vineri, iunie 12, 2015

cireșarii




recunosc
știu despre viață și moarte
cam tot atîta cît știu despre lumini și umbre
dar nu pot înțelege în ruptul capului
de ce în loc să ne rugăm nou-născuților
pentru că ei n-au făcut încă alegeri greșite
așteptăm ca unul din noi să moară
îl pironim cu o cruce neagră în calendar
ca un liliac
apoi ne-nchinăm la resturi de haine
și degete putrezite
în momente de rătăcire
avem impresia că simțim
răsuflarea vocea sau șutul în fund al celui ce-a fost
 în restul zilelor plătim slujbe de pomenire
de parcă moartea ar fi o ploaie curată venită la timp
peste viața noastră întoarsă pe dos
ca o brazdă de plug

acuma doamne
nu mă înțelege greșit
cred că știi că-ți caut tovărășia
așa cum zgăibărici încerca să imite polarul fram
și mai știi că-mi iubesc viața chiar de m-ai pune
să car o cruce de fontă
dar se întîmplă o zi cînd mi se face urît de atîta pustietate
și-mi vine să scuip în palme
să mă cațăr în cer ca-ntr-un cireș amar
chicotind să arunc în oameni cu sîmburi
oamenii să-ți bată în poartă să spună
bădie morțune
milică al tău n-are stare

recunosc
știu despre lumea asta
cam tot atîta cît știu despre lumea de dincolo
dar nu pot să nu rîd
cînd cei ce-au rămas visează pe cei ce-au plecat dintre noi
apoi se dau de ceasul morții să înțeleagă ce-nseamnă
îi vezi plini de viață dacă cei morți o duc în bine în vis
îi vezi pierduți dacă cei pierduți o duc rău
de fapt
totul e mult mai simplu
se întîmplă o noapte cînd morților li se face urît
de atîta pustietate
scuipă în palme se cațără-n visele noastre
ca-ntr-un păr de sîntă mărie
aruncă în oameni cu sîmburi
oamenii bat chicotind la domnul în poartă
bădie morțune
vezi că ai tăi nu prea au stare

marți, iunie 09, 2015

sainsbury's



se întîmplă cîte o dimineață cînd mă trezesc
într-o stare de luciditate mai sfîșietoare decît
orice descarcerare
îmi dau seama că m-am sălbăticit în asemenea hal
că atunci cînd merg pe stradă nu mai știu
să țin mîinile lîngă trup în așa fel încît să nu par
umbra unui copac sub care îți tragi răsuflarea apoi
mergi mai departe
umbra unui mormînt pe care l-ai curățat mai mult compulsiv
pentru că știi că acolo e cineva drag dar nu mai știi cum arată
sincer îți spun nu mai știu
să țin mîinile lîngă trup în așa fel încît
să nu par că aș cere oameni
țigări la bucată
30 de lei în avans pentru cartea mea cu autograf
iertare
sau două minute să-mi spui
cum o mai duci

și mă cuprinde un dor de oameni
ca atunci cînd bei fără-ncetare trei zile cu toate că știi
că trezirea va fi mai cruntă decît orice titlu executoriu
mi-aș petrece tot restul zilelor făcînd fapte bune
cu speranța stupidă că se va alege un papă
care va spune că și cei mărunți sunt demni de cinstea altarelor
sau mi-aș face din piept o covrigărie
cu doi angajați care vă servesc la cald
de tejghea sprijinit în coate v-aș întreba
dacă-aveți rest
dacă nu
 dau restul zilelor mele
v-aș face cu ochiul complice
dați omului ce este al omului
și lui dumnezeu mai vedeți voi


sâmbătă, iunie 06, 2015

magic express



după cîteva ore în tren viii încep să miroasă a viu
așa cum după cîteva zile morților încep să le crească unghii
miroase-a javel și odorizant de mașină
a spray de viespi și falafel
chircit pe banchetă ca porumbul surprins de îngheț
încerc să-mi dau seama dacă cei din jur sunt reali
ori dacă mintea îmi joacă feste

undeva o doză de bere se desface cu zgomot
o ușă hidraulică se închide
un bătrîn îi povestește nepoatei despre albinele africane
și despre negrii care au pielea neagră pentru că
au locuit pe soare
eu mi-o închipui pe maya cu cei doi dinți de lapte abia mijiți
cum pictează cu pastă de broccoli ștergare de unică folosință

mă năpădește apoi un val de căldură
ca un mușuroi de furnici stîrnit din greșeală de un iepure clăpăug
lipesc fruntea de geam mă întreb inutil dacă e sticlă securizată
ori plexiglas
prin fața ochilor trec în rafale frînturi de clădiri
frînturi de cuvinte de oameni care așteaptă de oameni care
sunt așteptați frînturi de sunete și lumini
îmi spun că mai cumplit decît o lumină care se stinge
e o lumină ce pîlpîie
cînd o lumină se stinge știi la ce să te aștepți
și te pregătești de-ntuneric
o lumină ce pîlpîie te pune s-alegi forme
niciodată complete

cînd sunt sigur că nu mă vede nimeni zîmbesc
trenul îmi pare un fel de bonă din indonezia
care îmi cîntă de leagăn pe limba ei
în țeastă se-adună scenarii ciudate
oare ce-ar fi dacă-aș lăsa totul baltă
să ies din trupul acesta și trupul să cadă ușor la podea
ca o piele năpârlită de cobră
să merg pe jos pînă în surrey sau brighton
atîția turiști au străbătut țările pe bicicletă
eu de ce n-aș putea

în urmă
tenorii din cor nu s-ar mai auzi la fel de tare
mamei n-ar mai avea cine să-i cumpere apă întotdeauna la pet de 5
și întotdeauna puțin mineralizată
cei de la crîșmă n-ar mai avea cui să dea ponturi pentru știri de ziar
cireșul din fața balconului s-ar spînzura cu crengile proprii
pentru că primăvara nu l-ar curăța nimeni
zîmbesc din nou
mintea îmi fuge la toți oamenii pe care m-am grăbit să-i cunosc
de parcă am strîns provizii pentru ierni nucleare
la capăt de linie viața îmi pare un iluzionist amator
care nu știe alt truc decît să facă oamenii să dispară
iar în final îți dai seama
că au fost lîngă tine tot timpul

miercuri, iunie 03, 2015

scurt cîntec de leagăn



sincer să fiu
nu cred că un om întreg la minte ar fi putut lăsa
o poruncă de felul iubește-ți aproapele ca pe tine însuți
ar fi știut că nu există cale de mijloc și că
e o rețetă sigură pentru dezastru
cînd oamenii încep să iubească alți oameni e ca și cum
ne-ar lovi o epidemie mai cruntă ca moartea neagră
și gripa spaniolă
de aia cred că acolo sus e un adolescent
care s-a ars cu prima lui dragoste
ori care iubește prea mult oamenii dar n-are curaj să o spună
așa că a trimis pe cineva de încredere
să ne cunoască mai bine

în cele din urmă am învățat să mințim
am învățat să ne spunem
că dacă-i iubești îi lași să plece
am învățat să ne gîndim la oamenii care au fost lîngă noi
ca la niște povești minunate care ostoiesc durerea lui dumnezeu
cînd îi cresc dinții de lapte