nici un gînd zîmbesc sînt
un mărunt biolog care aleargă după insecte

*

aproape seară
aproape gol
se destind fibrele zilei în care am fost captiv
se rupe pînza în care-am căzut şi cineva mi-a injectat cheratină
aproape seară
aproape frig
aproape de linişte

respir şi aburul respiraţiei ia chipul tău
ai venit să mă conduci acasă
o frică mă urmează fidel
elegant pierzător de obsesii

joi, noiembrie 06, 2008

complicată treabă

Complicată treabă

Stau într-o dilemă de parc-aş sta într-un picior. Văd că treaba se complică. Prin liceu, ca tot omul mai poezeam şi eu, mai participam pe la concursuri, mai cîştigam ceva diplome. Din astea am acasă o groază. După liceu n-am mai scris vreo cinci de zile, apoi a urmat un declic si am luat-o razna.

Am ajuns editor, înm scurt timp pe www.poezie.ro, unul din cele mai importante site-uri de literatura virtuală din România. Am activat o vreme p-acolo, prin emisfere înalte, mă credeam chiar bun. Dar ca să public un volum nu m-am gindit niciodată.

Apoi am ajuns editor pe www.hermeneia.com, unde sînt şi acum. Am ceva apariţii în reviste destul de cunoscute, cel puţin în ţară. M-am întors la Roman şi am realizat că gradul de cultură e deplorabil. Am rămas tot la clasici şi versul cu rimă. N-ar fi nimic rău în asta, numai că la atît se reduce. Şi un fapt are ma face să rid de mor. Aflu dintr-o discuţie că un prieten de-al meu se laudă în gura mare prin Roman că îl plagiez. Chipurile mi-ar fi arătat demult un caiet în care nu ştiu ce scria şi eu i-am furat ideile. Mda, ca să-l plagiez ar fi trebuit să-i trăiesc eu viaţa.

Revin la oaia mea.
Cunosc mulţi prieteni scriitori reali nu virtuali. Scriitori buni, care au confirmat pe scena literaturii. Mulţi m-au îndemnat să strîng textele şi să scot un volum. De asemeni cunosc mulţi care şi-au scos cărţi pe banii lor şi acum stau cu ele în bibliotecă şi se admiră. Pe principiul că dacă sînt chiar atît de bun pe cît mi se spune am încercat o vreme pe la edituri. Apoi m-am lămurit. Treaba e că dacă nu ai recomandare sau nu eşti al dracului de bun nu te bagă nimeni în seamă.

Mai e o chestie. Pentru mine a publica un volum e un act de curaj. Recent, am primit o ofertă de la o editură, însă cu condiţia să aştept pînă se fac rost de fonduri. Nu-i bai, aştept, poate m-o publica cineva şi postmortem.

Da. Ar fi o chestie să public pentru că am deja o voce interioară, un stil şi un ritm. Sînt conştient că nu sînt pe gustul tuturor. Zilele astea am primit de la un prieten de-al meu o ofertă care m-a pus pe gînduri. E patron la o firmă IT pe lîngă Gara de Nord şi m-a ajutat mult cît am hălăduit prin Bucureşti. Plus că avea un vin ţapăn.

Îmi zice că să adun ceva texte şi sponsorizează el cartea. Doar să-i dau un telefon.
Bun, editura este. Sponsori este. Eu mi-am zis întotdeauna că dacă eşti bun te caută toate editurile, iar cartea mea în plus e o pîine în minus. Îi cred pe cei care îmi zic că sînt talentat cu aceeaşi măsură cu care-i cred pe cei care-mi zic you suck.
Şi eu ce dracu fac acuma?

miercuri, noiembrie 05, 2008

howling

mă grăbesc să prind ultimul metrou de parcă mi-aş prinde o venă prin care mi se administrează gentamicină. cam aşa e de dureroasă imagine ta pe un peron oarecare şi eu beat cu o poftă cumplită să-mi aud urletul. cu o poftă cumplită să înghit întunericul din tunel.

lucruri care nu-mi plac azi:
maşinile care parchează pe trotuar.
oamenii care se opresc în mijlocul policlinicii căutîndu-se prin buzunare şi se ciocnesc de mine. ei nu ştiu că sîntem fragili şi că tot ciocnindu-ne între noi o să ne împrăştiem ca un pumn de mărunţiş şi n-o să ne mai regăsim niciodată compleţi.
mesajele de la i.s.u care anunţă incendii. vreau să am şi eu un incendiu al meu să-i cînt de leagăn iar cînd va creşte să-l trimit în lume cu toate speranţele mele.

am auzit că la voi petrochimia nu merge bine şi că acum ai un labrador. eu încă nu m-am obşnuit cu întunericul mă trezesc întotdeauna la patru mă duc la toaletă fumez mi se face face frig toate în aceeaşi ordine. după cum vezi doar omeneşte.

lucruri care nu-mi plac mîine:
ceaţa.
faptul că nu ştiu cu se mă îmbrac dimineaţa.
burniţa.
ceasul care merge de-andoaselea şi-mi arată timpul pierdut. nu că m-ar interesa cît mai am doar trupul meu scobit de absenţe ca o pirogă.

cîteodată îmi doresc să ştiu ce visează maică-mea. poate se visează grădină în care cresc plante pe care ea n-a avut niciodată timp să le cerceteze. poate visează manuale de biologie sau mulaje. în locul inimii i-a crescut un credit ipotecar pe care nu ştie dacă mai are destulă viaţă la dispoziţie ca să-l plătească.

în mijlocul zilei pe care o trăiesc e o altă zi care mă trăieşte. îi simt rsuflarea de vită în ceafă o simt cum se-ngraşă cu trăirile mele. în trenul pe care-l aştept e un alt tren plin cu umbre. şi nu ştiu să mă aşez cuminte lîngă ele ori lîngă oameni. de fapt e totuna oamenii pe care nu-i cunosc nu există aşa cum nu exist pentru alţii. deasupra mea un ochi deschis permanent.

lucruri care îmi plac azi:
famous blue raincoat.
bătrîna din piaţă care vinde flori.
să mă gîndesc la tine ca şi cum aş asculta un concert de bach să mă încrunt la colegii mei ssst aici se cîntă.
să mă gîndesc cum cad din pat în timp ce dorm şi tu te chinui să mă trezeşti.

astăzi nu-mi lipseşte nimic în mine sînt toate la locul lor. o să-mi lipsească doar ivan denisovici pe care o să ţi-l dau ţie şi gîndul în care tu stai la fereastră hrăneşti copiii şi păsările apoi te plîngi că nu ai învăţat nimic pentru permisul

sâmbătă, noiembrie 01, 2008