marți, ianuarie 13, 2009

in fond e totul lavabil (orbire)

damian stătea liniştit în pătuţ. în cinci luni de cînd venise pe lume nu a plîns niciodată. aşa l-am găsit. nu poţi plînge ceea ce nu vezi. se născuse fără ochi şi taică-su apelase la mine poate îl pot ajuta. medicii de la noi habar n-aveau ce e aia anoftalmie.
m-am uitat la damian. stătea liniştit în pătuţ mi se părea că e un copil de ceară aşa cum vezi în ieslea de Crăciun. în loc de ochi avea doar două linii. nu poţi plînge ceea ce nu vezi. brusc mi-a trecut prin cap faptul că bunică-miu nu m-a recunoscut cînd m-a văzut ultima oară. oare ce-ar fi să îngrop ochii lui în orbitele lui damian. poate unul din ei mă va recunoaşte.

dacă s-ar fi născut cu nervii optici ar fi avut o şansă. dar nu.

cîteodată îmi duc mîinile spre orbite şi-mi vine să-mi scot ochii. mi-aş fi dorit să nu-l văd niciodată pe taică-miu legat de pat în secţia de psihiatrie. mi-aş fi dorit să nu văd niciodată o femeie. dar nu. niciodată nu am curaj. ochii rămîn tot acolo şi zilele trec prin ei ca nişte soldaţi la trageri de noapte.

stau întins pe parchet şi mă imaginez orb. lumea mea e o lume de voci. mă plimb printre ele uneori mă ciocnesc de o voce zîmbesc în semn de iertare. dacă vreau o femeie mă plimb la braţ cu o voce. ca de de exemplu acum. stau de vorbă cu o voce îmi spune că cine o iubeşte trebuie să iubească pisicile să fie vegetarian şi să nu fumeze.
o altă voce îmi ţine lecţii despre răbare şi despre faptul că lucrurile care mor nu sînt importante. vocea se stinge uşor probabil nu era importantă.

o pasăre moartă a zăcut două zile lîngă gardul episcopiei. prima dată am lovit-o cu piciorul să se desprindă de gheaţă. stătea crăcănată ca o curvă mi-am zi că într-un final moartea e o curvă care îmi pune în cafea somnifer şi mă trezesc apoi fără nimic din ce-am avut.

damian are acum patru ani. n-a plîns şi n-a vorbit niciodată. nu l-am ajutat cu nimic. s-au strîns doar două mii de dolari pentru o proteză oculară.

de cîte ori am stat aşa întins pe podea şi am aşteptat să se sfîrşească totul. beat cu fiolele de algocalmin la cap într-un fel de orbire într-un fel de refuz. în lumea mea moartea e o voce care se stinge uşor probabil nu e importantă.

singura problemă e că nu ştiu cînd pleacă cineva. uneori se tace zile întregi şi-mi vine să cred că undeva a avut loc o explozie care a ras totul de pe faţa pămîntului şi eu eram atît de în mine încît am ratat-o. femeile se cheamă femei pentru că pleacă. moartea se cheeamă moarte pentru că nu vine niciodată.

astăzi sînt damian şi nu am vorbit niciodată. mă duc la serviciu de fapt în lumea mea serviciul e doar o sinapsă. mă lovesc de voci zîmbesc în semn de iertare. în locul ochilor am doar două linii. podeaua pe care stau întins nu e podea e un gol în care îmi imaginez fac dragoste şi nu ratez nici o explozie.

2 comentarii:

Anonim spunea...

un text foarte interesant si cursiv :) damian chiar exista sau ti l-ai imaginat? incantat de lectura

emil spunea...

Damian chiar exista. Nu mai stiu citi ani are acum. Am scris demult despre el un reportaj in speranta ca se vor stringe bani.