godo şi olga vs avatar

Există zile în care te trezeşti oarecum trist. De fapt nu trist ci mai mult cu o senzaţie nedefinită că-ţi lipseşte ceva sau că ai pierdut ceva. Nici tu nu ştii ce. Traversezi strada în drum spre serviciu şi pe trecerea de pietoni mai mai să te calce un jeep cu numere de Italia. Astăzi nu e o zi specială nu e o zi în care să spunem că ţi se întîmplă ceva şi se produce un declic. Citeam dimineaţă un reportaj în Adevărul despre domnul Sandy Bell.
Adică vocea care anima serialul. Mi-am adus aminte cîtă pasiune am pus toţi cei de-o seamă cu mine, cum ne povesteam a doua zi episodul din seara trecută şi ne ofticam că nu l-am văut în cazul în care eram pedepsiţi. Probabil asta era cea mai tragică pedeapsă pentru o notă proastă sau vreo boacănă. Vacanţele de vară la ţară pentru mine erau o adevărată tragedie. În fiecare seară era obligatoriu să mergem la slujbă, iar ora slujbei coincidea cu ora la care începea Sandy Bell. Nici lacrimile noastre cele mai fierbinţi n-o
înduplecau pe bunica. Liturghia era liturghie. De multe ori ne prefăceam că ieşim pe poartă şi că ne îndreptăm spre biserică, apoi săream gardul pe la atelierul de fierărie al bunicului, intram în casa mare pe uşa din spate, după ce şterpeleam cheia şi stăteam cu ochii lipiţi de televizorul Diamant. După ce s-a terminat serialul nu au mai existat desene animate. Poate doar Ştrumfii. Doi ani am fost îndrăgostit de Sandy Bell. Prima dată cînd am mers la mare am văzut pe o plajă un bărbat care vindea poze cu Sandy Bell. Erau destul de scumpe, dar am cumpărat vreo zece şi am făcut un album. Cred că a fost una din cele mai fericite zile din viaţa mea. Stăteam şi mă uitam în caietul de mate de 100 de file pe care lipisem pozele. De departe preferata mea era Sandy Bell şi Mark într-o trăsură. Şi-acum parcă o am în faţa ochilor. Dar serialul de desene animate care m-a făcut să plîng pentru prima oară a fost Pasărea de foc spaţială.
Îi mai ţineţi minte pe Godo şi Olga? În finalul serialului cînd Godo îşi dă viaţa şi reînvie în formă de bebeluş în braţele Olgăi am plîns cum cred că n-am plîns niciodată în viaţă. Poţi plînge cînd te părăseşte iubita, cînd îţi moare cineva drag, iar plînsul e întotdeauna altfel. Niciodată nu am plîns mai sincer ca atunci cînd a murit Godo. Poate pentru că lacrimile sînt altfel cînd eşti matur. Poate cînd eşti matur plînsul e doar o formă a neputinţei. Poate cînd eşti copil plînsul e doar o formă de viaţă.
Dincolo de efecte speciale, de bugetul fără precedent, de încasările record, mă întreb oare dacă Avatar m-ar face să-l uit pe Godo şi Olga. Dacă m-ar face să trăiesc. Pentru că emoţie înseamnă viaţă.

Ps. La sugestia colegului Alex, oare ce-ar fi să stabilim o zi în care să renunţăm la maturitate şi ne povestim? Cum era in vremurile noastre? Toţi cei din generaţia noastră sînt invitaţi să participe cu sugestii. Să fie o zi a noastră, aşa cum copiii au 1 iunie. Ce ziceţi?

Pps. Just to remember: