blue american (fibrilaţie)

7 februarie

Want to be a hero in bed? Alerta job. UK Notice lotery.
Cam atât despre mailurile de dimineaţa. Rahat. O altă dimineaţă de rahat. Telefonul sună: am întârziat cu patru zile plata la rată.

Hm, e greu să rezist tentaţiei de a nu mai scrie. E singurul mod de a-mi ţine de urât. De a da impresia că eu chiar vorbesc cu cineva, nu de unul singur. Scrisul se verticalizează împotriva tăcerii. Dacă n-aş scrie, probabil gândurile s-ar aduna în cap până ce creierul ar plesni ca un balon pe care îl înţepi cu acul.

Pauză de cafea.

Mă simt puţin mândru. Adevărul e că mi-a plăcut ce-am scris zilele trecute, mai ales fraza cu fututul până la epuizare. De ce dracu căutăm tot felul de metafore numai să nu spunem ceea ce simţim? Acuma trebuie să scot ceva şi mai bun. Vorba aia: nobless oblije. Cum naiba se scrie şi asta? Mi s-a acrit să tot fac pe poetul şi-am uitat cine sunt. Un debitor nenorocit care a întârziat patru zile plata la rată.

Cam atât pe ziua de azi. Azi e o zi moartă. Aştept legistul să confirme dacă s-a născut viabilă ori dacă e un avorton abandonat cu tot cu placentă într-o pubelă.

8 februarie

Blue american. Again. Obsedant. Iar n-ai dat nici un semn de viaţă, iar m-am învârtit jumătate de oră prin casă încercând să aflu ce dată e. I wrote this novel just for you. That’s why it’s vulgar, that’s why it’s blue. Habar n-ai cum e să-ţi petreci timpul aşteptând semne.
Ieri am dat peste brăţara cu boabe de lemn. Presupun că o mai ţii minte, nu? Erai la pământ atunci şi-am intrat amândoi într-o mănăstire. Erai aşa de fericită încât ai luat două brăţări şi-ai zis că ele ne leagă, că vom fi soţ şi soţie. Tot ce însemn eu a rămas blocat pe strada aia plină de vânzători care îmbiau turiştii, iar tu îmi arătai haine pentru copii. Ne-am revăzut, eu purtam brăţara, tu mi-ai zis că nu se asortează cu hainele pe care le îmbraci la muncă. Nu mă supăr, am învăţat să mă asortez cu stările prin care treci. Oricât de tare te-aş pătrunde, oricât de sacadat mi-ai spune fute-mă, bagă-mi-o în suflet, tot un cretin de amant o să rămân. Aşa că să nu întrebi de ce cu două zile înainte să pleci am băut vin, baccardi, două shot-uri de tequila, mojito, kamikadze plus două beri. Am vrut să uit. Doar ţie ţi se pare firesc. Sunt micul tău secret, prietenul tău imaginar, inorogul pe care şi-l doresc fetiţele când sunt mici, lumea ta unde toţi oamenii sunt buni. And i say thank you i don’t care for myself.

I need more cofee.

Nu mă lua în seamă, numai că nu prea ştiu ce să fac fără tine. Ştii reportajul ăla Deadliest catch?
Cam aşa mă simt. Un marinar surprins de furtună în strâmtoarea Bering. Tangajul mă face să vărs cuvinte nepotrivite.

9 februarie

Imperativ. Trebuie să nu mai scriu. Trebuie să renunţ. De ce dracu trebuie să mă vadă toţi când mă dezbrac? Îţi spun eu. Că mi se rupe de toate formele de exprimare. Oricât aş încerca tot n-am să găsesc ceva important de spus. Lumea e un microscop uriaş prin care se uită câte un dumnezeu necunoscut. Din când în când ne mai înţeapă cu acul să ne testeze reacţiile după care îşi notează în foaia de observaţie: acest exemplar dovedeşte toleranţă deosebită la pierderi. Those motherfuckers got it wrong.

Blue american. Mă vindec.

Astăzi vecinul de deasupra a tăiat cu bomfaierul acperişul de la balconul meu. I-am tras un dumnezeu în gând, pur şi simplu n-am chef de scandal. Nu azi. Când îşi mai întinde rufele la uscat pe sârmă am să le stropesc cu benzină şi-o să le dau foc.

Pentru cei care mă mai apelează pe mess: nici mie nu-mi plac unele decizii ale unor editori. Punct pe acest subiect.

10 februarie

Prietenii mei pleacă la Vatra Dornei. Nici acum n-am plătit rata. Vreau să mă îmbăt cu prietenul meu televizorul.
Sunt unele momente în care crezi că viaţa îţi merge bine. Probabil ar merge bine dacă n-ar fi momente în care fragmente dintr-o viaţă care nu ţi se pare a ta vin peste tine ca cenuşa unor deportaţi din Auschwitz. Mi se întâmplă des lucrul ăsta şi nu-mi vine să cred că eu am trăit toate lucrurile care se agaţă de mine. N-am făcut sex de un an. De ce? Pur şi simplu neputinţă când strângi sfârcurile cu poftă, muşti, apoi îţi dai seama ca buzele tale sunt buzele altuia, că degetele tale se suprapun peste degetele altuia, că te repeţi şi repeţi orice gest. De obicei asta se întâmplă când eşti de-ajuns de cretin să crezi că a face dragoste e ceva irepetabil.

Mi-e dor să trag de păr o femeie, să-i dau capul pe spate şi s-o privesc în ochi şi s-o lipesc de perete.

blue american (nimic uman)

4 februarie

Astăzi m-am decis. Nu voi mai scrie nimic. Sunt epuizat. Scurs. Ca o sticlă goală în care sufli şi iese un şuierat pe care nu ştii cum să-l numeşti. E drept, am crezut că aş avea ceva de spus, dar nu. Nu voi mai scrie nimic.

O dimineaţă productivă începe cu stabilirea priorităţilor. Eu am două: încărcat cartuşele pentru imprimantă şi să fac rost de douăşdouă de mii. Pentru un pachet de LM roşu mic. Ziua nu-mi place să ies în oraş. Am impresia că mă înec în oameni. Cu banii am rezolvat. Am găsit 15 mii într-o haină plus restul de la încărcat cartuşele. Până mîine e bine.
Recitesc. Nimic nu mi-a ieşit cum trebuie. În capul meu se strâng ciorchine o grămadă de gânduri. Cum le pun pe hârtie îşi pierd toată forţa. Poate nici n-ar trebui să scriem. Poate că ceea ce nu putem spune ne face frumoşi.

Revin mai pe seară.

5 februarie

Conferinţă judeţeană de partid. Dimineaţă m-a sunat preşedintele de partid să-mi zică. Numai de asta n-aveam chef. Spălat pe cap, bărbierit, costum şi alte alea. Singurul lucru bun e că până la Piatra Neamţ voi merge cu BMW-ul. Şi-am să cobor din el şmechereşte. Am plecat. Vorbim diseară.

M-am întors. Mă piş pe el partid. O grămadă de boşorogi adunaţi în sala mare a teatrului că cică vine bossul de la Bucureşti. A venit, a cântat imnul, apoi două ore am ascultat discursuri idioate. Noroc cu Teo, o tipă nouă, care-a stat lângă mine şi am râs amândoi de-am pocnit. Am pus porecle la toţi ăia care s-au perindat pe la prezidiu. Mai ales când o veşnică speranţă cu părul alb s-a angajat într-un discurs atât de patetic încât am început să imit zdrăngănitul la chitară, iar Teo s-a apucat să-l imite pe Păunescu. Toţi din spatele nostru erau pe jos de râs încât a trebuit să intervină bossul de la prezidiu să facă linişte. Am ieşit pe hol, mai aveam două ţigări care trebuiau să-mi ajungă până spre seară. Holul era plin de membri de partid. Ţigări scumpe, telefoane şi mai scumpe. M-am întors cu spatele să nu vadă folia de celofan în care erau învelite ţigările mele cumpărate la bucată. Plus că mă rugam să nu mă caute careva şi să fiu nevoit să scot telefonul lipit cu scotch. Umilit. Până la ultima fibră.
La întoarcere am venit cu un Logan.

Sigur voi adormi cu televizorul aprins.

