luni, ianuarie 11, 2010

london-chamonix (II)

To feribot, birjar

În Dover n-am apucat să vedem nimic. Doar poliţiştii de la punctul de control. Ne-au lăsat în pace, chiar dacă eram români. Maşina noastră avea numere de Marea Britanie, aşa că eram de încredere. Pînă în Calais feribotul face o oră şi patruzeci de minute. Dacă ai norocul să prinzi mare agitată, cum am prins noi, plus budele încuiate, atunci ai toate motivele să te crezi Leonardo di Caprio în ultimile minute ale Titanicului. Toţi aveam nişte feţe de ceară de-ai fi zis că sîntem exponate în muzeul lu Madam Tussaud. Drumul cu feribotul mi s-a părut mai rău ca plimbarea cu motorul lu frate-miu, prin Londra. Un Suzuki Intruder căruia dementul de frate-miu îi scosese amortizoarele de la ţevile de eşapament. Pentru cine ştie ce înseamnă asta, e de ajuns să spun că, într-o suburbie liniştită din Londra, cînd frate-miu a pornit motorul, copiii de pe stradă au început să urle de spaimă. Din cauza aburului respiraţiei nu mai vedeam nimic prin cască. Simţeam doar motorul sub fund urlînd. În rest, paralizie completă.
În cele din urmă am ajuns în Calais. După cîţiva kilometri, la intrarea pe autostradă, primul punct de taxare. Pînă în Chamonix mai aveam să dăm încă de vreo trei puncte de astea. În rest, un drum de aproape nouă ore, anost. Toţi aşteptam zăpada ca poporul evreu ţara promisă. De zăpadă nici urmă, ba chiar pe la mijlocul drumului, un soare de primăvară şi un vînt călduţ de parcă ai fi zis că te apropii de Caraibe. Apoi în peisaj au apărut dealurile. După un tunel de aproape trei kilometri Alpii s-au descoperit uşor ca o femeie într-un dans erotic. Cascade ţîşnind direct din munţi, piscuri înzăpezite, o nebunie. Dacă cerul ar fi fost un cal, atunci Mont Blancul ar fi fost un pinten înfipt în burtă într-o cursă ameţitoare pe verticală. A urmat apoi un viaduct care-ţi tăia orice poftă de şofat. În punctul cel mai înalt avea aproape 100 de metri. A urmat apoi primul petic de zăpadă, apoi totul a devenit alb. Apoi am intrat în Chamonix. O regulă spune că, cu cît încerci să planifici mai mult un eveniment, cu atît ai mai multe şanse să-ţi meargă prost.
În Chamonix locurile de cazare erau ocupate cu cel puţin două luni înainte. Iar noi am ajuns exact pe 31 ianuarie la ora 16. Bineînţeles cu genunchii varză, după atîta ghemuit în maşină. Cazarea am rezolvat-o rapid. Am găsit un loc într-o parcare gratuită, la ieşirea din Chamonix. De altfel, ca să străbaţi tot oraşul îţi trebuie zece minute. După ce ne-am dezmorţit, am mîncat ceva la repezeală. Atunci am făcut cunoştiinţă cu conservele de Beef Curry, picante ca dracu şi izvor veşnic dădător de constipaţie.

S. il vous plait, une scrumiere

A urmat apoi o scurtă plimbare prin Chamonix, timp în care ne-am aprovizionat cu una bucata sticlă de uischi. Spre seară am încins un pic de party în parcare, prilej cu care, cu surle şi trîmbiţe, am dat pe gît prima gură de uischi. Am încercat pîrtia de săniuş în cel mai pur stil românesc, adică cu pungile de plastic. Apoi cei şapte magnifici au pornit în oraş, asta nu înainte ca Alexandra, sora lui Marian să ia şi chitara în spate. Ca o scurtă paranteză, în trei zile cît am stat în Franţa, toate posturile franceze de radio m-au înnebunit cu Edward Maya şi Stereo Love. Cum mai erau cîteva ore pînă la miezul nopţii, ne-am plantat într-un bar unde ne-am întins la nenumărate pahare de vin fiert, care costau patru euro bucata. Iar cafeaua, care lesne putea fi folositâ de serviciile SMURD pe post de defibrilator(atît de tare era) costa trei euro. Cum ne-au văzut cu chitara, barmanii ne-au făcut semn categoric că nu avem voie să cîntăm. Nici n-avem de gînd. După ce ne-am încălzit bine, am ieşit hai-hui prin oraş. Ne-am lipit ca nişte pureci de un ceas cu piedestal, prin centru, şi am început să zdrăngănim la chitară. Cu acest prilej, sticla de uischi şi-a dat obştescul şi onorabilul sfîrşit pe gîturile noastre. La miezul nopţii ne-am adunat unde se aduna toată lumea. În piaţa din centru erau strînşi vreo 10.000 de oameni, iar la ora 12 peste toată piaţa s-a abătut o furtună de şampanie. Probabil eram cei mai treji oameni din Chamonix, pentru că totul se transformase într-o beţie colectivă. Femeile cădeau bete pe stradă, bărbaţii se urcau pe stîlpi să demonstreze bărbăţia în faţa iubitelor. După şampanie a urmat o sticlă de vin, golită mai rapid ca teleportarea. Apoi ne-am întors la ceasul din centru. Ameţiţi, ne-am cocoţat pe piedestal şi am început să cîntăm, în vreme ce restul grupului făcea atmosferă. Turiştii care se întorceau din piaţă se uitau la noi ca la urs. Am cîntat aproape două ore, timp care în jurul nostru se strînsese lumea buluc. Turişti de toate naţiile voiau să ne dea bani, ne filmau, ne dădeau băutură moca. Am fi continuat, cred, toată noaptea, numai că s-a rupt o coardă la chitară, iar noi nu mai puteam articula un cuvînt. Petrecerea a continuat în parcare, unde, cu mare emoţie, am fost primul român care a înfipt steagul Americii pe Mont Blanc. Nu sînt fan al americanismelor, dar era singurul steag pe care îl aveam cu noi şi trebuia cumva să marcăm acest moment unic şi măreţ.
Era o noapte clară, iar Mont Blancul se vedea de parcă ar fi fost pictat pe tavanul unei camere.
Ne-am trezit a doua zi tîrziu, cu genunchii zob. După ce ne-am dezmeticit ne-am îndreptat ca vitele spre barul din seara trecută, la o cafea. Şi bineînţeles să ne spălăm. Era Sfîntul Vasile, ziua de nume a lui Marian, iar pe 2 ianuarie era şi ziua lui de naştere. Deci se anunţa party hardcore. Dacă pe timpul verii meseria de bază a românului e să stea la terasă, francezii au făcut o adevărată artă din terase în aer liber pe timpul iernii. Cînd ne-au văzut barmanii, li s-a dus toată bucuria noului an pe apa sîmbetei. Pe lîngă faptul că vorbeam stricat franceză-ceea ce pentru ei era o ofensă, nu făceam nici prea multă consumaţie şi nici nu le lăsam bacşiş. Aşa că e explicabil de ce ne-au întîmpinat cu bucuria unui tată care află că are un copil din flori. Pentru că nu aveam scrumiere, mă gîndesc să fac pe deşteptul şi-i fac semn unui barman: S. il vous plait, une scrumiere. Mi se părea foarte logic şi franţuzesc ceea ce spuneam, doar că privirea holbată a barmanului mi-a dat de înţeles că nici măcar în greaca veche nu exista un astfel de cuvînt.A început să plouă şi deja planurile noastre erau date peste cap. Peste cîteva ore ploaia s-a transformat într-o ninsoare teribilă. Ne-am întors în parcare, după ce, în prealabil, am cumpărat nişte tigăi de plastic cu care să ne dăm pe pîrtie(doi euro una bucată tigaie). Cum am ajuns pe pîrtie am dat gata una bucată sticlă de votcă apoi am dat-o pe vin. După cîteva ore eram uzi şi beţi ca nişte adevăraţi fii ai lui Stalin. Ne-am schimbat şi am pornit în căutarea un club. Am nimerit într-un club de australieni, unde se cînta live. Chiar dacă paharul de bere era cinci euro, am început să dansăm în draci. Şi pentru că era ziua lui Marian, sora lui s-a dus glonţ la formaţia care cînta pe scenă şi a cîntat alâturi de ei Knoking on the heaven.s door, dedicaţie specială pentru frate-său. Bineînţeles, barul era în delir. Dacă am mai fi stat cîteva zile, probabil toată Franţa ar fi auzit de România. Am plecat cu mult după ora închiderii, iar Marian şi-a făcut cadou un indicator căzut într-o intersecţie. Ca să nu mai spunem că la ora 12 i-am cântat La mulţi ani în centru, i-am dat cadouri şi i-am făcut băiţă cu şampanie.

Un comentariu:

scaietina spunea...

:)))
Ioi, Emilian! E primul text citit cu lacrimi in ochi pe anul asta. Sa-ti dea Bunutul sanatate! Fenomenal!