frumusețea sfâșietoare a evoluției 🙃🙃🙃

 seara când pun capul în pernă - bucățică de cremene scăpărată peste praful de pușcă - 

îmi spun cu încredere nu părăsi doamne lucrarea mâinilor tale.  dumnezeu pare să fie un cod sau vreun cuvânt cheie caire trezește toți adormiții    în țeastă apare Lemmy tună și fulgeră god was never on your side. 

îmi scutur capul cum scuturi o mătură prin păienjeniș îi răspund domnul va duce la bun sfârșit ceea ce a început pentru mine Lemmy rânjește hell does not wait for our downfall 

o vreme urmăresc mulțumit jocul ăsta stupid de-a ce se mai întâmplă prin mine. astronomic vorbind dacă cercetătorii au reușit să obțină imagini cu primele corpuri cerești care au populat universul cu cât cobor mai mult în mine cu atât mai mari sunt șansele să dau nas în nas și eu cu prima sinapsă care a generat influxul nervos numit conștiență poate mă dumiresc ce-am trăit cu adevărat și ce-a fost plăsmuire 

[adevăr sau închipuire: 

un început de trimestru la generală 

în fața casei citim compuneri despre cum

ne-am petrecut vacanța 

învățătoarea (să fi fost doamna Conachi ori doamna Gânju?) mă cheamă lângă ea la catedră deschid un caiet studențesc 

și încep gâtuit de emoție: Căprioara 

nu știu când sau dacă am terminat de citit 

învățătoarea îmi pune un -10 pentru că 

uitasem o liniuță de dialog 

îmi spune că voi fi noul Labiș eu n-am habar cine-i Labiș dar cred c-o fi de bine] 

[adevăr sau închipuire 

ieșim de la ore într-o seară de iarnă în ‘90

lângă mine colegul de bancă Ionuț Bratu 

(sau poate Florin? ba nu parcă ăla a fost jucător la Dinamo sau poate e unul și-același 

că nimeni nu știe ce se alege de oameni)

mergem grăbiți prin zăpadă ne oprim la Patiserie și ne lipim obrajii de geam. 

e fix ora 18 ora la care vânzătoarea bagă la video partea a treia din Emanuelle

avântul nostru de puțoi înfierbântați dispare 

pe ușă un afiș IVENTAR.

ce ne facem avem atâta timp de pierdut 

urcăm la Bratu în casă părinții lui sunt 

directori la fabrici mari din oraș 

mă uit cu mințile rătăcite la biblioteca ticsită de cărți până-n tavan 

îmi umplu ghiozdanul cu Winnetou Pardaillan Rocambole și toată seria vicontele de Bragelonne apoi ne uităm pe video la sport sângeros ]

sunt zile în care pustietatea mă lovește în piept cu atâta putere că sufletul intră-n convulsii ca un luptător de muai thai după un head kick. 

atunci îmi dau seama că scrisul nu rezolvă nimic. nu vindecă nu-i un mod de viață nu-i o formă cu ștaif de comunicare. vorba lui agheorghiesei: ne citim între noi că-n rest nu ne citește nici dracul. ba el s-ar putea să mai arunce un ochi să vadă când suntem gata de coacere umflați ghiftuiți cu vanitatea volumelor publicate și-a live-urilor de la festivaluri. îmi dau seama că scrisul nu-i decât un curs creativ de dresaj. învăț să-mi devin animalul de companie perfect. care scrijelește hârtia când are ceva de spus precum un câine care zgârie ușa când se cere afară. și care m-așteaptă loial ca hachiko și după ce n-oi mai fi.

până atunci inventez unități noi de măsurare a timpului. ieri îl vedeam pe Guardiola cum rupe mingea și azi aflu că de ieri au trecut zece ani în care a cucerit 20 de trofee ca antrenor la Man City. Patrick era un ghemotoc blond la clasa pregătitoare învăța din cărți foșnitoare cretine că puiul girafei se numește pui de girafă azi mă întreabă dacă poate confecționa invitații pentru ziua de naștere face acuș 10 ani și nu poate dormi noaptea de ciudă că a luat Barca titlul.

ieri se scria simplu „închis pentru renovare  azi„ vezi anunțuri pompoase „în curând un nou concept” iar conceptul două mănunchiuri de stuf peste un gard de pexal ce imită răchita.  ieri căutam vederi cu salutări din Roman azi îmi răspunde AI-ul salutare mă bucur să te cunosc vecinule sunt aici să te ajut și-n loc de vederi îmi arată catalogul Carrefour cu vouchere pe prima pagină pentru oale ninja. 

e tot mai greu să-mi dau seama ce e real și ce-i plăsmuire. frumusețea sfâșietoare a evoluției: poate în viitor se vor pune la punct tehnici noi care vor demonstra că lidar, datarea cu carbon și toate sistemele noastre de referință sunt eronate și că tot ce definim noi adevăr științific e o eroare. un glitsh.

poate și eu sunt propria mea plăsmuire. poate tot ce trăiesc e închipuirea unei particule unui atom care umblă fără direcție prin univers. sau poate că sunt un exces de creație pe care Dumnezeu și-l tratează cu ceai de fenicul.