el era diferit.
dimineaţa se ducea în gară număra oamenii din vagoane. în zilele acelea nu mînca. el îşi spunea că oamenii îi sînt de-ajuns. chiar îşi propunea ca din momentul acela să trăiască numai cu oameni.
femeia lui n-avea nume. de mică părinţilor le-a fost frică să-i pună un nume de teamă să n-o dorească toţi bărbaţii. doar cînd era obosit îi dădea nume ca să poată visa.
el a iubit atît de mult încît ceilalţi îi spuneau omul ca patru inimi. seara cînd se întorcea de lucru voma în plină stradă. voma sînge chipuri păsări şi tot ce mai strînsese în el peste zi.
pentru el nu era cale de întoarcere. cînd făcea un pas în urma lui drumul se închidea ca o uşă. cînd îi mergea bine împărţea batoane de susan pe stradă cînd îi mergea prost se învîrtea în jurul femeii sale şi se închipuia pămînt gravitînd.
duminica îşi închipuia că venele lui sînt un port în care acostează nave iar marinarii rostesc memorabile cuvinte de despărţire.
problema lui era că nu-şi aducea aminte dacă are mîini îndeajuns ca să cuprindă lumea în braţe şi să-i cînte de leagăn.
cel mai mult îşi dorea o fetiţă pe care s-o ia după-amiaza de la şcoală şi să-i arate în cîte culori moare soarele.
îşi ţinea legat numele cu o zgardă de teamă să nu fugă într-o zi şi să nu se mai recunoască.
n-avea nimic de uitat de păstrat copiii spuneau despre el că poate să facă bărcuţe din frunze şi că nu a mîncat niciodată castane prăjite.
într-o zi se uita în oglindă a văzut încă un chip a deschis oglinda şi-a intrat după el. nu l-a plîns nimeni. de-atunci doar vagoanele aşteaptă în gară pe cineva să trăiască numai cu oameni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu