vineri, octombrie 24, 2008

Poets of the Fall - Carnival of Rust

despre moarte şi alte obsesii

bunică-mea învîrte fusul cu repeziciune. la picioare puţin mai încolo pămîntul făcut ghem. pămîntul se deşiră uşor o pisică îl ţine între labe. bunică-mea nu are ochi nici inimă nici oase. ca să n-o doară nimic. şi alţi copii rîvnesc la ea dar n-o împart cu nimeni. o mănînc pe ascuns.

*

lumînările pîlpîiau ca nişte ochi care se închid şi se deschid. o tăcere ca-ntr-o sală de naşteri părăsită. adică poţi să-ţi imaginezi vocile aşa cum îţi poţi imagina naşterile. stătea trupeşă cu rozariul înfăşurat pe mîini. rozariul pe care îl furasem din catedrala sfîntul ştefan din viena. cînd s-a pornit cortegiul viscolul m-a izbit în piept şi pieptul s-a deschis ca o poartă trîntită de vînt. a intrat şi-a început să scormonească prin mine ca un medic în căutarea unui organ bolnav.

mergeam în faţa cortegiului faţa îmi era uscată. crucea mi se lipise de mîini ca nişte cătuşe de mîinile unui condamnat pe viaţă. cel puţin eram în viaţă.

*

bunica mea are o sobă uriaşă pe care coace bostani. cînd se întorc de la strînsul oamenilor umbrele sînt hămesite îşi reazimă picioarele de sobă şi aşteaptă să pună masa. bunică-mea pune masa în mijlocul casei umbrele se aliniază care pe pat care pe scaune. patul e foarte înalt şi moale dacă te laşi în el ajungi pe partea cealaltă a lumii. din cînd în cînd soba deschide gura şi bunică-mea îi aruncă ciocălăi. soba mestecă uşor focul e sătul.

*

nimeni nu scotea o vorbă. vocea preotului se pierdea şi ea înghiţită de viscol. nu puteam să-mi desprind mîinile de pe cruce de parcă dumnezeu se agăţa de mine şi-mi spunea să nu-l părăsesc. dar eu cînd l-am rugat să murim împreună toţi oamenii să nu plîngă nimeni m-a ascultat? i-am zis atunci că asta e ultima picătură şi dacă mai face scene o să plec fără nici un regret. am început să rîd şi lumea se uita la mine consternată.

în biserică puţin mai cald. aveam impresia că sînt într-o cavernă şi că oamenii desenează animalele pe care le vor vîna. vocea preotului se izbea de pereţi mi-am adus aminte cum se izbeau vrăbiile de geamul balconului vara cum se izbea taică-miu cu capul de pereţi cînd era în sevraj.

*

cînd iese în curte bunică-mea e încojurată de toate rădăcinile. are în mînă un lighean din care împarte boabe de rouă. rădăcinile o urmează ca nişte pui de raţă. casa ei e adîncă şi a fost săpată pe timpul războiului de un obuz.

*

o singură dată am fost la ea. nu putea să respire fără masca de oxigen. mi-a scris strâmb pe o bucată de hîrtie igienică aveţi grijă de mama. apoi pieptul ei s-a lăsat ca şi cum ai aşeza un cerşaf pe pat. văzusem o mulţime de morţi dar niciodată cum se moare.

bărbaţii se chinuiau să spargă pămîntul îngheţat de parcă am fi locuit pe o planetă de titaniu.

joi, octombrie 23, 2008

terminalul

la o adică puţin mi-a păsat. mă uitam la piercingul lui la fesul lui. povestea lui părea credibilă bunul lui simţ părea credibil. la o adică povestea lui cu mici variaţiuni a fost povestea mea. cîteodată te simţi vinovat pentru că ţi-ai părăsit povestea şi cineva e nevoit s-o trăiască în locul tău.

dacă te deranjez spune-mi. nu mă deranjezi. sînt din constanţa am adormit în sala de aştepare şi mi-au furat toţi banii. tre' să strîng vreo trei sute de mii într-o oră. îţi dau numărul lu' taică-miu să-ţi trimită banii. nu sînt cerşetor asta e n-am crezut că mi se poate întîmpla.

să presupunem că avea dreptate. dacă n-aş fi plecat din poveste dacă aş fi rămas acolo poate n-ar fi trăit în locul meu. dacă mi-aş fi continuat povestea pe care o începusem demult cu acel n-am unde să dorm cu sprijinitul nopţii de ziduri după ce am găsit-o beată şi pişată în staţia de taxiuri. dacă aş fi dat în fiecare noapte doi lei pentru a dormi în gara de nord doi lei pentru două ţigări fumate pînă mi-am fript degetele şi ochii celor care jinduiau la fumul meu la plămînii mei. poate că locul din sala de aşteptare ar fi fost ocupat şi el n-ar mai fi adormit.

*

mîine e ziua ta de plutire. ai să-ţi faci din perdea un covor fermecat sau o păpuşă pe care o înveţi să cînte la violoncel.

*

l-am ajutat. ştiam că sentimentul de vinovăţie n-o să dispară dar nici schimb de poveşti nu puteam face. cînd pleci de undeva altul îţi ia locul. totul ţine de schimbare în viaţa asta. schimbăm poveştile schimbăm trenurile schimbăm gările. toate astea sînt nişte piei care trebuie să cadă. altfel nu am fi noi.

să presupunem că nu avea dreptate. l-am ajutat end of story fiecare cu felul lui de a cerşi. dacă cerşeşti măcar fă-o elegant. în vechea poveste eu aşa am făcut. măcar pentru că mi-a ţinut povestea într-o notă elegantă merita să-l ajut.

*

un compartiment cu scaune tari. pe fereastră atît de întuneric încît am crezut că trenul nu se mişcă. în compartiment toate îşi pierd conturul. nu mai există oraşe case copaci. există doar lumini. uneori trec zvîcnind prin faţa ochilor şi-atunci realizezi că n-ai să atingi lumina dacă ea nu se lasă atinsă.

uneori buzele se mişcă oamenii mă cred nebun. chiar şi tu mă întrebai ce spun cînd mă vedeai că vorbesc singur. nici eu nu ştiu. adevărul e că buzele sînt terminalul unui aeroport. cînd se deschid se pleacă oriunde.

duminică, octombrie 19, 2008

de cîţi bani să fie

draga mea

m-am întors în oraşul acela în care ploaia e
un agent mărunt de poliţie comunitară
somează pe toţi somează pînă şi cerul bună ziua actele la control
bună ziua sînt domnul cer nu semăn cu cel din buletin
la serviciul de evidenţă al universurilor toţi dumnezeii aveau gripă
şi nu mi-au pus o poză ca lumea

între mine şi tine o lună în ultim pătrar
ca un ochi de pirat
sau ca o moarte şi-un pic

cînd am ajuns nu mă aştepta nimeni în gara norml de pustie
doar întunericul se gudura ca un cîine care aşteaptă să fie hrănit
mă săruta pe gură mă sufoca
stai măi ţi-am zis că nu plec decît două zile

m-am întors mai bogat cu nişte oameni e greu să găseşti
oaemni bun de băut în vreme de secetă
dacă-i găseşti pe mal stau prădătorii
mi-am reîncărcat bateriile
draga mea ştii că la mine nu merge cu litiu sau nichel
eu funcţionez pe bază de oameni

cînd am plecat apunea soarele un soare aşa mare nu am văzut
poate doar ochii copiilor cînd se miră erau mai mari
îmi povesteai cum se aude noaptea petrochimia
eu eram o sondă dezafectată pe care din cînd în cînd o mai călcau
doar săracii

bere rece cafea ciocolată striga vînzătorul
eu vindeam ponturi sinucigaşilor
dacă te arunci de pe gînd în golul din mine
mori ca şi cum ai pluti

apoi am visat
se făcea că eram noi dana victor radu ştefan
aveam toţi o afacere un birt sau ceva
ne mergea bine
cînd se deschidea pămîntul să iasă morţii din schimb
venea cîte unu cerea o viaţă da tare
noi scoteam paharele şi-ntrebam
de cîţi bani să fie

vineri, octombrie 10, 2008

o zi ca asta

uneori te trezeşti gol fără absolut nici un motiv. pur şi simplu nu e nimic în tine ca şi cum somnul ar fi o maşină de gunoi care ridică pe timpul nopţii tot ce-ai adunat în tine.

