miercuri, noiembrie 04, 2009

despre moarte şi alte obsesii

A nins toată noaptea şi prin stratul subţire de zăpadă încă se mai vedeau frunzele putrezite ca nişte bandaje îmbibate cu tinctură de iod desprinse de pe un bolnav.

Cîteodată moartea rezumă un om în cele mai suprinzătoare cuvinte.

La noi în cartier se moare rar. Dacă te încălzeşte cu ceva ai putea crede că cele patru biserici care înconjoară cartierul fac un zid care nu lasă moartea să intre.

Primul care s-a dus a fost vecinul de la 17. Săracul ţigan a pătimit crunt pînă să dea în primire. Cînd nu era la peşte îşi bătea tot timpul nevasta unguroaică apoi îşi făcea de lucru la motocicleta din uscătorul de la parterul blocului. Spre sfîrşit doctorii l-au operat la gît şi mai respira printr-un tub.

Apoi s-a dus tatăl lui Petruţ. În trei luni l-a terminat cancerul osos.

Durerea şi coerenţa n-au făcut niciodată casă bună.

Pe doamna Enoiu am cunscut-o la magazin la doamna Lilica. Nimeni nu-i ştia numele mic dar toţi îi spuneau doamna Enoiu. Într-o seară Lilica îmi spusese că în cartier e un vecin abonat al ziarului nemulţumit. Nu mi-am bătut prea mult capul pentru că de ăştia aveam o mulţime. Unii mă luau la rost de ce nu publicăm reţete culinare alţii de ce nu dăm top 20 MTV. Într-o zi cînd am crezut că m-am integrat în viaţa socială a cartierului m-am întîlnit la magazin cu doamna Enoiu. Era trecută de 70 şi mergea şchopătînd sprijintă într-un baston. Vrînd nevrînd a trebuit să-i ascult nemulţumirile. Era cadru didactic auzise că maică-mea e o profesoară tare şi atuul care m-a convins a fost acela că fusese învăţătoarea şefului.
Măi Emilică da voi la ziar la rubrica sport de ce nu daţi şi programul din Formula 1?
Da pentru ce vă trebuie? Pentru soţul dumneavoastră? Lilica îmi spusese demult că soţul ei suferise trei atacuri cerebrale şi ieşea rar din casă. De fapt amîndoi ieşeau rar din casă. La plata facturilor şi la cumpărături. De cînd Lilica îşi luase aparat de ăla care permitea plata oricărei facturi nu mai mergeau în centru la poştă. Veneau direct la magazin. Soţul ei venea rar la cumpărături. Scotea din sacoşă un borcan de sticlă şi cerea întotdeauna 250 de grame de smîntînă. Atît. Uneori se întorcea repede cu faţa spre uşă să nu-i vadă Lilica mucii curgînd şi pe care îi ştergea greu din cauza paraliziei.

Nu dom'le. Îmi trebuie mie. Ţin cu Alonso. Înainte ţineam cu Schumacher dar s-a retras. Şi duminica nu ştiu pe ce post să urmăresc cursele şi nici la ce oră.

A nins toată noaptea dar la fereastra doamnei Enoiu se vedeau lumînările arzînd ca nişte bandaje îmbibate cu tinctură de iod.

De atunci ne vedeam cam o dată la trei zile în magazin. Stătea cîte o jumătate de oră să-şi mai clătească creierul după cum zicea. Ne povestea cum a căzut soţul ei la ghişeu la Eon Gaz şi l-au dus la spital. Eu îi povesteam ce-am scris în ziarul de mîine. Mirosea întotdeauna a bătrîn şi a toporaşi. Cînd ajungeam înaintea ei îmi spunea: iar mi-ai luat-o înainte. Cînd ajungeam după ea îmi spunea: iar mă urmăreşti.

Venisem la magazin să-mi achit datoriile de pe condicuţă care cam începuseră s-o ia razna ca pulsul unui hipertensiv. Doamne ce bine prind banii ăştia zice Lilica. Tocmai a murit soţul doamnei Enoiu. Brusc mi-a trecut prin cap oare a aflat şi Alonso? Sau dacă se va ţine o cursă omagială în semn de solidaritate.

Cînd a intrat în magazin doamna învăţătoare era sprijinită de doi foşti elevi. N-am ştiut niciodată cum să reacţionez. Iar mi-ai luat-o înainte îmi spune. Vocea ei mi se părea zgomotul unui tren care se îndepărtează.
Lilica tu le ştii pe toate. Cum se procedează? Ce trebuie să cumpăr? Pentru pomeni: 20 de sandvişuri cu cîte o felie de brînză o felie de salam şi una de kaiser. O sută de monede de cinci bani pentru pus la prosoape şi 35 de colăcei.

Şi vămile trebuie plătite. Şi să fiţi în biserică să citească preotul stîlpii. Cînd mori se întîmplă mai multe lucruri decît ţi s-au întmplat vreodată în viaţă. Oamenii apar de nicăieri şi dacă ai putea să-i vezi te-ai cruci. Toată viaţa ai numărat oamenii pe degete şi acum o mare de oameni vine să-şi ia rămas bun de la o mînă de om.

A nins toată noaptea şi eu mă gîndeam la bandajele îmbibate cu tinctură de iod cu care era oblojit soţul doamnei Enoiu. Şi toată viaţa i-o rezumi la o bucată de pîine.

L-au internat cu o seară înainte dar cînd am văzut că fiu-miu nu dă nici un semn de viaţă am ştiut. Măcar să nu fi făcut atît mîncare. Şi am făcut atît mîncare pentru cînd vine acasă. Şi-acu' trebuie s-o arunc.

Niciun comentariu: