Oki o trecut gay-fast-ul fără incidente gen noua dreaptă fie cu tine(sau în tine). Acuma poietul trece la alt of de-a lui.
O bună bucată de vreme, în tinereţile mele sbuciumate m-am gîndit să mă duc la dracu. Adică taman la Oradea unde am stat ceva vreme. Cine n-a mers cu Iaşi-Timişoara în viaţa lui n-a pierdut decît vreo 16 ore de stat în picioare. Şi un piesaj fantastic, da ăsta nu se pune că nu l-a făcut omul. La întoarcerea din Oradea era şi mai cumplit. Dacă voiai să recunoşti un moldovean ieşeai pe hol şi vedeai unul la un capăt strigînd la la altul din celălalt capăt: Uai dă şî nii petu şeala di Goldăn Braun.
Paşcani şi Dolhasca erau spaima călătorilor care erau luaţi cu asalt de şatrele de ţigani ca turcii la Plevna.
Mi-am zis că dacă mă voi face mare am să trăiesc şi să mor în Oradea, să mă îngroape sub prelata de la terasa La ţînţarul, de pe malul Crişului. Cum se stabilise subsemnatul în Oradea a şi început să-şi caute de lucru, pus pe fapte mari. Vorba aia: cv beton, experienţă în cîmpul muncii, cumpiutăre limbi străine. Hehe mă şi vedeam într-o ditamai corporaţie, luînd prînzul la pasajul Vulturul Negru. Eram perfect cu excepţia unui singur lucru: să mor dacă ştiam vreo boabă de maghiară. Şi toate anunţurile de angajare cereau obligatoriu să vorbesc în păsăreasca lor.
Apoi amu nene, ce să zică şi poietul? Adicătelea, recunosc, băieţii din partea aia sînt cu vreo zece ani înaintea noastră, ca mentalitate. Da io mi-s crescut la ţară printre urzici, cuiburi de cartofi şi balegă de chituit chirpicii. Io ştiu una şi bună: dacă eşti în ţara mea vorbeşte dracului româneşte sau prefă-te. De ce dracu dacă eşti în ţara ta tre să înveţi limba altuia? În iarnă am fost prin Franţa. O mai buchiseam oleacă pe franţuzeşte, adică mai un je teme mai un vin şod, da am zis că mai bine mă descurc în engleză. Ei pe dracu. Să nu care cumva cineva să creadă că franţujii au ca pasiuni limbile străine. Dacă eşti în ţara lor parleşti tată limba lor. Bon.
În Oradea m-am chinuit io cît de cît să o rup ceva pe ungureşte, da nu m-am chinuit prea tare de vreme ce ştiam numai cum se zice Oradea în maghiară şi ceva înjurături. Că deh, se zice că primele cuvinte pe care le înveţi într-o limbă străină sînt procărelele.
Erau magazine în care nu puteam să iau nici măcar o pîine că dracii nu voiau să vorbească româneşte nici dacă erai Matei Corvin.
Unde mai pui că locuiam la etaju IV dintr-un bloc plin cu unguri. Cînd mergeam cu frate-miu prin oraş, începeam să vorbim cu accent de moldovean şi spaţiul se dilata în jurul nostru. Vecinii nu vorbeau cu noi decît în maghiară. Se zice că răzbunarea e arma prostului, da mamă ce bine te simţi.
La sfîrşitul săptămînii mai făceam cîte-o chermeză la care chemam nişte prieteni ukrainieni studenţi în Oradea. Şi cînd o luam pe ulei, la ora două dimineaţa puneam lăutăreasca aia: Vine trenu de Galaţi plin cu unguri spînzuraţi Doamne ocroteşte-i pe români Sus stă Iancu pe statuie.... continuarea o ştiţi.
Şi dădeam calculatorul la maxim. Ei bine, toţi ungurii din bloc tăceau mîlc. Era mica noastră răzbunare. Dacă eu, în ţara mea, pînă la urmă pot face un efort să te înţeleg, tu de ce vrei mai multe drepturi decît mine? Pînă la urmă minoritatea reprezintă un grup de oameni care profită de bunul simţ al majorităţii. N-am nimic cu maghiarii, nu sînt xenofob. dar dacă eu, din bun simt mă apucasem să învăţ păsărească lor, ei de ce nu au făcut la fel?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu