eu sînt săgeata unui arcaş care stă la pîndă
se-aşază de cu seară pune un genunchi în pămînt
ascultă cum îşi îngroapă femeile faţa în pernă
mîinile mele sînt ascuţite şi înmuiate în rădăcini otrăvite
tot ce ating moare aşa cum a murit bunicul tău de ziua mea
iubito dar ţie n-am să-ţi fac rău niciodată
cu greu mă strecor printre morţi accidente şi gheare
cînd te-am văzut ultima oară aveai cizme milităreşti
şi trei sute de ani de trăit
de-atunci îmi port strada în spate mă arată lumea cu degetul
şi-mi spune lazăre mai ieşi din cînd în cînd pe afară
dar cum să le spun că nu mă cheamă lazăr
că eu renovez case
că fiecare minut e un reportaj despre ceea ce se întîmplă în mine
şi că strada se ţine scai de mine pentru că dacă n-ar mai fi paşii mei
s-ar duce în locul unde ajung străzile cînd nu le mai străbate nimeni
în lipsa ta înmulţesc pîinea şi peştii
tu să te-mbraci bine să-ţi pui fular
o iarnă ne-amuşină ca un ogar
şi-o alta ne-astupă ieşirea din vizuină
de-ar mai conta cu ceva
stăm noaptea în pat te legeni şi-mi spui tot felul de fleacuri
părul tău îmi acoperă gura
ca piatra unui mormînt în care o fost coborît de curînd
un om bun
mă pătrunde frigul ca pe-o mireasă tîrzie
uneori sînt cam trist
toţi prietenii mei au învăţat să facă focul
să lase în urmă dureri sticle goale şi trenuri
eu numai de-a naibii joc încă şotron
şi-mpart lumea în pătrăţele
seara învăţ să scriu
începutul sfîrşitul trecutul
îmi dai peste mînă şi-mi spui s-o iau de la capăt
docil încep altă foaie şi scriu
eu tu un fular la gîtul tău sau un curcubeu
nu mai ştiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu