in rei memoriam

un moment de singurătate vâscos

ca plasma sangvină

mintea se-agață de mobila strâmbă

de lustra chioară

de orice lucru care o ține-n prezent

urli urletul ricoșează

se-ntoarce în tine și arde

ca uleiul de parafină 

ți se întâmplă nu?

când pleacă un om să te simți

ca un număr salvat grăbit în memoria telefonului

după un timp încearcă să-și aducă aminte

ce hram porți de ce ai fost așa important

încât să te treacă-n agendă 

nu reușește ridică din umeri

apasă delete 

și așa se dezvăluie sensul creației:

exiști ca să faci loc altuia

memorabil

să nu te îngropi niciodată în oameni

chiar dacă și ei sunt făcuți din țărână

mai bine să te sfâșie animale fără stăpân

să te mănânce uitarea

decât să-ți putrezească numele

în memoria celor care

își vor aduce aminte de tine doar când

de teamă că și ei vor fi uitați

se vor bate cu pumnul în piept

că ți-au făcut bine

80

uneori când intri în creierul tău

rămâi mut de admirație de parcă 

intri prima oară în Sagrada familia

nu-ți vine să crezi cât de egoist poți fi:

La e numai a ta și prin urmare 

urăști pe toți cei care-i scriu

care-i trimit cărți

care fac paradă cu ideile lor despre viață

literatură și lume în general

ei n-o cunosc așa cum o cunoști tu

visceral până la ultimul folicul ovarian

ei nu văd ce vezi tu

rămășița de suflet ce pâlpâie strâmb

ca un lampion zburător

încropit în secret de-o fetiță

din notițele tatălui

prelungești absurdul în așa hal

încât ți-ai dori să fiți singurii oameni de pe pământ

undeva la începutul sau la sfârșitul lumii

iar ea să nu aibă alternativă decât să trăiască cu tine

pentru a propăși specia

ai fi mulțumit și cu asta

între timp membrii grupului de suport

se fac cerc

îți rozi unghille până la carne 

te scoate din minți timiditatea obsesia

de a spune bine ce ai de spus

o săptămână ok doar o piatră de încercare

ai avut de făcut un drum lung de unul singur

și pentru tine asta întotdeauna a fost o problemă

nu conta destinația nu conta cu ce mergi

microbuzul trenul sau avionul

obligatoriu trebuia să ajungi 

cățui și tămâie de beat

dar uite că se poate și altfel ai mers pe jos

kilometri întregi pe o căldură cumplită

nicio nevoie niciun impuls de a bea

ai ajuns pe picioarele tale acasă 

80 de zile de abstinență unul te-ntreabă

de ce mai numeri zilele

răspunzi înțepat pentru că vrei s-apuci ziua când uiți numărul zilelor 

te grăbești să închei da am văzut că pot

dar că sunt la fel de fragil și e bine

să nu mă provoc inutil

o femeie din cerc te întrerupe

(exact momentele astea îți bagă timiditatea în vene până tremuri ca apucatul)

îți spune că nu e bine ce faci că tu involuntar

pregătești următoarea beție dacă trăiești cu frică

sugrumi impulsul de a răspunde pe loc

te muști de falcă tragi aer în piept așa cum

te-a învățat psihologul 

te uiți la tine cum răspunzi de parc-ar vorbi altul

un altul mai doct și matur

doamnă ori nu m-am exprimat eu bine

ori sunteți confuză

e o diferență cât podișul tibetului

între prudență și frică

noi dipsomanii o știm cel mai bine

trăim cât om avea de trăit cu sticla la tâmplă

ne pregătim

știm sigur că o să vină momentul

în care va trebui să alegem

ne zburăm creierii sau ni-i zboară alții

până atunci nu e bine să ne provocăm inutil

nu-ți trebuie mult cinci zece minute un sfert de oră 

să ștergi de pe fața pământului tot ce-ai putea să însemni

ca un gropar care în zece minute

astupă o groapă săpată în două ceasuri 

fără să-i pese că și groapa

oferă dragoste infinită

celui ce vede în ea

mult căutatul suflet pereche 

albastru american

ce sunete scoate și noaptea asta! de femeie la ovulație.

eu am două perne dreptunghiulare și nu pot să dorm decît

dacă le așez în formă de cruce.

dacă nu pot să dorm ies în oraș nu mi-e teamă de întuneric

am două umbre cu mine ca două arme albe

pe care le-am numit simplu: umbra cea bună și umbra cea rea.

uneori umbra cea rea face glume proaste mi-o ia înainte și-o face pe

infractorul. atunci îmi sare din piept inima cum sar nucile cînd le fierbi

să faci dulceață.

în întunericul orbitor cîinii mici se țin după oamenii mari

cît să treacă în siguranță de cîinii mari.

oamenii mici se țin după cîinii mari cît să treacă în siguranță

de oamenii mari.  mulți mă întreabă dacă nu mi-e frică

să merg singur noaptea eu le răspund la cîte grozăvii

am văzut pe lumină cînd eram reporter

întunericul mi se pare acum cîntec de leagăn.

manechinele pe care stau rochii strîmbe de seară ori

cadrilate sacouri prind viață îmi fac semne să mă apropii.

zîmbesc îmi închipui că sunt ben stiller și asta-i o noapte

la muzeul din new york.

mici vreascuri rupte de vînt par țigări fără filtru

țigările fără filtru par creioane de colorat cu care

oamenii străzii au desenat pe asfalt visuri americane

de bogăție.

o frînă prelungă ca țipătul mamei

ce-și pierde fiul roțile unui tren ca o mașină de tocat carne

și vocea unei femei ce anunță sosiri și plecări. mă întreb cum arată

femeia care anunță trenuri ce vin și trenuri ce pleacă

îmi închipui că-i un fel de pasăre țesător strînge trenuri cu grijă

ca pe ramuri uscate pînă face un cuib numai bun de eclozat oameni.

alarma deșteptătoare a unui huawei starterul unui aragaz electric

miros de ulei încins de cafea de ochi deschiși după anestezie.

angajații de la salubritate spală cu furtunul zidurile unor case istorice

pe care s-au pișat spectatorii după concertul de la ziua diasporei.

casele istorice par niște evrei stingheri la intrarea-n dachau.

eu aș vrea să fiu edward mîini de foarfecă

să fac din aripile îngerului meu păzitor bonsai

cu care să merg la tîrguri tradiționale.

dacă tot se vînd ii cusute-n taiwan ori ceramică produsă în china.

lumina se-ntinde peste oraș ca o pastă de dinți naturală.

îmi văd pentru prima oară pe anul acesta aburul respirație

și-mi vine să iau o piatră în gură.

respirația e semn că trăiesc ori doar că exist?

frigul sărută mîinile ca un bătrîn de la țară mîinile preotului

venit cu sfințitul casei. frigul mă face copil stau iar în autobuzul

care pornește după ce dai vîrtos la manivelă mirosul de motorină

mă face să vărs. pipăi două monede primite de la bunică-mea să le dau

la sfîntul anton iar eu păcătosul le țin pentru mine

să cumpăr comoara din lacul de argint.

insert an emoji 2

cel mai mult îmi place să-mi închipui

că sunt dumnezeu

merg noaptea pe stradă

în urma mea un neon se stinge

ridic umbra ca pe un deget –așa cum ridică sfinții

arărătoru-n icoane-

spun: să se facă lumină

următorul neon se aprinde

sub pămînt mulțimea de cîrtițe cafenii

mi se închină

n-a aflat încă de iluminatul stradal cu

temporizare

alteori îmi închipui că sunt un front

atmosferic cu descărcare la sol

poate așa voi fi sigur că știu încotro mă îndrept

chiar dacă nu știu să mă opresc

să se emită avertizare nowcasting

clopotele acționate mecanic să bată

ca inima unui parior la ultima cursă pe grand național

să smulg copacii din rădăcini

să mistui saivane

să las un semn oricît de mic

al trecerii mele prin lume

n-ar strica nici să fiu

un tren de noapte în care

oamenii urcă străini apoi coboară

spunîndu-și pe nume

cînd noaptea ascunde urîțenia lumii

oamenii se descoperă unii pe alții

ca pe flota pierdută a lui columb

insert an emoji

la început aș intra în tine stîngaci

ca un copil care se joacă pentru prima dată kendama

după ce ne-am obișnui unul într-altul sunt sigur

că n-aș mai uita trupul tău niciodată

așa cum nu uiți niciodată după ce-ai învățar

mersul pe bicicletă

să presupunem că ai avea două pistoale

și le-ai pune la tîmple exact în același loc

dacă ai apăsa pe trăgaci oare gloanțele

s-ar îmbrățișa în creierul tău

ca-ntr-un film cu nargis și raj kapoor?

am purtat atîtea discuții imaginare cu tine

încît mi-e teamă că

sătul să tot cad în ridicol

dumnezeu ori altă forță supremă

o să-mi ia o bucată din țeastă

și-o să te aducă la viață

plante rătăcitoare

suntem plante rătăcitoare pe amazon îți spuneam

zîmbeai și cu tine zîmbeau tatuajele de pe coapsă

îmi plăcea să cred că ai un soare aztec

la care m-aș fi închinat fără condiții

ori o coroană din frunze de coca pe care-aș fi mestecat-o

pînă cînd toată viața mi-ar fi fost transă

prevestitoare de bine

un singur lucru ai avea de făcut

să vindeci micile mele obsesii:

să mă liniștești

cînd merg dimineața pe stradă

de după gard un cîine începe să latre brusc agresiv

brusc inima mea o ia razna

se dă cu capul de toate piepturile

-biet castor prins în capcană de lemn-

puținii oameni care mă văd încep să rîdă

mi se face rușine sîngele mi se urcă în cap

și-mi vine să le cos buzele cu pînză

de păianjeni domestici

ori să mă oprești cînd la semafor

mă întreb dacă pînă la următoarea mașină

am timp să trec pe roșu mă rog să nu-mi ia vîntul

șapca din cap

trag ar în piept traversez în fugă

la mijlocul drumului vîntul îmi smulge șapca din cap

și-o poartă pînă la următoare mașină

pentru tine nu pot altceva decît să inventez personaje

acum e vremea lui crețu un fost jurnalist

care-și calcă-n picioare mîndria cu ură

cum intră un daesh cu suv-ul în turiști pe london bridge

își tuflește pe cap o panameză roasă de șoareci

să nu-l recunoască lumea

se crede sauron vrăjitorul

noaptea iese-n oraș scormonește prin tomberoane

cum scormonește chirurgul prin măruntaie

după apendicul inflamat

într-un final norocul dă peste el

vede un om al străzii dormind pe o bancă

sub el două bancnote de-un leu

pline de urină și rouă

îmghite reflexul de vomă cum curva înghite

sperma unui tirist

înhață banii și fuge

noaptea asta chiar a fost

o zi bună

bărbatul care nu știe să spună povești

nu primește femeie

mi-ai spune că poveștile nu țin de foame

nu țin de foame dar ne țin în viață

pentru că viețile noastre sunt o conversație

care începe aprins și se întinde în noapte

pe măsură ce se face ziuă scade treptat

iar cînd nu mai avem ce să ne spunem

plecăm toți

la gropile noastre