*

stătusem în ploaie vreo 20 de minute. ăia de la ING îmi spuseseră că dezvelirea maşinii lui Alonso avea loc la ora 11. era 11 şi ceva toţi îl aşteptau pe viceprimar. la ora 12 trebuia să mă duc la lansarea unei televiziuni digitale. de regulă mi-e greaţă de asemenea evenimente. dar cu greaţa e cam cum e cu ura.
de exemplu în fiecare dimineaţă cînd mă duc la muncă trebuie să traversez printr-un loc extrem de circulat. există o trecere de pietoni dar ea există doar pentru pietoni. uneori aştept şi zece minute să traversez. urăsc trecerea aia dar nici nu schimb traseul. poate dacă urăsc trecerea în fiecare zi ura o să se consume.

*

mă uit la tastatură văd că a început să-mi cadă părul.

*

la ora trei a început nebunia. un tir înfipt în copac într-o curbă periculoasă. îi dau o ţigară şoferului tremură aşa de tare că nici nu poate să şi-o aprindă. în oraş un accident mortal de circulaţie. ajungem exact înaintea ambulanţei. traversez fac poză după poză. prin obiectiv totul e nemişcat. o pereche de papuci o geantă. trupul stă într-o poziţie curioasă. de pe partea cealaltă mi se părea că nu mai are cap. acum vedeam bine. mîinile întoarse la spate şi picioarele paralele cu trupul. fesele rupte. scrotul şi un testicol puţin mai încolo.

mi-ai spus că tu n-ai putea face asta niciodată. eu ţi-am spus că nu de morţi mi-e frică. un urlet face mai mult decît o moarte.

nu mă mă plîng nu plîng doar constat.

*

gata. i-am cerut şefului o pereche de cizme. buruieneştiul era o imensă baltă. mă strecuram cu greu încercam să găsesc o palmă de pămînt pe care să pot sta. frigul m-a luat prin surprindere. la fel şi emil. avea o privire tîmpă cînd se uita la muncitori nici măcar un bolţar nu putea duce cu mîinile diforme. frate-său îmi zice că l-au nenorocit medicii cînd era mic.

*

uneori te trezeşti cu o senzaţie nedefinită că azi vei muri. nu-ţi poţi da seama de ce nu ai greşit cu nimic nu te doare nimic. şi totuşi senzaţia persistă toată ziua ca o după-amiază de vară cînd vrei să dormi şi o muscă nu te lasă în pace. îţi faci cruce cu limba te pregăteşti vezi un moment care se apropie îţi spui ăsta e te faci mic te faci mari îţi deschizi pieptul faci pe curajosul scînceşti momentul trece. seara cînd te întinzi în pat şi te cuprinde căldura îţi spui că nici o zi nu se termină aşa cum începe îţi mai faci o cruce cu limba adormi maşina de gunoi vine fix la ora ora două.

*

last time we saw you you looked so much older your famous blue raincoat was torn on the shoulder. uneori se întîmplă să fredonez toată ziua o melodie.

*

în zilele cu doi trei morţi sau conserve cum le spuneau ăia de la anatomie patologică ştiu ce m-aşteaptă. ajung seara acasă adorm pe la nouă mă trezesc la trei şi pînă dimineaţă nu mai pot să dorm nici măcar cu somnifere. în întuneric stau la pîndă ca un vînător aşteptînd mistreţii.

*

e ciudat cum lucruri la care nu te-ai gîndit pot să-ţi schimbe viaţa. sorin imita cel mai bine scîrţîitul uşilor cînd spunea bancuri. era în perioada bacului ieşisem de la filosofie. vară-sa mă aştepta. haidem la morgă. am nevoie de încă un martor să-l identifice. era tăiat de la mijloc. l-am împus cu degetul de curiozitate trupul a scîrţîit ca roţile trenului care a trecut peste el. pînă seara n-am putut să scap de mirosul de parafină. nici dacă aş fi făcut duş nu cred că aş fi scăpat. poate dacă aş fi făcut rost de o altă piele.

