odată am vrut să fiu cîine să mă conving
dacă şi cîinele simte frica la fel ca un om
cînd o maşină îi apare brusc în faţă
dacă picioarele îi tremură
şi sîngele dă bir cu fugiţii un fel de a spune
doamne mai lăsă-mă o zi pe pămîntul acesta
şi ia-l pe cel mai slab dintre noi
n-am să înţeleg niciodată de ce
dacă apuc un drum întoarcerea e mai scurtă decît plecarea
iar drumul niciodată la fel
pînă acum am străbătut o şosea de mii de ori
cînd plecam nu-mi ieşeau la număr casele
arborii
deşi mai fusesem pe-acolo
în schimb la întoarcere toate erau la locul lor
am început să caut doar lucruri simple
iubesc un oraş pentru luminile lui
îmi spun că rostul luminii nu e să-ţi arate drumul
ci să meargă la braţ cu tine fericite că în sfîrşit
cineva are nevoie de ele
prin ferestrele sparte ale spitalului de psihiatrie se vede cerul
ce bine ar fi dacă şi prin orbitele noastre s-ar vedea cerul
rădăcinile copacilor ies din pămînt
de parcă noaptea ar fi o casă de toleranţă
poate ăsta e mersul firesc
cînd te apuci de viaţă nu-ţi ies la numărătoare
casele oamenii sensurile giratorii
pînă ajungi la capăt timpul trece greoi şi stai ca pe ace
cînd te întorci ţărîna e mai puţină
şi toate sînt la locul lor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu