marți, noiembrie 30, 2010

confirm friend request

a murit sarion
l-au găsit îngheţat lîngă orgă
în gangul din piaţă
l-au plîns lăptăresele şi vînzătorii de ghebe
nu mai avea cine să cînte nu e nimeni pe stradă ochii plînşi să mi-i vadă
nu avea ochi doar nişte orbite migdalate
cînd eram mic ziceam că aşa arată mongolii
a fost mongolul meu pînă-ntr-o zi
cînd l-am găsit înjunghiat în spital
ţiganul care-l punea la cerşit se răzbunase
că nu făcuse destui bani în ziua aia

radu îmi zice my man i'm in vegas
mi-au dat 400 de dolari să aştept patru ore
într-un minut am pierdut 100 la ruletă
întotdeauna-s pe minus în vegas
nu-i nimic
o să mă întorc îl luăm şi pe mat
facem cartofi la cuptor
o să ne suim în cer ca într-un cazino
vom bea numai vin de drăgăşani
dacă vom pierde îl vom lua la bătaie
pe dumnezeu crupierul
aşa fac moldovenii my man
la băutură sînt răi
pînă şi moartea le ştie de frică

de două zile visez că sînt abu hassan
dimineaţa îi pedepsesc pe cei ce mi-au greşit
apoi trimit mamei pungi pline cu bani sunători
seara decorez camera mea din londra cu bomboane de pom
trimit cv-uri susţin animale abandonate
confirm friend request ask me later
the church of salvation sent you a gift




eu cred că dacă am învăţat
că limbile ceasului arată oameni nu ore
mi-am cîştigat dreptul
ca nopţile să oprească
atunci cînd traversez prin loc nemarcat


luni, noiembrie 29, 2010

0016236 (reportaj cu mine insumi)

Mda. S-ar părea că am treabă de dimineaţă. Azi noapte în curbă la Feleşti pe drumul spre Piatra Neamţ un tir s-a ciocnit de un camion. Şoferul camionului a ieşit prin parbriz şi o bucată de tablă i-a retezat gambele.
Partea cea mai proastă e că la spital nu prea dă nimeni informaţii. Anul trecut un chirurg bine cotat dar cretin a avut un pacient italian care se prezentase la urgenţe cu o gutuie în anus. Presa a scris despre caz iar chirurgul a luat-o razna. A cerut ca nici un cadru medical să nu mai dea informaţii de parcă ar fi fost spitalul lu tat-su. Din punct de vedere tehnic(nici un cadru medical- nici o informaţie) aici dubla negaţie duce la afirmaţie.

Nu ştiu de ce mi-am imaginat gambele tăiate ca un os de vită pe care îl sugi de măduvă. Asta înseamnă ori că cinismul meu a ajuns o maladie ori că mi-e foame. Ori amîndouă. Pasagerul din camion a fost transportat la Iaşi cu plagă gigant în regiunea occipitală. Adică fără o bucată mare de ţeastă. Nu ştiu de ce cînd spun ţeastă mă gîndesc la un fragment din Robinson Crusoe. După nu ştiu cîţi ani pe insulă Robinson învaţă să coacă pîine improvizînd un cuptor din două ţesturi de pămînt.

La spital am aflat că şoferul tirului era fiul vecinului meu care are o crîşmă în cartier. Primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost: stai să vezi că vecinul o să înceapă să adune toţi banii de la cei de pe condicuţă ca să plătească medicii. Nu compasiune. Nu tristeţe. Nimic.
Oare asta mă face sociopat?

Pe vremurile cînd tăiam(ha!ha!) frunze la cîini în triajul Chirurgiei specialitatea mea erau amputaţii. Sezonul lor de glorie se desfăşura cînd se întorceau stranierii în ţară şi lucrau la vilele lor în construcţie. Veneau cu scule bune din străinătate dar nu prea ştiau să le folosească. Aşa că în fiecare zi cîte unul venea în stare de şoc la spital ba cu o secţiune de muşchi ba cu degetele amputate.
Patologic vorbind m-a fascinat tot timpul starea de şoc. E ca şi cum ai încerca să tranchilizezi o specie pe cale de dispariţie (să zicem un rinocer alb) pentru a-i implanta un cip care să-i urmărească toate mişcările.

Apoi a urmat resuscitatul de la cabinetul TBC din policlinică. În urma lui au venit îngrijitoarele şi au dat cu mopul. Ca la un meci de handbal cînd se curăţă suprafaţa de joc după ce o extremă a fost faultată la nouă metri.


*

Recunosc. Sînt un asistat social. Sînt plătit ca să duc linguriţa la gura trupului meu incapabil. Sînt plătit să-l traversez strada. Sînt plătit să-l ajut să-şi facă nevoile. Să scrie despre morţi.
Cel mai mult mi-am dorit să fiu un reporter adevărat. Să fac breaking news cu ceea ce se întîmplă în oameni.
De cele mai multe ori am zis că a trăi e doar o întîmplare. În majoritatea timpului sîntem manechine penttru teste de rezistenţă. Se întîmplă uneori să primeşti un plic cu o scrisoare şi un tablou ca mulţumire că ceea ce faci contează.

Inversez puţin mersul normal al lucrurilor. Dimineaţa cînd mă duc la servici ca şi cum m-aş pregăti pentru un somn bun îmi las numele pe uşa şifonierului. Cam ca un poliţist care-şi lasă pe scaun cascheta şi uniforma. Nu mai sînt nici Pal nici Emilian nici Valeriu nici Emi Miluţă Vali sau alte derivate.
Sînt 0016236 şi-mi ocup locul la standul de lucru.


*

Dimineaţă la ora 6 televizorul a pornit după cum îl programasem. Rula o reclamă iar pe fundal vocea lu Sterian: se anunţă o iarnă de groază. Am ieşit pe balcon şi în lumina neonului am crezut că îngerii se bat cu perne. Ningea cu fulgi mari. Zemoşi. M-am gîndit că aşa o fi arătat mana căzută din cer pentru poporul ales.

În drum spre redacţie zăpada scîrţîia sub picioare ca şi cum toată lumea şi-ar fi deschis porţile pentru mine. M-am convins: poporul ales se hrănea cu zăpadă.





*

Adrian încărcase tirul cu cherestea la Tarcău şi se îndrepta spre Constanţa. Aproape de curba de la Feleşti se gîndea s-o sune pe maică-sa. Voia o cadă plină cu apă fierbinte şi o supă. A văzut camionul scăpat de sub control după ce a explodat un pneu. Îl cunoştea pe şoferul care se îndrepta spre el.

Cătăline, ce faci Cătăline? Vrei să mă omori?

*

În ultima vreme se întîmplă legături ciudate. Ieri în timp ce documentam accidentul lui Adrian asistenţii de la CPU îmi ziceau că la cabinetul TBC suferise cineva un infarct şi îl resuscitau pe hol. Apoi am fost la o cafea. Dacă reuşeşti să treci de mirosul de morgă de pişat şi de cazane încinse cafeaua din spital e fenomenală. Pe vremuri cînd încă mai funcţiona crematoriul te mai trezeai cu un fulg de cenuşă în paharul de unică folosinţă. Te gîndeai că poate să fie cenuşa unui copil. Pescuiam cu degetul fulgul făceam o cruce cu limba apoi îl redam pămîntului.

Cînd am ieşit din spital am văzut-o pe tanti Melina plîngînd. Melina stătea gard în gard cu bunică-miu. Mi-am zis că o fi bărbatul ei în spital. Am plecat fără să dau importanţă.
Mai tîrziu am aflat că bărbatul ei era cel care făcuse infarct în policlinică.

*

Doar gps-ul mai bîzîia ca un bondar debusolat. Adrian a început să lovească cu picioarele în tavanul cabinei pînă a cedat trapa de aerisire. S-a strecurat prin spărtură şi a ieşit. S-a şters de sînge şi s-a îndepărtat de tir. Alături uşa camionului atîrna ca ca un maţ de porc.

Cătălin se tîra prin iarba năclăită urlînd: picioarele, unde mi-s picioarele?
O lună tîmpă s-a mulţumit să se cufurească şi să acopere totul.

Medicii de la ambulanţă au găsit doar o labă a unui picior pe care au dus-o la spital într-o pungă cu gheaţă.

*

Uneori sînt cam dezamăgit de lipsa de feedback. Nu că aş avea nevoie. Dar uneori ai un confort cînd cineva îşi spune: da! te simt.
Ieri mi s-a întîmplat un lucru care m-a dat peste cap şi mi-a adus aminte de ce viaţa e un miracol fals dacă n-are puţină nebunie.
O firmă de curierat mi-a adus un plic mare de la Cosmote. N-am avut niciodată treabă cu Cosmote-ul. Mă întrebam ce naiba poate fi. Înainte de meciul naţionalei de la Piatra Neamţ sponsorul oficial îmi trimisese cadou un bax de bere şi un tricou. Începusem să-mi fac griji. Mi-am adus aminte că avusesem odată o cartelă Cosmote pe care o folosisem şi îmi ziceam că mi-or fi trimis vreo factură. În plic era un alt plic. În al doilea plic o scrisoare şi o acuarelă. O necunoscută îmi scria că s-au împlinit cinci de cînd mă ascultă. De cînd trăieşte alături de mine în scarborough fair. Asta m-a făcut să vorbesc cu mîinile mele. O mînă întinsă nu trebuie să aştepte ceva. O mînă întinsă e făcută să întîlnească altă mînă întinsă

