luni, ianuarie 08, 2007

lunetist de serviciu

nu te-ai săturat să cauţi forme neauzite de a spune lucrurilor pe nume?
te-ai trezit afară ninge şi tot ce simţi ţâşneşte prin toţi porii ca un râu de lapte fierbinte.
eu unul m-am săturat

*

mi-am imaginat de-atâtea ori chipul tău încât s-a tocit ca vârful unui creion. şi asta mă doare. nu mai pot să-ţi văd ochii sau gura. nu mai am decât senzaţii în care mă afund ca un stârv de pasăre într-un desiş de mangrove.

nici nu mai ştiu cum a început. ne priveam hămesiţi ca după o mare foamete. ne întrebam dacă suntem aşa cum ne-am văzut unul pe altul de-atâtea ori în mintea noastră. eu îmi ţineam respiraţia de teamă să nu fac vreun gest care să-ţi spună că nu sunt alesul.
apoi ochelarii tăi.
apoi rucsacul meu despre care spuneai că e prea mic să încapi toată.
apoi sânii tăi care s-au făcut coloana mea vertebrală.
apoi întunericul.

nu mă mai săturam de întunericul ăla în care mă loveam cu furie de colţul patului de perete de uşa de la baie să mă conving că totul e real că nu e un vis din acela în care crezi că totul e real şi când te trezeşti ai atâtea regrete încât ai putea îneca lumea cu ele.

mai ştiu că nu mâncasem de câteva zile de teamă să nu mă vadă oamenii. apoi m-ai lămurit tu că pot mânca şi cu mâna important e să fiu la fel de om.

apoi ne plimbam printre vânzătorii de fluiere şi brăţări îmi venea să strig ca moise doamne ce bine e aici hai să facem o colibă şi să nu mai plecăm chipul tău se schimba în o mie de chipuri e oare chipul singurul semn că exişti?
de câte ori mi l-am imaginat s-a tocit nu mai ai ochi nu mai ai gură şi asta mă doare.

*

o doză de bere fum de ţigară o sticlă de şampanie o desfac în linişte să nu mă vadă moartea şi să-mi crească la loc.

(listă cu lucruri de făcut anul ăsta: un serviciu bun să fiu om până la capăt să fiu soţul tău)

bizar. toţi cei care au contat ori contează încep cu litera e. mă rog doar să e-xiste.

încă o zi în care n-am salvat pe nimeni. stau cocoţat pe recamier imaginez că stau la înălţime sunt dumnezeu privesc furnicarul de oameni. curios. dacă pun aşa problema aş putea simţi chiar compasiune pentru măruntul de mine.

zilele mele sunt rele atunci când nu te-aud. atunci liniştea îmi lasă stigmate pe mâini pe picioare în timpane în coastă. dacă pui mîna curge un fel de apă sărată. stigmatele chiar există.

când vorbeşti mă învăluie o căldură ca şi cum aş fi supravieţuit unei avalanşe iar salvatorii îmi dau ceai fierbinte. mă înfofolesc în cuvintele tale ca într-o blană.

astăzi n-am salvat pe nimeni e primul viscol învăţ să mă bucur de lucruri mărunte. pentru unii e mai importantă noaptea pentru că atunci fac dragoste. pentru alţii e mai importantă ziua pentru că atunci i-a ajutat cineva să nu se urce într-un microbuz cu destinaţia greşită. e bine să fii anonim oamenii te urăsc mai puţin.

nu ştiu cum a început şi asta e important. asta mă doare.

*

mesaj nou:
(acesta nu e un text)
cât visez atingerea ta las capul pe tine ca şi când de acolo mi-ar începe respiraţiacel mai adânc mi se strânge pleoapa când în jurul meu dansează oameni fericiţi eu cred că ziua se face doar pentru că sunt oameni care pot zâmbi. eu nu sunt ei.
două copile se învârt au fuste largi care fac cercuri în aer apoi aleargă toată copilăria îmi trece prin faţa ochilor

mi-e dor de tine

Niciun comentariu: