așa cum comitetul olimpic nu se grăbește
să introducă dansul la bară ca probă oficială
nici eu nu mă omor cu rugăciunea
doar fac ce fac alții să supraviețuiască
mă rog doar atunci cînd am nevoie
dau de pomană numai celor ce merită
țin sărbătorile din popor și cele legale
-ca vînătorii cu bun simț ce mulțumesc animalelor
împușcate
că s-au sacrificat să aibă ce pune pe masă-
așa mulțumesc și eu oamenilor că mi s-au dat
ca să am ce pune în viață
nu știu dacă bunătatea mă face cu adevărat
un om bun sau doar sincer
ceva se rupe în mine de parcă un amstaff ar trage
cu dinții de sufletul meu
cînd văd bătrîna de la intrarea în piață
vinde cinci ouă cu 40 de bănuți bucata
stă gârbovită de parcă spinarea ei e un cuibar
prin care scotocește febrilă brigita
înainte de a deveni sfîntă
pentru fiecare sicriu coborît în pămînt
ca o sondă trimisă să exploreze planete necunoscute
ceva plesnește în mine de parcă
sufletul ar fi o vînătă de import
ținută prea mult pe foc
*
în urmă cu vreo șaptșpe ani
mă întrebam dacă taică-miu mai trăiește
nu pentru că îi simțeam lipsa
ci pentru că dădea bine să ai un mort în familie
o scuză credibilă pentru eșecuri
în plus
femeile sunt topite după bărbați care știu
să gestioneze o dramă
acum cînd mă întreb dacă
taică-miu mai e în viață
îmi închipui că sunt johnny cash
îmi provoc răni să văd dacă mai simt
în momentele de revoltă
cînd cineva vorbește despre dumnezeu-tatăl
îmi spun că nu-i nicio diferență
așa cum pe taică-miu îl știu doar din poze
pe dumnezeu îl știu doar din icoane
restul e pură îmaginație
e drept că mă aștept într-o zi
-defect profesional de pe vremea cînd eram reporter-
să-mi dea dumnezeu telefon
să-mi spună că n-ajung nicăieri cu credința mea
tabloidă
că în lipsa unui punct de vedere oficial
responsabilitatea celor scrise îmi aparține
și dacă tot îl pomenesc
să-i scriu măcar numele cu literă mare
*
a nu se confunda zilele proaste
cu zilele în care nu sunt bun de nimic
dar o dimineață pe săptămînă mă iau la palme
pentru că bunătatea mă face nehotărît:
în hala din piața centrală
sunt două dozatoare de lapte
la primul vînd franciscanii
aș cumpăra de la ei pentru că în mintea mea
fragilă ca hostia
a lua de la ei e ca și cum ai da
ceva lui dumnezeu înapoi
și cine știe poate-ntr-o zi
ca prin miracol se va găsi leac pentru diabetul
mamei
apoi mă cuprinde mila cînd văd
vînzătoarea bătrînă de la al doilea dozator
cum oftează de una singură
așteptînd vreun client rătăcit
atunci mă întreb
cine are nevoie mai mare de mine
oamenii sau dumnezeu
oricum franciscanii umplu sticlele la foc continuu
pentru că
nu-i așa?
pînă la dumnezeu
te alăptează toți sfinții
