luni, iulie 05, 2010

De profesie romaşcan














Am stabilit cu toţii radiografia oraşului, de parcă toţi am lucra într-o o unitate spitalicească de urgenţe. Diagnosticul e clar. Fără echivoc. Toţi spunem: oraşul ăsta e mort. Nu se întîmplă nimic nici din punct de vedere economic, nici cultural, nici uman. Mai rămîne să trecem pe lîngă cortegiul funerar cu farurile aprinse în semn de respect. Iar înmormîntarea se face pe bani publici.

La o adică ce e de zis? O gară veşnic în reconstrucţie că pînă şi Vioricăi Agarici i-ar veni să-şi ia statuia în spinare şi să emigreze. Clădiri istorice în paragină. Foste fabrici dezmembrate şi vîndute aşa cum îşi vînd studenţii de la medicină scheletele pe care au învăţat anatomia.

Şi totuşi, dacă mă uit altfel, aş găsi mai multă viaţă decît în orice alt loc.
Pe vremuri, în locul Pietonalului se căsca o groapă imensă. Aici am învăţat să fiu prima oară Mărgelatu. Furam ţevile de plastic lăsate aiurea prin blocurile în construcţie. Făceam chiar adevărate expediţii, cu ceilalţi copii. Miza era să nu ne prindă paznicii. Ne întorceam victorioşi cu prada. Ne făceam puşti cu nouă ţevi pe care le umpleam cu cornete făcute din extemporalele la mate. Cînd ne atingea corneta duşmanului ştiam să murim mai bine decît Leonardo di Caprio în Titanic. Pe nisipul din ştrand fiecare dintre noi era un Karade kid în devenire. Pe malul Moldovei ne mascam cu mîl şi ne închipuiam Arnold vînat de o fiinţă extraterestră. La cinematograful 23 august stăteam la cozi interminabile să văd Biciul fermecat sau Sora 13. Lîngă cinematograf era primul magazin foto din oraş. Ţin minte că acolo am văzut o fotografie cu Pierre Brice în rolul lui Winnetou. Costa trei lei pe atunci. O avere pentru noi. Săptămîni la rînd mi-am făcut planuri cum să sparg magazinul ăla ca să pun mîna pe fotografie.

Nu sînt nostalgic, dar nici fatalist. Cu restul de la pîine nu mi-am luat ţigări la bucată. Dădeam fuga la Ekmasan pentru un baton de pîine sau vis-avis la singura sală de jocuri din oraş, mă aşezam cuminte la coadă să pot juca jumătate de oră Mario. Nu sînt nostalgic nici fatalist. Încerc doar să găsesc un echilibru. Se spune că atunci cînd accepţi ceva nu poţi accepta doar jumătate. De-a lungul timpului mi-am pus şi eu belciug în nas şi m-am alăturat turmei care mugea în cor că acest oraş e un oraş de nimic, turmei care încerca să evadeze. De fapt acest oraş nu mi-a făcut nici un rău. În schimb mi-a făcut rău ignoranţa, pasivitatea şi îndobitocirea constantă a generaţiilor. Mi-au făcut rău afacerile de familie, derulate de-a lungul timpului, pe bani publici. Mi-au făcut rău oamenii care merg cîte trei patru pe trotuar şi nu-ţi fac loc să treci. Mi-au făcut rău oamenii care îşi scot animalele de companie la plimbare şi tu trebuie să ocoleşti rahatul lăsat în urmă. Mi-au făcut rău cocalarii cu tricouri mulate şi ochelari de soare mai mari decît creierul lor, care fluieră după pitzipoance. Mi-au făcut rău pitzipoancele cu tot felul de gadgeturi, iphone, ipode şi alte asemenea, care, cînd deschid gura, înţelegi că Swarovski a scris Hanul Ancuţei.

Fac parte din generaţia pe care cineva a numit-o generaţia care a crescut cu cheia la gît. Oho. Ce responsabilitate! Acum singura responsabilitate a unora e să nu-şi uite parola contului de pe Facebook. Ca reporter am trecut prin vieţile a cîtorva mii de oameni. Uneori am trecut cu bocancul, alteori desculţ. Uneori tentaţia senzaţionalului a fost mai puternică. Alteori mi-am adus aminte că dincolo de cuvinte sînt un simplu om. Pe cartea de muncă sînt încadrat ca redactor. Voi dezamăgi pe unii. Alţii vor spune că sînt patetic. Treaba lor. Pe o altă carte de muncă, nescrisă, dar care o să existe mai mult decît arhivele Forţei de muncă, sînt încadrat ca romaşcan.

Un comentariu:

Corina spunea...

intriguing article...rings a bell...a faraway now bell...but you can always turn things around...you know?...is never too late...so, stop bragging about it and do it..nothing is set in stone..nothing...:P

Corina