Catrina lu' Pup

Fieeerrrr.... Fierrrrr...Fierrrr.
Din căruţa ticsită cu sobe mîlite de-abia se mai vedea ţiganul ăla mărunţel.
De cînd mic mă întrebam cum naiba ţiganii ăştia au vocea aşa de piţigăiată de se aude în juma' de sat.

Faţă în faţă cu mormîntul bunicii se căsca o groapă proaspătă. Groparii tocmiţi de prin sat stăteau lîngă monumentul eroilor şi sugeau dintr-o sticlă cu rachiu gălbui.

Am trecut uşor cu degetele peste crucea de ciment ca şi cum aş fi aranjat părul bunicii. Nu ştiam ce să fac mai mult. Am tot scris despre morţi dar n-am ştiut niciodată să-i plîng.

Alături movila proaspătă de pămînt îmi părea o căciuliţă îndesată pe creştetul unui nou-născut.

*

E curios cum o dată cu creşterea spaţiile se micşorează. Pe vremuri terenul de fotbal mi se părea imens. Acum l-aş fi străbătut doar din zece paşi. Dacă mă ridicam pe vîrfuri eram mai mare decît butucii de vie. Chiar mă întrebam dacă noi creştem în sensul corect. Adică noi ne înălţăm la suprafaţă dar poate în pămînt sînt lucruri mai mari decît noi. Poate că sub pămînt există alte unităţi de măsură iar terenul de fotbal ar putea străbate oamenii doar din zece paşi.

*

Miluţă mai ţii minte cînd mergeai la prăşit cu căştile pe urechi? Bunică-miu se ridicase din pat. Oasele îi trosneau ca puntea peste Siret cînd veneau mirii din satul vecin să-şi vadă miresele.

Ceilalţi au început să rîdă. Cînd prăşeai tu mă cu căştile pe urechi? În '96 fusesem în Austria şi-mi cumpărasem primul meu walkman. Aveam o singură casetă şi aia şutită de pe undeva. O ascultam în neştire la prăşit la scos cartofii la recoltatul sfeclei. Pînă a început să agaţe banda.

Mi-am ridicat ochii spre tavan. Cîteva muşte se zbăteau în lipiciul muscăriţelor. Pe uliţa acum asfaltată se auzeau chiote şi lăutari. La cîteva case mai încolo a lu' Burcă îşi mărita fata. Cunoscuse un băiat din satul vecin care lucra pe şantier în Irlanda.

Bunică-miu molfăia o clătită. Nu voia să-l vedem cînd mînca. Mai mult se îneca.
La ora 12 clopotul a început să bată Îngeru' Domnului. După ce s-a încheiat a început să bată din nou. Rar. În faţa bisericii feciorii de biserică au scos o năsălie.

*
Ai albit Miluţă. Ţi-ai lăsat barbă Miluţă. Da despre guvern tot de rău scrii? Ai grijă să nu care cumva să vină să te lege. Am zîmbit. De-abia înţelegeam ce spune. Mă gîndeam că după ce creştem toţi bunicii inventează o limbă numai a lor. O lume numai a lor în care noi sîntem personaje importante. Probabil că ei au nevoie de asta ca un fel de patalama care să le confirme că nu au dat greş. Că noi am ajuns oameni importanţi.

Apoi a început să vorbească în germană. Mai ştia cîteva frînturi pe care le învăţase în timpul războiului. S-a oprit brusc şi a întrebat: da' cine-a murit?

*

Cînd se termina vacanţa de vară şi trebuia să plecăm la oraş bunică-miu ne chema pe fiecare în odaie. Ne strecura în buzunar cîţiva bănuţi de parcă ne-ar fi pregătit să trecem dincolo. În autobuz ai mei mă întrebau de fiecare dată: cît ţi-a dat? Ştii că tre' să-i pui în casă pentru că sînt multe de cumpărat.

La plecare ai mei i-au lăsat în cărticica de rugăciune nişte bani pentru pîine şi banane. Da' cine-a murit? Catrina lu' Pup tataie. Catrina lu' Pup. Da' ce avea? Era bătrînă tataie. Cea mai bătrînă din sat.


Pe Catrina lu' Pup n-o puneau ţine prea mult în faţa bisericii. Era cald şi mai pe seară venea şi nunta lu' Burcă.

Cînd am plecat a dat radioul tare şi s-a întins înapoi în pat. Uneori se prăşeşte cu căştile pe urechi.

Uneori se moare ascultînd r.f.i.