happy birthday to me

Scriu aceste lucruri să-mi aduc aminte. Uneori toţi simţim nevoia de borne kilometrice să ne aducem aminte cît am parcurs. Cît mai avem, Dumnezeu cu mila.
Pe 14 ianuarie a fost ziua Emiliei. A împlinit 30 de ani. Sper să fie fericită. E curios cum şi ea ţine minte ziua mea, pentru că de fiecare dată mă trezesc că mă felicită. Virtual. O am în lista de mess şi nu vorbim niciodată. În patru ani, deşi stăm în acelaşi oraş, ne-am văzut o singură dată. Mi-am adus acum aminte de cum am crezut că n-o să treacă. Cum am crezut că nu pot trăi fără ea. Şi la momentul ăla mi se părea exact aşa: că nu pot. Ba chiar am făcut totul ca să nu pot. Am ajuns şi pe patul spitalului cu partea dreaptă a feţei varză. Fractură de zigomat, dublă fractură de piramidă nazală. Poate cel mai rău a durut ruşinea. Zilele de convalescenţă din Oradea, unde nu mă cunoştea nimeni şi credeam că pot să fiu altfel. Telefoanele exasperante pe care i le dădeam în speranţa că mai pot repara ceva. Zilele în care mă prezentam, ca un debil, la ea la uşă, cu fiole de algocalmin, pe care le dădeam pe gît în faţa ei, crezînd că impresionez. Apoi te trezeşti într-o zi şi constaţi că nu mai contează. Că a trecut.
Aniversez.
De atunci au trecut ani şi femei peste mine ca peste o dună de nisip. Mă bărbieresc îmi trec mîna peste partea dreaptă a chipului. S-a vindecat. La rîndul meu am vindecat pe alţii.
Dacă ar fi să zic ceva important aş spune că oricît am trăit nici acum nu ştiu nimic despre viaţă. Ajung acum la altă aniversare. Acum trei ani pornisem spre Bucureşti convins că Adina mă aştepta în gară. N-a fost aşa. Nu mă aştepta nimeni. Am dormit în Gara de Nord şi ce mai ţin minte e doar privirea de bou a unui om de-o seamă cu mine căruia îi cerusem o ţigară şi care m-a alungat ca pe un cîine. De atunci dau ţigări oricui îmi cere, mai puţin copii. Iată-mă acum întors de pe Mont Blanc, pregătindu-mă să plec în Scoţia şi, probabil, în Kenya.
Să-mi zică cineva de ce n-am murit pînă acum. Să-mi zică cineva de ce n-am înţeles nimic despre viaţă.
Înainte de a pleca din Londra, stăteam de vorbă cu frate-miu şi nevastă-sa. Încercau să mă lămurească. Oamenii vin şi pleacă. Important e drumul. Eu mă dădeam mare că nu-s aşa, că pun oamenii mai presus de orice. Ei bine, acum înţeleg. Am înţeles care e treaba cu oamenii într-o întîmplare extrem de simplă.
Pe aeroportul din Luton, frate-miu s-a despărţit de mine pentru că avea alte treburi. Şi aşa avionul avea întîrziere mare. Mi-a lăsat nişte bani şi mi-a zis să-l sun de la un telefon public după ce trec de ceck in. Cît am stat la coadă mi-am fixat nişte chipuri ca reper, pentru că habar n-aveam pe unde să mă deplasez sau să găsesc gate-ul la care eram. Idioţii de la compania aeriană ne dăduseră boarding-pass-ul dar nu specificaseră unde trebuia să ne îmbarcăm. Cît am dat telefon am pierdut toate reperele. M-am trezit singur într-o mare de străini. Cu toate astea am fost primul care am găsit poarta 20, unde trebuia să ne îmbarcăm. Aşa e cu toţi oamenii. Te-ai întors puţin, au şi dispărut. Nu mai contează. Contează doar că ai un drum. Acum trei ani, exact în ziua asta, cerşeam ţigări în Gara de Nord. Îmi treceam în revistă toată viaţa, gîndindu-mă că nu mai există soluţii. Mă şi vedeam la un capăt de linie cu capul pe rucsac, încheind toate conturile. Aşa cum mă văsusem de-atîtea ori după ce m-am despărţit de Emilia. Ce m-a ţinut în viaţă? Probabil fiecare zi în care am visat cu ochii deschişi. Probabil o noapte de Revelion pe Mont Blanc. Acum nişte ani, dacă cineva îmi spunea că voi ajunge în Chamonix, îi puneam cămaşa de forţă. Poate voi ajunge în Scoţia. Poate nu. Poate e mai important e drumul. Sau poate e mai important e călătorul de lîngă tine. Singurul lucru pe care l-am învăţat e că nu ştiu nimic despre viaţă, cu toate că trăiesc în draci. Poate să fie şi asta un fel de răzbunare. De fiecare dată cînd ai vrut să mori ai fost pedepsit să vezi cum e să trăieşti. De aia nu mi-e frică să zbor cu avionul sau să merg cu feribotul. Toate se vor sfîrşi odată.
Şi ce? Îmi fac o cruce cu limba şi asta e tot. Dacă mi-a fost scris aşa atunci asta e. Nu mi-e frică de moarte pentru că trăiesc cu furie. Dacă se închide ziarul unde lucrez trebuie să-mi pun ştreangul în gît? De cîte ori am crezut că mor pînă acum? Poate ceva a murit. Poate a murit boul căruia îi cerusem o ţigară în Gara de Nord. Nu m-a deranjat refuzul lui. Ci privirea de idiot cu care m-a blagoslovit. Na boule. N-am murit. Mă mai aşteaptă multe. Atît cît mă mai aşteaptă. Văd la ştiri oameni care-şi pun ştreangul de gît din cauza crizei ori că au avut o relaţie dezastruoasă.
Scriu rîndurile astea să-mi aduc aminte. De cîte ori am crezut că mi-a venit timpul. Şi uite că-s în picioare şi scriu despre gripa nouă, despre cum a cîştigat HCM Roman meciul pentru că echipa adversă nu avea echipaj de ambulanţă. Dacă am învăţat ceva despre viaţă pot spune doar atît: nu sînt eu ăla care decide ce şi cît ştie. Scriu asta să-mi aduc aminte. ca să parafrazez. Trăiesc şi asta îmi ocupă tot timpul.