*

Doamna Mariana se pitise după bar. Avea un plover pe gît pe care şi-l trăsese pînă dreptul ochilor. Privirea ei hăituită. Ca un transfug care încearcă să scape de grăniceri şi să se refugieze în Berlinul de Vest. Cum e Emil? Ce-au zis poliştii? E vinovat băietul meu?
Nu doamna Mariana. Staţi liniştită. Se putea mai rău.
A începută să plîngă. Cînd m-am dus la spital am crezut că mor. Toţi spuneau Adrian trebuie dus la Iaşi. De fapt pasagerul din camion. Şi săracul şofer cum urla după picioarele lui.

Plînsul s-a înteţit ca şi cum ai pune crengi de brad peste foc.

*

0016236 s-a trezit. Acest număr de înregistrare trebuie să fie prezent la 12 la inaugurarea centrului de primire urgenţe. Comandă publicitară de la primărie: jumătate de pagină despre eveniment. Ninsoarea a stat. Poporul ales a plecat. Oraşul miroase a ceai de lămîie.

*



Ca să parafrazez, şi de-o fi şi eu să crăp nu vreau să vă întristaţi ci să mă incineraţi. N-am chef să fiu plimbat prin oraş iar mulţimea de gură-cască să mă judece după numărul celor care mă plîng. Şi nici şoferii să treacă pe lîngă mine cu farurile aprinse. Mi-ajunge neonul din faţa balconului care nu mă lasă să dorm seara.

*

Am ajuns la concluzia că morţii ăştia n-au cei şapte ani de acasă. Sînt complet lipsiţi de respect. Ieri am crezut că o să-mi tihnească slujba de duminică. Da de unde. La evanghelie primesc mesaj: accident mortal. două tiruri implicate. documentare spital.
Străbăteam aerul îngheţat ca un pescar care se chinuie să facă o copcă. Cînd am ajuns la centrul de primire urgenţe o ţigancă cu puradelul ei făceau tămbălău să primească mai repede îngrijiri medicale.
O asistentă îl întreabă pe puradel: ce-ai păţit? Puradelul a ezitat să răspundă. Apoi s-a smiorcăit: mi-am prins cucul în fermoar.

Probabil că Aghiuţă şi-a luat iadul în spinare a început să umble şi s-a coborît în registrul de internări. Un pieton beat accidentat pe zebră, un copil înjunghiat în spate, doi idioţi care s-au binecuvîntat unul pe altul cu răngile, un copil de opt ani luat pe capotă de o maşină, o şoferiţă care a intrat cu jeep-ul în treptele muzeului de ştiinţe ale naturii, două tiruri care s-au ciocnit iar din impact un şofer bulgar a decedat, pasagerul din dreapta internat cu politraumatisme şi şoferul din celălalt tir recoltat alcoolemie.
O fi fost de vină ziua de duminică sau excesul meu de cinism dar după ce am ieşit din spital mi-am adus aminte de parabola semănătorului. Nu prea mai ştiu exact toată parabola. Uneori din ceea ce ştii rămîne doar o fotografie uzată.
Îmi spuneam că semănătorul cel priceput aruncă seminţe în pămînt fertil şi are recoltă bogată. Mi-am umflat muşchii pe sub palton. Aşa şi eu. Arunc morţi în pămînt fertil şi am recoltă bogată.

*

Două nopţi a păzit tatăl lui Adrian tirul răsturnat. Îşi luase cojocul iar noaptea făcea un foc mare să avertizeze pe ceilalţi şoferi. Asta ca să nu mai pui la socoteală hoţii care dădeau tîrcoale la cheresteaua împrăştiată pe cîmp.
Bă Emilică lumea asta s-a făcut a dracului. A venit cumnatul şoferului care a rămas fără picioare săptămîna trecută. Se plimba aşa într-o doară şi a vrut să ia chingile cu care Adrian asigurase cheresteaua. L-am întrebat: bă ce faci? De ce pui mîna? Îs ale tale?
Nu. Eu voiam să le trec pe partea aialaltă a drumului. S-a suit în maşină şi dus a fost.
A dracului s-a făcut lumea asta bă Emilică.

*

De la un timp sînt tot mai confuz în legătură cu ceea ce îmi doresc. Mi-aş dori ca pămîntul să se oprească dracului din rotaţie în speranţa că voi avea o zi liberă fără morţi.
Mi-aş dori să ajung la Ecuador şi să fixez cu mîinile mele un ou pe un cui aşa cum am văzut pe la televizor. Mi-aş dori să stau de vorbă cu un necunoscut şi să inventez drumul mătăsii. O să-mi cumpăr cu salarul restant vreo 20 de cămile. O să tocmesc nişte necunoscuţi să străbată drumul mătăsii. Necunoscuţii sînt cei mai de încredere călători. Le poţi încredinţa tot ce ai şi tot ceea ce eşti. Ei nu vor judeca şi vor duce totul la destinaţie fără să-i mai întîlneşti vreodată.

joi, noiembrie 25, 2010

breaking news cu ce se întîmplă în oameni


De multe ori stau şi mă gîndesc cît de puţin îii trebuie unui om să continue. Un gest mărunt care pentru el ar concura cu victoria asupra Troiei. Revin la o expresie mai veche a mea: viaţa e un miracol fals dacă nu are puţină nebunie.
De cele mai multe ori scriu fără absolut nici o intenţie. Scriu propriul meu ziar. N-am reuşit să fac breaking news cu ceea ce se întîmplă în oameni aşa că fac breaking news cu ceea ce se întîmplă în mine. Nu că ar interesa pe cineva. Dar uneori viaţa îţi rezervă nişte gesturi halucinante. Nu-ţi vine să crezi că pentru cine, nu contează cine, fără chip, fără glas, contezi.

Astăzi după ce m-am întors din spital am primit un plic extrem de mare de la Cosmote. Sincer să fiu nu am avut nici o treabă cu Cosmote-ul pînă acum. Nu am avut cartelă, abonament şi nimeni din familia mea nu are. Dar era explicit pentru mine. Am deschis plicul în care era încă un plic. În ultima perioadă nu prea am avut feedback şi asta te cam dezamăgeşte. Dar asta îţi confirmă şi teoria că multora nu le pasă chiar dacă le-ai pune în farfurie inima ta aburindă.
Ei bine în plic se afla o scrisoare de la o persoană de care nu am auzit pînă azi. Nu mă şochează multe lucruri pe lumea asta. Dar voi rămîne impresionat tot timpul de sinceritatea celui din jur. Persoana respectivă îmi vorbea de parcă m-ar fi cunoscut demult. Şi într-un fel aşa e. Mi-a mulţumit că i-am dat o fărîmă de visare şi una de realitate. Numele ei de familie era identic cu numele unui băiat care în urmă cu cîţiva ani s-a sinucis. Poate e sora lui. Nu ştiu.
Sub scrisoare era un tablou. O acuarelă semnată de ea. Un om cu capul pe o carte.
Întotdeauna mi-am zis că dacă ceea ce scriu ajunge unui singur om atunci mi-am atins scopul. Astăzi am reuşit. Am reuşit primul breaking news cu ce se întîmplă în mine.

Oricine ai fi, mulţumesc. Iar următorul text va fi pentru tine. Chiar dacă nu voi spune o vei şti. 


luni, noiembrie 22, 2010

Atenţie că_cade

Pur şi simplu mă rezum la absurd.
Vine un moment în care trebuie să alegi între endorfinele eliberate în organism la fiecare eveniment tragic pe care trebuie să-l exploatezi jurnalistic şi oxigenarea plămînilor. Tot sistemul de valori ţi se dă peste cap. Şi ajungi la un grad de cinism care-ţi permite să macini oamenii mai ceva ca un concasor.
La o adică de mic am fost învăţat că duminica e ziua Domnului. De vreo lună de zile în fiecare duminică specialitatea casei e mortul pe tavă. Aburind şi în exclusivitate.
Dacă mă mai poate mira ceva atunci e absurdul unei situaţii. De fapt nu mă miră. Doar constat pînă unde se întinde şi-mi vine să strig bungeeee.
Sîmbătă noapte o femeie s-a aruncat de la etajul 1 al spitalului. Fusese operată în urmă cu cîteva zile. I se făcuse un implant de cristalin. În toiul noţii s-a dus la toaletă şi s-a aruncat pe fereastră. În urmă cu vreo doi ani un pacient se aruncase de la etajul 3 dar ăla scăpase cu viaţă pentru că aterizase pe gardul viu din jurul spitalului. Femeia aterizase direct în cap şi suferise o fractură de bază de craniu. Ca totul să fie absurd în momentul în care a sărit a fost observată de unlt pacient de la etajul 3. Culmea că respectivul avusese o intervenţie chirurgicală la cavitatea bucală şi nu putea să vorbească. Cu alte cuvinte un mut e martorul unui orb care moare. Dacă cinismul ar fi o persoană cred că ar avea limitele lui. Pentru că femeia s-ar fi putut prăbuşi pe cupola de sticlă a noului Centru de Primire Urgenţe din cadrul spitalului. Centru care va fi inaugurat vineri în prezenţa oficialilor din MS. Uneori viaţa se compune din mici furnicături senzaţii de cald sau arsuri pe care le înţelegi mai tîrziu. Mi-a trebuit o astfel de zi a Domnului în care am realizat cît de plăcut e să-mi simt limba arsă de o ciorbă fierbinte de perişoare după atîtea luni în care am trăit doar din moartea altora.
Oricum lunea pe nimeni nu interesează că cineva e fericit. Lunea e zi de supravieţuire. Lunea e un fel de cutie a milei în care toţi aruncă nişte bănuţi drept mulţumire că s-a dus cel mai slab dintre ei.

vineri, noiembrie 19, 2010

efectul religiei asupra cofetăriilor


în afară de o durere cumplită de cap
şi un cont pe facebook
nu am nimic în comun cu cei vii
dacă aş fi fost inteligent aş fi făcut un liceu militar
sau armata la marină
aş fi avut un loc de muncă asigurat la bugetari
m-ar fi durut în cot atîta timp cît aveam permis de conducere
pentru luntrea lui caron
pentru că morţilor nu le pasă de etilotest
sau dacă e ziua ta
ei nu-ţi spun la mulţi ani ori să ai noroc
ei îţi urează simplu căcat în traistă

ieri de exemplu victor juca biliard pe computer
mulţi au dat like la statusul meu
doar un un copil de ţigan s-a gîndit la mine
şi a murit ca urmare a complicaţiilor date de rujeolă
a venit la mine şi a zis trece-mă
îmi plac oamenii care mi-o spun verde în faţă
trece-mă că n-am timp pentru tine

am început să-i urăsc pe ăştia din nordul moldovei
frate-miu împărţea chiria cu ei în londra
avea de gînd să-mi facă o surpriză
voia să-mi plătească biletul de avion de sărbători
doar că idioţii din nordul moldovei
au plecat înainte să plătească chiria
au luat pînă şi cratiţa în care frate-miu gătea anul trecut
chişca adusă de mine din ţară

asta îmi confirmă teoria liniştii aparente conform căreia
nu ştii ce consecinţe poate avea un simplu gest
adică să presupunem că tot ce atingi devine al tău
dacă pui mîna pe o piatră s-o arunci în rîu să facă broasca
devine a ta
în vreme ce piatra străbate apa mîna rămîne într-un fel suspendată
şi-atunci te întrebi
dacă piatra şi-a găsit în sfîrşit apa
atunci de mîna regretă

sau ca să fiu concludent
mă trezesc dimineaţa ascult tower of songs mă întreb
oare dacă aş fi conştient că trag aer în piept doar pentru că
altcineva a încetat să respire
oare aerul ar avea gust de piure de castane?

aşa că astăzi îmi pare rău că nu mă doare
că nu mă mai doare
cînd uit chipurile celor pe care i-am cunoscut
şi prefer să-ţi vorbesc despre efectul religiei
asupra cofetăriilor forţate să se adapteze
şi să vîndă produse de post



vineri, noiembrie 12, 2010

Dr. E., political examiner


De cîteva zile mă holbez la lucrarea mea de licenţă. Peste ani de zile cred că aş putea s-o înrămez şi s-o scot la licitaţie ca pe o operă suprarealistă. La vremea respectivă capul meu era plin de seriale gen Profiler, Fritz şi alte asemenea. Visam şi eu ca oricare tembel că o să ajung să intru în mintea celor mai cunoscuţi criminali din România, să le întocmesc profilul psihologic. Pentru că, dacă ar fi să mă iau după licenţă, de profesie aş fi criminolog. I-am biruit pe Lombroso şi Pinatel, dar m-a biruit realitatea din penitenciarele româneşti. Şi realitatea Poliţiei Române, unde meseria asta e ca şi inexistentă. Aşa că m-am reorientat.

Ca jurnalist mă ocup şi de domeniul politic. Mă ocup dar nu-mi fac din asta un mod de existenţă. Fac lucrul ăsta pentru că nu are cine să-l facă. Îl fac mecanic pentru că prefer să-mi consum energia pe alte lucruri.  Am prins tot felul de campanii electorale, atit ca membru de partit aflat la putere, ulterior în opoziţie, cît şi ca jurnalist. Am prins tot felul de conferinţe judeţene cu tot felul de invitaţi de la centru sau de la extremităţi.
Dacă aş lua vrrodată premiul Emmy pentru înntreaga activitate, în primul rînd aş mulţumi reportofonului digital pe care l-am botezat Miluţă. Pentru că el înregistrează şi-mi lasă timp să mă amuz.

Ca om de ştiinţă ce sînt m-a fascinat întotdeauna acest organism viu numit organizaţie politică. Sau mă rog, partid. Are mii de picoare, întocmai ca un miriapod. Şi pentru că tot veni vorba de miriapode, situaţia celor doua partide mari din actuala opoziţie este exact ca-n bancul cu miriapodul care vrea să facă sex cu consoarta lui. Şi într-un final, sătul de insistenţe miriapodul o întreabă între care picioare e. Ceea ce nu este încă destul de clar e că deocamdată nici unul dintre cele două partide nu şi-a asumat rolul de consoartă. Încă.

Tot la acest organism numit partid mă mai frapează viteza de reacţie şi capacitatea de a-şi pune celule în mişcare. Iar acest lucru îl poţi constata la mitinguri şi proteste. Dar totul începe cu o conferinţă municipală sau judeţeană, cu invitaţi de la centru substituiţi în regine pentru care trudesc mii de albinuţe. Aici rezistenţa e direct proporţională cu capacitatea de a îngurgita ore de discursuri şi declaraţii politice. Ca jurnalist începi să apreciezi efectele terapeutice ale căscatului. Din cînd în cînd monotonia e întreruptă de cîte un exaltat, respectîndu-se astfel principiul conform căruia medicamentele compensate şi gratuite se eliberează doar în primele zile ale lunii.

Îmi aduc aminte de două conferinţe judeţene antologice. Prima conferinţă s-a desfăşurat într-o sîmbătă, la Piatra Neamţ. Miza era alegerea preşedintelui organiaţiei judeţene şi a vicepreşedinţilor. Regulile nescrise sînt mai clare decît discursurile. Dacă se spune că începe la ora 11, sigur va începe la ora 11.45. Dacă ţi se spune că ai mîncare asigurată sigur în momentul în care se serveşte masa liderul de la centru va susţine o conferinţă de presă. Dacă ţi se spune că ai transportul asigurat ar fi timpul să începi să crezi în teleportare. Cred că în sîmbăta respectivă mi-o fi tăiat calea vreo pisică neagră. Exact în momentul în care s-a făcut pauza de prînz preşedintele partidului ne-a invitat la conferinţa de presă. Normal, că nu numai cu pîine trăieşte omul ci şi cu cuvîntul care vine de la Domnul. Domnul preşedinte. Aici organismul de care tot vorbesc face dovada ferocităţii sale. Mii de tentacule cuprind mesele şi devorează totul pînă la ultimul oscior. Pînă la ultimul dop de apă plată. Iar tu şchiopătînd te întorci de de la conferinţa de presă gîndindu-te că o gură în minus înseamnă o pîine în plus.
Cealaltă conferinţă judeţeană s-a desfăşurat într-o vineri dup-amiază. Ca un partid de opoziţie care se respectă fiecare a venit cu bocceluţa cu brînză şi ceapă de acasă. Puţinele sticle de apă erau numai pentru membri. În schimb pe hol tinerii din partid vindeau nişte iconiţe cu un leu, pentru a sprijini un copil bolnav de cancer. O colegă de breaslă care pînă atunci coelcţionase tot felul de materiale electorale în speranţa unei cît mai riguroase documentări se arăta revoltată de faptul că trebuie să plătească. Pînă i s-a explicat diferenţa dintre un material electoral şi un material caritabil. Inevitabil toate conferinţele se sfîrşesc între patu ochi. Lighionul şef îşi aduce aminte de tine. Vezi cum faci, dar să iasă bine. O mie de ţechini primeşti? O, paşă, cît de darnic eşti...

luni, noiembrie 08, 2010

ghost division (in memoriam sorin)


cel mai des îmi e frică să mor în somn. nu vreau să mă trezesc altul şi să nu ţin mine ce am fost.
fibrilaţie în toiul nopţii. mă trezeşte lumina neonului ca o infirmieră pregătită pentru drenaj. îmi ia ceva timp să revin la normal. nenorocita asta de inimă se poartă ca un pasager care-şi caută locul în avion conştient că locul înscris pe bilet e foarte important pentru identificare în caz de dezastru.

cu cît fac mai mult bine cu atît îmi merge mai prost. susţin cauze nobile mă implic în activităţi caritabile. şi cu toate astea îmi merge din ce în ce mai prost. ba pierd sume importante de bani din neatenţie ba întîrzieri de salar ba patroana de la magazin face scandal să-i plătesc datoria. dacă dumnezeu ar fi onest m-ar scuti măcar de o parte lucrurile mărunte. pentru că sînt un om care respectă clişeele. cînd mă rog nu cer nimic pentru mine. hai să zicem că nu mă pot abţine să nu strecor acolo şi ceva pentru mine dar nu lucruri esenţiale.

înainte cînd nu mă asculta îl înjuram de mama focului. probabil orice dumnezeu e bun atîta timp cît avem nevoie unul de altul. acum pur şi simplu nu mai contează. nu aştept decît să fie onest. nu mă mai cert nu-l mai neg. îi spun foarte simplu: my man this is the end of a beatiful friendshisp.

*

am perfecţionat arta de a bate pasul pe loc. dacă ştie cineva vreo fanfară care are nevoie de un toboşar să-mi dea de ştire.

*

tot ceea ce nu pot mă ucide. e mai simplu pentru mine să cred că oamenii care nu mai sînt de fapt s-au dus la culcare într-o cameră de cămin unde dimineaţa pedagogul îi trezeşte stropindu-i cu apă. mă întreb dacă aş fi ştiut că e ultima oară cînd conduc pe cineva la gară oare aş fi făcut gesturi mai impunătoare. sau poate aş fi băut un vin mai scump împreună.
uneori de atîta neputinţă îmi vine să planific un jaf armat. îmi pun o cagulă pe cap şi ameninţ pămîntul cu un cuţit. apoi dispar înainte să apese butonul de panică. dispar cu toţi morţii pe care i-a încasat în ziua aia. 


duminică, noiembrie 07, 2010

miercuri, noiembrie 03, 2010

in fond e totul lavabil (mona mea)

cînd eram foarte mic îl iubeam mult pe dumnezeu. în fiecare seară mă spălam în lighean apoi mă dădeam prin păr cu apă cu zahăr. bunică-mea îmi zicea că mama nu lăsase decît bani pentru pîine. nu şi pentru gel de păr. şi oricum apa cu zahăr era bună şi la inimă şi la păr.

în biserică fiecare îşi avea locul lui. bătrînii se uitau urît dacă cumva le luai locul. acolo îşi lăsau batistele de pus sub genunchi rozariile şi cărţile cu cîntece. nu ştiam toate rugăciunile dar voiam ca ăia mari să mă vadă că ştiu. mă uitam la buzele lor şi-i imitam mîndru nevoie mare. îl iubeam aşa mult pe dumnezeu că într-o seară m-am dus să mă împărtăşesc fără să fi primit prima sfîntă împărtăşanie. voiam doar să văd ce gust are dumnezeu.

mi-am împreunat frumos mîinile şi m-am aşezat la coadă. cînd a venit rîndul meu preotul s-a uitat la mine cu îndoială. a zis cu jumătate de gură trupul lui cristos. eu am răspuns amin şi am pus limba pe hostie. în timp ce mă întorceam în bancă hostia mi se lipise de cerul gurii. încercam să o dezlipesc cu limba dar îmi era frică.
mă gîndeam că poate acolo trebuie să fie locul lui dumnezeu. în cerul gurii. adică mi se părea logic.

a doua zi a vuit tot satul. nu se mai auzise copil care să se fi împărtăşit fără să facă pregătirea pentru prima sfîntă împărtăşanie.
ai mei s-au dus la preot şi s-au rugat vreo lună pentru iertarea mea.
de atunci nu mai imit pe ăia mari. în biserică acum tac.

*

toţi mă ştiu ca pe un om care învaţă foarte greu.dar după ce învăţam un lucru nu mă mai săturam de el. cînd am mers prima oară desculţ prin sat stăteam mai mult în vîrful picioarelor. la cîmp era şi mai rău dacă nimereai în timpul cositului. pentru toate exista cîte o tehnică. îmi spuneau: bă dacă vrei să mergi pe uliţă pune naibii toată talpa. fără frică. dacă mergi la cîmp pune talpa în aşa fel încît să apleci înainte iarba cosită.

cel mai cumplit a fost să învăţ să dansez. duminica în curtea grădiniţei parca un camion mare iar în remorca o formaţie. stăteam lipit de gard şi mă holbam la alţii care dansau şi chiuiau cînd solistul răguşit mai avea timp pentru încă o mona mea nu ştiu doamne ce-i cu ea. vreo patru ani s-au chinuit fetele să mă înveţe blues forţat. şi au reuşit în cele din urmă.
ce n-au reuşit nici pînă acum a fost să mă înveţe să dansez populară. îmi spuneau tot timpul: tu ce crezi că o să dansezi la nunta ta?
dacă aş fi mucalit aş spune că eşecurile mari se datorează unor cauze mici. adică nu m-am însurat pentru că nu ştiu populară.

*

sincer să fiu nu ştiu dacă toate astea s-au întîmplat în mine demult. sau astăzi. îmi îngheţase mîna pe reportofon dar eu îmi pipăiam cu limba cerul gurii. să văd dacă dumnezeu mai e acolo.

marți, noiembrie 02, 2010

in fond e totul lavabil

***
nu-mi refuz niciodată o amintire. e ca o ţigară bună. ca o ţigară camel necartonat despre care se zicea că e făcută să traversezi deşertul cu ea şi tot arde.

astăzi în buzunare am o bomboană extramentolată o monedă de cinci bani şi o cheie care nu deschide nimic. azi e o vreme de întors în timp. ca şi cum ai arunca o cange în rîu căutînd trupul uni căruţaş surprins de ape.

clasoarele cu timbre mongoleze sau din papua noua guinee sau yemen. schimburile înfrigurate din scările de bloc de parcă am fi făcut afaceri ilegale. două timbre ştampilate pentru unul neştampilat sau un colţar. sau trei pentru un timbru foiţă de ţigară. ăsta era cursul nostru de schimb.

uneori îmi vine să spun că orice copil devine bărbat cînd ajunge la moartea lui winnetou.
mă ştiau toate magazinele din oraş. cumpăram în neştire indieni şi cowboy de plastic de parcă dumnezeu mi s-ar fi arătat în vis şi mi-ar fi poruncit să construiesc o arcă în care să adun toată preeria.
testamentul lui winnetou din care am făcut o aşa obsesie încît toate librăriile din oraş ajunseseră să mă dea afară. nici acum nu l-am citit.

***

şi totul se întoarce cu susu-n jos într-o zi de parcă ai fi o traistă cu mere coapte pe care dumnezeu o deşartă pe podea după ce s-a întors de la colindat.
afli că există ameninţări teroriste credibile sursa fiind yemenul. mongolia e decimată de foamete iar indienii tăi au coborît beţi din arcă direct în rezervaţii.

***

discotecile din cămin care se ţineau în fiecare joi şi duminică. bătăile dintre rapperi şi rockeri din parcul botezat acum cancicov. november rain. singura piesă pe care noi rapperii o acceptam. pentru că ţinea nouă minute cît să dansezi cu o fată să-ţi faci curaj şi să o lipeşti de tine atît de tare încît să-i simţi sînii. ori să-ţi cobori mîna aşa într-o doară pînă pe coapsele ei. şi ţeapa pe care o luam de fiecare dată cînd credeam că şi one e blues ne repezeam să invităm fetele la dans. apoi cînd începea partea cu imprisoning me stăteam ca nişte tălîmbi în mijlocul ringului neştiind ce să facem iar dj-ul dădea sonorul din ce în ce mai încet să ne scutească de chin.

***

cînd viaţa ta se învîrte în jurul unui spital ca un leopard adulmecîndu-şi consoarta totul se întîmplă aproape firesc. pentru cunoscuţii tăi poţi face rost gratis de un vaccin antigripal intradermic. poţi descoperi că dumnezeu a creat lumea în şase zile iar în a şaptea făcut tratament cu fortral.
şi uite-aşa seara cînd ajungi acasă la gît îţi atîrnă o cheie care nu deschide nimic. dacă ai noroc mănînci orez cu ciuperci. dacă nu cîteva felii de salam uscat. ţi se face dor de musacaua servită la cantină sau de ciorba lui ivan denisov din care pescuia oasele de plevuşcă. te aşezi în genunchi la marginea patului şi cu jumătate de gînduri în altă parte te rogi: fortralul nostru care eşti în ceruri vie împărăţia ta facă-se voia ta uitarea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi.

***


în fond e totul lavabil.
maestrul meu chuck norris şi toate visurile mele de răzbunare pe colegii care mă alegeau ultimul la ora de sport cînd făceau echipele de fotbal. fetiţa moartă în lutărie şi o casetă de reportofon cu banda agăţată exact cînd poliţiştii pronunţau concluziile. chiflele turceşti din recreaţie şi ştrudele cu mere pe care le dădeam la schimb cu un sărut pe obraz.. acuzaţii de fraude electorale şi pagini publicitare. oare unde încap toate astea.
într-un fel parcă sîntem nişte bătrîni care colecţionează compulsiv obiecte pînă ce ne opresc nişte vecini deranjaţi.

***

nu-mi refuz niciodată o amintire. e ca o naştere subacvatică după care te recuperezi mai rapid.