6 februarie

Aceeaşi hotărâre. Nu voi mai scrie nimic. Blue american. I wrote this novel just for you.
Fum de ţigară brumat. Patru zile de când n-ai dat nici un semn de viaţă. Ştii cum e ? Ca şi cum aş locui într-o casă scumpă cu două etaje, urc la primul etaj şi mă întâlnesc cu paşii pe care i-am făcut acum zece minute în acelaşi loc. Sad. Just sad. Probabil asta e tot pe ziua de azi.
Avarie. Nici internet şi nici cablu. Am recitit Robinson Crusoe. Mintea îmi era în cu totul altă parte. Aseară ieşisem să cumpăr pâine şi mi s-a părut că văd oraşul pentru prima dată. Bălţile sclipeau îngheţate de parcă iarna era un excavator scrâşnind într-o mină de diamante. Frig. Chirurgical. O măcelărie în care ţi se tranşează carnea de pe oase.

Nu ştiu de ce mă simt bine când e noapte. În siguranţă. Regurgitez tot ce-am trăit peste zi ca un prunc alăptat. O foaie goală. Pot foarte bine să-mi închipui că deflorez o femeie. Aş bea Perfect Lemon. Înot în gânduri. Cutia mea craniană e o piscină. Vecinul de deasupra îşi bate nepotul. Nepotul urlă scurt. Awake.

Ştii senzaţia că pereţii se strâng în jurul tău până îţi ies ochii din orbite?

Aerul e atât de uscat încât sunt martorul propriei mumificări. Încep cu eviscerarea.

Sunt dependent de un singur gând. Să te fut până la epuizare. Să se învârtă lumea cu tine şi să urli ca o lupoaică în timp ce puii o muşcă de sfârcuri

dumbrava minunată

nu voi mai vorbi de lucruri frumoase
niciodată n-am ştiut să le spun mi-a fost teamă
că în lipsa lor voi fi sărac lipit

prima dată când a murit mama
limba mi s-a umflat mi-a venit să urlu
am căutat o pădure cu lupi
le-am zis na-vă mă lupilor
din voi am plecat în voi mă întorc

în toiul nopţii zguduiam pieptul din fier forjat al bisericii
un preot buimac a zis o rugăciune a doua zi am plecat în oraş
am cumpărat toate creioanele colorate şi o ascuţitoare
am făcut suliţi înfipte în coasta lui dumnezeu
din ea curgea curcubeul

de tata s-au îngrijit călugării franciscani
l-au găsit într-o noapte pişat pe el într-o staţie de autobuz
a promis multe până-ntr-o zi când
şi-a dat foc la haine şi-a aruncat patul pe geam
de-atunci nimeni n-a mai vrut să audă de el

am revenit la viaţa obişnuită într-o duminică
am mers la cor ca de obicei la început hămăiam
lumea spunea dând din cap săracul şi-acu’ mai pătimeşte
mi-am dat drumul la voce cântam tare şi fals
din clopotniţă cineva mă privea cu îngăduinţă

bunica avea două clase eram primul născut băiat
şi învăţat pe deasupra ea îmi spunea că
nu-ţi trebuie multă carte să spui lucruri cu adevărat importante
aveţi grijă de mama a scris pe o fişă de diagnostic apoi am privit cum s-a stins
ca flacăra unei lumânări când deschizi uşa

de-atunci bunicului i s-a pus o ceaţă pe ochi
are o tăietură la deget se uită la ea tot speră să crească

*

când a murit sorin am crezut că iar face vreo glumă
stătea întins pe o masă avea nevoie de martori să-l recunoască
era verde-albăstriu brumat şi un zâmbet de parcă ar fi agăţat fete

la mijloc fusese cusut cu aţă groasă de parcă cineva s-ar fi temut
să nu-i fie moartea aşa de împrăştiată ca viaţa

în ziua aia ne-am dus pe la preoţi să cerem bani de coroană
cei care l-au cunoscut au dat din umeri
cei care nu l-au cunoscut au dat şi ei din umeri
am strâns ceva bani unul a zis dă-o dracului de coroană
spre seară l-am îngropat aşa cum trăise ultima oară
cu doze de tuborg şi marlboro roşu

am rămas cu un singur prieten
s-a făcut mecanic auto şi-a luat casă la ţară
ne-am întâlnit mai târziu a dus-o bine până-ntr-o noapte
când apa i-a luat tot nevasta şi un copil de-atunci umbla de nebun
făcea baraje le spunea oamenilor să nu mai plângă dacă nu vor
să-şi înece copiii

*

nici cu femeile n-am dus-o bine
unele voia bani altele numai sex
le-am dat de toate şi-am trăit liniştit

uneori mai muream
într-un autobuz capcană din tel aviv
într-un metrou din madrid
într-un râu de prin roma
celor surprinşi le-am dat cortegiul şi bocitoarele mele

să n-ai încredere în rudele mele vor doar
să par bun creştin pentru alţii şi să spună
că nu-şi explică de ce

ai să-nţelegi în şifonier e o cămaşă albastru marin
cămaşa mea norocoasă pe care-o purtam când căutam de lucru
în buzunar a rămas o poveste
despre un băiat şi câinele lui care-au plecat într-o zi
să culeagă vreascuri
şi-au ajuns într-o dumbravă aşa minunată încât n-au mai vrut
să se întoarcă acasă

recrutul

prietenii au murit regimentul e decimat
soldatul ridică ochii spre cer undeva acolo se ascund vinovaţii
trasoarele sunt inutile ei nu au chip
plouă mărunt i se face foame
i-ar prinde bine o tocăniţă cu legume tăiate mărunt ca o ploaie

se strânge-n tranşee ca într-o mantie prea largă la mâneci

duşmanul vine sfârşitul vine
poate să-i vadă pieptul păros
pieptul bombat
gândurile îl incendiază fiecare fragment
pare mai important
mai potrivit
pentru a fi ultimul

cum ar fi senzaţia de primăvară
mama îl trimite să cumpere eugenii
îi dă trei lei

din timpanul drept curge un firişor de sânge
bunica zice că e saliva lui dumnezeu

cum ar fi nopţile sufocante din care făcea temple
aşteptând regina din saba

priveşte mirat mâinile negre
neliniştea lor s-a transformat în necroză

picioarele s-au umflat în mod sigur
de la bocancii prea mici pentru marele drum

cum ar fi să bea cu prietenii gin tonic
şi să fluiere după fete

duşmanul vine poate să-i vadă pieptul păros
pieptul bombat
repede repede un singur gând ca un ultim cartuş
mai important
mai potrivit
pentru a binecuvânta ţeasta
oare ce gând oare ce gând
să-i închidă ochii

where i belong?

insert page number

6.20. deschid ochii lucrurile mă lovesc în piept ca nişte berbeci de lemn în sternul cetăţii.
primul gând prima imagine. sau poate invers. te desfac uşor ca pe un baton energizant muşc atât cât trebuie să te simt pe vârful limbii trebuie să mă conserv ziua e lungă. restul gândurilor stau ca nişte plicuri pe care le desfac cu degetele ori cu un cuter. cuterul mă face să mă simt cineva important. orice lucru ascuţit mă face să simt.

6.20. fiecare ar trebui să aibă un timp axă în jurul căruia să graviteze aparent necontrolat.

6.20. justificări pentru neputinţă. unii se nasc doar pentru a confirma o întâmplare firească alţii se nasc deodată bărbaţi. toţi sunt dependenţi de-o femeie.
femeia e în sângele primit şi în laptele supt.

6.20. am rău de oameni. când ei se clatină mă aruncă dintr-o parte într-alta mă izbesc de toate lucrurile vomit. tangajul numit existenţă nu-mi face bine.
de cele mai multe ori fac pe nebunul. mă dezbrac şi alerg aşa gol puşcă pe toate străzile. sunt sincer. nu vreau să creadă oamenii că aş ascunde ceva. în fond împărţim acelaşi salon şi aceeaşi boală.

6.20. nu ies nicăieri. uşa se va închide în urma mea iar cancerul meu se va întinde. cancerul meu e uşa închisă.

6.20. să mă întorc acasă cu sacoşele pline copii să scotocească în ele. să facem poze o dată pe lună fără un motiv anume. să-mi ţin respiraţia o dată pe zi şi să mă întreb cât de adânc mă pot cufunda în braţele tale. zâmbesc. tu nu mai crezi eu aştept sevrajul. visez întoarceri.

6.20. fiecare ar trebui să aibă timp pentru toate. avem timp pentru toate.

6.20. stare nedefinită. undeva între încordare şi lâncezeală. nu ştiu. afară totul e uscat. oamenii se-agaţă de mers ca nişte ciorchini de stafide. e bine.

6.20. blocaj. mi se filtrează fiecare secundă. respir greu ameţesc. viaţa e un amplu proces de dializă.