*

n-am vrut să mă sinucid niciodată. e drept au fost cîteva gînduri sporadice dar nimic serios. cînd m-am născut trei ursitoare s-au făcut mangă şi au ursit ca eu să scriu despre spintecaţi. fie că aveau nevoie de martori fie că trebuia să scriu despre ei ajungeam întotdeauna la ţanc. ajungeam cînd viaţa se scurgea din ei deschideam gura larg şi viaţa lor intra în mine. de asta n-am vrut să mă sinucid. ei ar fi vrut să le trăiesc viaţa. şi asta e o obligaţie. e cam cum spune în biblie. ceea ce moartea a unit dumnezeu să nu despartă.

luni, octombrie 06, 2008

despre moarte şi alte obsesii

nu-l văzusem demult. trebuia să-i aduc pastile de la oraş. nişte paracetamol şi indometacin unguent. ploua torenţial şi pînă să ajung la maşină punga de hîrtie în care erau medicamentele se făcuse una cu pămîntul.
pe drum mă gîndeam dă-o-n măsa doamne lasă-i şi pe ei să aibă un hram.

*

mă enervează cînd uit să mă gîndesc la tine. mă iau cu munca şi mă trezesc după vreo două ore că nu ţi-am repetat numele în gînd.

*

cînd am ajuns era schimbat totul. pe vremuri ograda mi se părea mare. acum parcă toate gardurile veneau peste mine ca un utilaj de zdrobit maşini. în faţă se ridica o fundaţie, probabil casa care se construia după ce inundaţiile au pus-o la pămînt pe aia veche. casa mare era încă întreagă.

*

cînd ies de la muncă maşinile trec pe lîngă mine unii şoferi mă salută. mă chinui să-mi dau seama cine e dincolo de parbrizul opac dar maşina trece prea repede. şi asta mă scoate din sărite.

*

nu l-am văzut demult. nu mai ţin minte de cînd. aşa cum nu mai ţin minte de cînd nu m-am spovedit. şi asta în familia noastră chiar e o problemă.
de găsit l-am găsit greu.
am intrat în prima odaie pe dreapta. aici stătuse bunică-mea după ce a murit. sau în odaia din stînga. nu mai ştiu. în camera aia acum era doar un dulap şi un telefon pus la încărcat.
în camera din stînga un pat nefăcut de cînd mătuşă-mea a plecat în italia. în a treia cameră un miros puternic de gaz de butelie.

*

cînd mă întorc de la muncă miroase a frunze putrede alune prăjite şi coceni. simţi asta nu?

*

cînd am intrat am văzut cadrul de metal de care se sprijinea cînd făcea cei cîţiva paşi zilnici.
ce faci. l-am întrebat cu voce tare ştiam că nu aude.
cini-i. vocea lui a sunat ca o veioză spartă. ori ca atunci cînd despici un bostan.
avea o privire hăituită de parcă în casă intrase un hoţ şi urma să-l tîlhărească.
emilian sînt. cini-i.
m-am apropiat punga cu pastile se legăna pe lîngă mine tălîmb am scăpat de ea ca de un cancer.
ochii i se afundaseră în orbite orbitele în craniu de parcă ai fi coborît în pămînt două sicrie.
emilian sînt.
s-a ridicat în capul oaselor m-a recunoscut şi sicriele au început să lucească. pe cap avea un fes verde.

*

cînd nu urlăm unul la altul maică-mea îmi caută tovărăşia ca o lupoiacă ce-şi linge puii. se agaţă de vocea mea ca de o cădelniţă.

*

cînd a murit bunică-mea încăpăţînatul s-a încuiat în atelier şi i-a făcut o cruce din fier forjat. cum dracu cel mai bun fierar să stea cu mîinile în sîn. eu nu mai ţin minte decît autobuzul care pornea după ce dădeai vîrtos la manivelă şi mirosul de benzină care mă făcea să vărs. fierul se îndoaie mai greu decît omul spunea. dacă îi iei dumnezeul şi femeia omul nu e bun decît pentru foc spunea.
după ce murise bunică-mea visam să scriu un roman. s-ar fi chemat şi totuşi o lacrimă nu şterge pămîntul. stupid nu? s-a ales praful de el.

*

îi vedeam dinţii pe care-i mai avea mărunţi şi subţiri ca surcelele pe care le făceam iarna să aprindem focul. sînt la muncă i-am zis. am venit să-ţi aduc pastile.
da unde munceşti. la ziar. şi ce faci. reportaje. şi cum le faci. stau de vorbă cu oamenii fac poze. şi te plăteşte? zece milioane. puţin.
îi vedeam dinţii ăia stricaţi şi mi s-a părut o clipă că-i ivan denisovici sugînd oasele unei plevuşte din supa lagărului.
da cu singurătatea cum stai. am o prietenă studentă la bucureşti. la ce. la litere. adică. cum să-i explic eu că prietena mea îl are profesor pe cărtărăscu. şi cînd vă uniţi. la anul.

*

m-am oprit bursc nu simţeam nimic. ceva a plesnit în mine ca atunci cînd coci ardeii.
trebuie să plec i-am zis sînt în timpul serviciului. de spaimă m-a apucat de mînă cu toată forţa. de cîţiva ani se făcuse din ce în ce mai mic. mai aproape de pămînt de parcă bunică-mea l-ar fi chemat la ea.
globii ochilor erau deja înecaţi doar irisul se străduia să rămînă la suprafaţă ca acoperişul pe care i-l luase apa.

*

şi cînd mai vii.
cînd mai am timp.
mulţumesc. mulţumesc. mulţumescul ăla mi-a tăiat inima. ca atunci cînd bunică-mea tăia mămăliga cu sfoara.

*

m-am aşezat pe prispă să fumez. el n-a ştiut niciodată că fumam. m-am uitat la temelia ridicată. o pereche de mănuşi o roabă răsturnată. acolo era un cuptor unde făceam sarmale. un pickamer.
am zis odată că o să iau un pickamer şi-o să dau vreo două mii de găuri în cer pentru toate rugăciunile care nu mi-au fost ascultate. acum am să-mi iau un pickamer şi-am să dau trei milioane de găuri în pămînt să respire toţi ai mei. să mă lase pe mine fără aer dar să respire.

*

după cîteva zile m-am întors seara de la muncă. am vorbit cu maică-mea mai mult fleacuri. apoi am rămas singur mîncam ceva salam cu ketchup.
m-am buşit plînsul. mi-am revenit.
m-a buşit din nou.
am ieşit pe balcon şi-am urlat cum făcea bunică-mea:
petrea hai la masă avem mămăliguţă cu inimă de pui.

sâmbătă, octombrie 04, 2008

memory card empty

o conferinţă de presă un deputat ne vinde gogoşi
un lider de sindicat se pregăteşte de grevă
avancronica unui meci cu echipa locală
un hram printre sinistraţi

apoi un moment în care nimeni nu vede
deschid gura larg ca o fereastră
închid ochii
şi îmi închipui că eşti cu mine la don petrică
emiliano emiliano îmi spune
tu îmi vorbeşti fără oprire
despre cum te-am înşelat cu lavinia
depre cum vodca din faţa ta nu e votcă e o poşircă
puţin absent nu-mi doresc decît să te sărut acolo jos între copse

şi asta să fie o stare de existenţă continuă

*

în nopţile în care nu dorm
în nopţile în care mă sprijin de pereţii lipicioşi ai vreunei gări
ca de labiile unei femei
mă gîndesc la toţi cunoscuţii
necunoscuţii
locuri senzaţii arbori
ce procesiune ciudată
încolonaţi trec prin mine oamenii buni
dana ioana victor şi încă vreo doi
cineva mă trezeşte zîmbesc
sînt un barman la sfîrşitul programului
sînt o vitrină pe care scrie cu litere mari
avem inventar de la unu la două

*

dau cu piciorul într-o castană
e linişte
puţin înnorat
castana se rostogoleşte pe asfalt
de fapt nu-mi dau sema dacă ea se rostogoleşte sau eu
nu se poate opri
nu mă pot opri

aş putea iar să-ţi vorbesc despre neputinţa de a nu te opri din mers
de parcă aşa nu m-ar ajunge nimic
dacă picioarele nu mă ascultă
voi merge în gînd
nu mă ajunge nimic


stau în bucătărie o gîză se-nvîrte în jurul becului
ca un credincios în pelerinaj spre lourdes
nu e nimeni în preajmă
mănînc fără poftă supa ştii tu supa aia făcută de mama
supa care-ţi plăcea ţie
lingura sună ca dracu în farfurie cam aşa sună inima cînd se loveşte de coaste
şi nu poate să iasă


nu mă gîndesc la nimic
viaţa e o autoutilitară condusă de un şofer beat
ce se izbeşte de o staţie GPL