luni, martie 09, 2009

breathing again

stăteam ca proştii în bucătărie şi nu ştiam de unde să ne începem
fumul dens mi se părea un fel de ceaţă dacă aş fi avut curaj te-aş fi luat de mînă
şi ne-am fi aruncat în ea să nu ne dea nimeni de urmă cel mai mult regret lipsa mea de curaj în momentele mici care se rostogolesc şi vin peste tine ca un bulgăre de zăpadă
îţi mîngîiam gleznele şi mă întrebam dacă urc pînă pe coapse e drept tremuram
capul meu era un carusel în care gîndurile urlau de emoţie mi-am dat seama atunci că viaţa e o ciudăţenie ca peştele ăla cu chip de om adică într-o zi poţi însemna totul iar în alta nimic şi ca să uiţi un om nu-ţi trebuie decît alt om

nu ţi-am putut spune atunci

doi oameni care se învelesc unul pe altul seamănă cu doi soldaţi care se ajută unul pe altul să iasă dintr-o tranşee ne şi vedeam şchiopătînd încercînd să ieşim din întuneric
mintea mi-o lua razna închipuiam scenarii cu noi într-un spital militar eu dîndu-ţi sîngele meu m-am trezit cu sînii tăi care-mi astupau gura ca atunci cînd pămîntul cade în bulgări
peste unul ce-a fost dacă moartea s-ar petrece în felul acesta n-aş mai găsi un sens să trăiesc

am înţeles într-un tîrziu că noaptea e anotimpul perfect pentru a uita şi pentr a-ţi umple plămînii cu aer ca şi cum ai aduce apă proaspătă de la fîntînă gesturi comune înlocuiesc alte gesturi comune o sticlă de apă băută în toiul nopţii poate apropia două trupuri mai mult decît orice tăcere

nu mi-a plăcut niciodată să mi se spună mulţumesc pentru că exişti te-am învăţat
să nu mulţumeşti niciodată pentru ceea ce e firesc să laşi lucrurile în ordinea loc adică paharul cu vin ţigara patul nefăcut noi aşteptînd dimineaţa cu nările dilatate că nişte cai de curse nu dormi cu nasul în pernă ai să te sufoci îmi spuneai erai doar o voce care muşca din pieptul meu te mirai cît de tare îmi bate inima eu îţi simţeam respiraţia ca un bandaj pe o piele cu arsuri de gradul patru

e plăcut să ştii că ai un secret sub coaste că nebunia se-mparte la doi şi lumea rămîne pe dinafară ca o studentă care pierde metroul tălpile noastre căutîndu-se confundîndu-se bucuria că nimeni nu ştie ce minuni se petrec atunci cînd palmele îşi găsesc pieptul umărul meu amorţit peste el părul tău ca un cosaş năduşit ce-aşteaptă prînzul

departe e graniţa firească a lumii sînt nopţi care durează la nesfîrşit nici tălpile goale pe gresie nu mă aduc la realitate nici oamenii de pe stradă nici soarele zîmbesc retrăiesc aceeaşi noapte trupul meu e un pat puţin strîmb care mai păstrează urmele tale

mi-aş da toată viaţa şi mîna cu care scriu pentru o singură dimineaţă în care să mă trezesc înaintea ta să te privesc să-mi fac din chipul tău borne pentru drumul acesta nebun femeia de peste noapte nu seamnă niciodată cu femeia de peste zi aş fi vrut să întru prin orbitele tale să văd ce visezi se făcea că eram căpitan de fregată şi braţele tale un ţărm la care-am ajuns cu briza nopţii
cînd am plecat am vrut să te lipesc de perete să-ţi mai simt o dată fierbinţeala din coapse ştiam de pe-atunci că vor urma nopţi polare în care voi aştepta să respir din nou somnul e doar o apă iar noi căutătorii de perle

m-am trezit în toiul nopţii buimac şi-am vrut să te învelesc soldatul a rămas speriat în tranşee

2 comentarii:

Oana-Nicoleta spunea...

mmm... superb

gabi spunea...

Fascinant !

"ca să uiţi un om nu-ţi trebuie decît alt om" - DA.

"e plăcut să ştii că ai un secret sub coaste" - dragi cuvinte.