sâmbătă, aprilie 17, 2010

am dreptul sa nu spun nimic

Maică-mea m-a născut la Iaşi pe vremea cînd era studentă. E curios cum copiii nu-şi văd niciodată părinţii ca pe nişte bărbaţi sau femei. Tot ce ştiu e că taică-miu a cunoscut-o pe mama cînd a venit în cămin să împrumute de la colega ei de cameră o carte de zootehnie.

Din orăşelul în care locuiesc şi pînă spre oriunde e cale de multe ore. N-am înţeles niciodată de ce întoarcerea acasă are doar două sau trei legături CFR, în vreme ce spre oriunde trebuie să schimbi o mulţime de trenuri. Unele chiar la distanţă de cîteva minute. Şi n-am înţeles de ce dacă mă aflu oriunde la agenţiile de voiaj pot găsi oricînd bilete cu loc rezervat spre casă, dar dacă vreau să plec oriunde trebuie să stau în picioare.

E cale de multe ore. Există orele nimănui, născute cu pumnii strînşi în veceuri publice, după cum spunea Radu Ciornei.

Nu mi-am cumpărat niciodată reviste sau ziare să citesc pe drumurile mele. Pe o stradă tipic englezească din Casharlton, într-o căsuţă tipic englezească, pe o vreme la fel de englezească, frate-miu îmi spunea că cel mai important este drumul. Degeaba citeşti ştiri sau înveţi pentru licenţă. Dacă nu eşti atent la drum, sau, mai rău, îl dormi, habar n-ai unde ai ajuns.

De la un timp
E tot mai greu de spus
Dacă-i vorba de dorinţa
De-o femeie
Sau de nevoia
De-o ţigară
Iar mai apoi
Dacă e zi
Sau noapte
Mai pe urmă
Afli dintr-o dată
Cît e ceasul
Te-mbraci
Te-ntorci acasă
Te-nseninezi
Te-nsori (Leonard Cohen – Viaţa-mi în straie de ceremonie)

Parcă totul s-a întîmplat în altă viaţă. Ioana îi cumpărase lui Mat o pipă, iar mie Cartea Aleanului. Prin toate gările în care am fost stăteam cu fundul pe rucsac, îmi închipuiam o boltă uriaşă de sticlă apoi îl citeam pe Cohen: „petrece-ţi multă vreme cu propria ta ură, somnorilă”. Lumea trecea pe lîngă mine şi se uita cu milă: uite încă unul care a pierdut legătura. Poate şi eu am trecut pe lîngă mine şi-am întrebat ce citeşti, mă?

Există ore cuminţi, cu fundiţe şi guvernante, care trăiesc frumos, care se căsătoresc aranjat, vorbesc franceza în faţa servitorilor. Tot Radu Ciornei a zis-o.


Pe coridoarele infecte ale vagoanelor m-am simţit cel mai bine. Ca-ntr-o leprozerie unde nimeni nu te arată cu degetul pentru că toţi sînt la fel de bolnavi. Îmi sprijineam tîmpla de geam şi priveam întunericul exact ca un puşcăriaş care are dreptul la o vizită conjugală.

Atîţia copii se sinucid în oameni mari, ochii noştri colecţie de monitoare împînzesc inutil orizonturile. Asta e de la Radu Herjeu citire. Cînd l-am cunoscut pe Radu împărţeam ţigări boschetarilor de la TNB. Dacă ar fi s-o judec la rece, dependenţa de tutun, de alcool, de cafea, e uneori sănătoasă. Ce te faci, în schimb cu dependenţa de borne kilometrice, cu dependenţa pleoape încercănate? Cînd vine seara suni pe cineva şi prelungeşti discuţia pînă îţi amorţeşte mîna pe telefon. Dar tu stai spînzurat de vocea din telefon ca un păianjen care ţese o plasă nouă taman cînd la meteo se anunţă intensificări ale vîntului. “Oamenii se bulucesc unii în alţii, ceva ceva o ieşi de aici, zilele se numără în fişicuri aramă argint uneori aur medalii de merit pentru bănuţul aruncat unui cerşetor”, spunea Radu Herjeu.

Să mori tu că nu-ţi mai este frică de viespi? Hai mă, ce dracu, doar ştii că ele simt frica. Ai avea acuma tupeu să mergi pe balcon să fumezi cînd o viespe a căzut în cutia cu cîrlige de rufe?

Niciun comentariu: