vineri, iunie 01, 2007

Le Pacte Des Loups

pacte des loupes

pacte des loupes
jurnal pentru mowgli 1


depresie
o să vină o zi cînd n-o să mai pot atunci o să urlu o să plâng o să rag o să transform toate femeile în căţele bărbaţii în cârlige de măcelărie apoi o să mai urlu puţin

de mic am crescut singur dormeam singur mîncam singur vorbeam singur oamenii râdeau de mine vedeau buzele cum se mişcă spuneau uite la ăsta şi-a înghiţit limba eu spuneam lucruri importante n-aveau cum să ştie că lucrurile importante nu se spun în gura mare la ora de sport alergam când nu mai puteam simţeam inima cum bate în stern ca bătăile tatei în uşă când se întorcea beat acasă băteam şi eu cu pumnul în piept urlam mergi maşinărie stricată ca printr-o minune trăiam acelaşi lucru îl fac şi acum mă trezesc dimineaţa şi-ţi urlu-n timpane mergi maşinărie stricată nu-mi spune că n-ai să te întorci tu trebuie să te întorci acasă

pe-aici nimic nou într-o vreme stăteam la nea petrică tot îmi spunea că te place intrau bărbaţii ieşeau credeam că dacă plec eu pământul îşi pierde balanţa uneori aveam impresia că bărbaţii intră în mine ciocnesc un pahar apoi pleacă uneori când mă ridicam să mai iau o bere mă uitam înapoi şi mă vedeam la masă mă întrebam de ce n-am plecat până-ntr-o zi când am luat patru ţigări pe datorie de-atunci intru în scară pe furiş să nu mă vadă crede-mă nu am avut cu ce să plătesc e destul de nasol să mergi pe furiş ai senzaţia că eşti vinovat pentru tot ce se întâmplă în lume deşi eşti prea neînsemnat îţi vine să-ţi tai picioarele să nu mai facă zgomot paşii se aud pe holuri ca nişte clopote turnate în bronz

cannon A 520
nu mi-a fost frică de moarte nu mi-a fost frică de moarte nu mi-a fost frică de moarte uneori încerc să-mi aduc aminte cum a început totul care a fost primul mort pe care l-am privit în ochi poate copilul pe care l-a înghiţit pământul poate schizofrenicul care s-a aruncat de pe pod moartea nu m-a durut niciodată m-au durut mai mult amputaţiile moartea nu doare ci rănile e curios cum prin lentile moartea stă nemişcată şi-şi trage ţinuta de gală să ştie lumea că aşa arată noaptea mă învinovăţeam că nu am vărsat o lacrimă iar nu înţelegeam de ce când îmi luau aparatul plângeam uneori de plânsul altuia alteori că nu plâng până la urmă am renunţat nu mi-e frică de moarte mi-e frică să mor

stadionul
nu ţi-a venit să crezi ce ascund nişte plăci de beton răvăşirile de cele mai multe ori sunt încastrate în ziduri am intrat amândoi printr-o spărtură ţi-am spus că acolo e amazonul meu cu piranha şi arapaima auzeam iarba cum mişcă de parcă milioane de prunci loveau pântecul mamelor ne-am aşezat am vorbit puţin despre cum e posibil să nu te întorci despre cum îţi spui în fiecare zi că te întorci te-am prins de păr şi te-am desfăcut ca un gropar dezmorţind brazdele de ţărână mirosea a muşchi încordaţi şi a soc am intrat în tine te-am privit în ochi cu furie eram un corb care-ţi ciugulea din orbite apoi mai ţin minte că erai atât de caldă încât m-am crezut o maşinărie ciudată care sfredeleşte magma spre centrul pământului

puntea
erau momente în care ţi-aş fi găurit craniul doar ca să văd ce crezi despre locurile şi oamenii mei am coborât din autobuz în faţa celei mai înalte biserici pe care-o aveam ţi-am spus că trebuie să plătim ca să trecem puntea şi că cel care încasează banii e rupt de beat aşa şi era de-abia atunci ai început să crezi în mine nici eu nu mai ştiu ce voiam să-ţi arăt îmi imaginam trupul ca o parfumerie cu celule transformate în milioane de sticluţe păstrând momente preţ de o clipă m-am gândit oare cum ar fi să nu mirosim a parfum ci a senzaţii bătea vântul dozele de bere stăteau pe nisip puntea scârţâia la fiecare pas la început ţi-a fost frică apoi m-ai simţit în urma ta peste urmele noastre alte urme mai adânci şi poate mai rare m-ai înţeles de ce ţi-am spus că trebuie să trăim tot cu ochii închişi cu ochii deschişi apa era atât de aproape trebuie să trăim tot pentru toate există un timp un timp al trăirilor şi-un timp al poveştilor

încă o depresie
ai plecat noaptea normal plecările se petrec numai noaptea în gara normal de pustie ţi-am pus într-o sacoşă ce credeam că sunt bucăţi din mine raftul cu ultimile suflări un pix pe care era desenat nu ştiu ce sfânt o figurină de lemn fără o ureche apoi ai dispărut în pântecul trenului de ciudă am început să lovesc în uşa metalică balaurul ăsta avea unşpe ore să te digere complet

în noaptea aceea eram ameţit am mai băut o bere apoi mi-am luat încă o doză să beau pe stradă în poarta episcopiei am început să înjur mi-am zis că oamenii sunt nişte bolnavi care nu pot să facă niciun lucru fără ajutor nici măcar să se pişe apoi mi-am luat inima-n dinţi şi m-am aruncat în întuneric de parcă m-aş fi aruncat de pe cea mai înaltă clădire şi nu mai ştiu există două soiuri de moarte eu am ales una nu moartea aia de care vorbeşte lumea că ar urma să se-ntâmple ci moartea care există deja moartea despre care nu poţi spune nimic pentru că îţi mănâncă limba voinţa şi tot ce mai ai pe dinăuntru