Serenada

în lipsa ta mă întorc spre perete şi urlu nu am nevoie de tine aşa faceţi toatevă spăl şi vă alăptez cînd vine vremea împliniţi naşterea altora
nu am nevoie decît de un pântec din care să crească un dud să-mi hrănesc viermele meu copilul meu de mătase

ai să te întorci nu-i aşa?

*
merg pe stradă cu mâna întinsă exersez plimbarea cu fiul meu nenumitul şi neasemuitul
frigul imobilizează încheieturile ca un şoc electric rămăşiţă de prizonier silit să-şi scuipe trăirile neştiute cu toate astea în frig mă simt ca într-o femeie sunt sigur ştiu ce am de făcut când e totul umed

noaptea adorm cu frica-ntre coapse o strâng frica asta de om singur excităîn locul ei nu creşte nimic

*
n-am mers niciodată cu avionul. nu ştiu de ce mi-a venit să-ţi spun asta. ori să-mi spun.probabil încă un lucru de trecut la catastiful meu de neîmplinit. sunt un dependent nenorocit. orice kilometru prizat mă face să uit de unde-am plecat locul în care ajung mă face să vreau alte chipuri

dimineaţă. mă trezesc, mă scutur copac lepădându-se de omizi mă pun în capul oaselor şi aştept. vocea ta de femeie vocea ta de animal proaspăt vocea ta care îmi înmoaie pielea ca o vopsea scorojită de soare. sînt fericit pe gresia rece ştiu eu stau ghemuit în pântecul tău ca senzaţia de foame care te apucă după cinci ore de lucru.

*
ultimul crăciun cu tata. el taie porcul mîinile lui ca nişte cuţite tranşează carnea lumea e o bucată de carne mănânc. tata adoarme beat i se văd coastele ca nişte prăsele pe care se scurge sîngele. mâinile lui se trezesc şi cer apă.

crezi că voi fi ca el de bărbat?
tu spui că pot face orice cuvintele spuse nu se mai întorc în locul lor păduri de bărbaţi ce nu pot vorbi. eu nu pot vorbi. eu sunt o daltă înfiptă în aşteptările tale

*
în lipsa ta mă întorc spre perete. sunt un perete în care fiul meu aruncă pietre. frica de om singur excită în locul ei nu creşte nimicte strâng între coapse o strîng te-ai ghemuit în pântecul meu ca o senzaţie nenorocită de foame

ca un animal proaspăt